3,144 matches
-
scoate din buzunar o chiflă pe care i-o Întinde câinelui, după care intră În Încăpere. Paisprezece ,,Yasunari Kawabata, născut la 14 iunie 1899, mort la 16 aprilie 1972. Prozator japonez a cărui operă scrisă Într-un stil plin de lirism și subtilitate, i-a adus Premiul Nobel pentru literatură În 1968. A fost primul japonez și al treilea asiatic ă după Rabindranath Tagore și Șemuel Iosef Agnon, care a câștigat acest premiu. Scrierile lui Kawabata conțin un spațiu epic gol
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
o carieră atât de interesantă și de plină de succes. M-am întrebat rapid dacă era cazul să mă prefac că citisem cartea. Aș fi putut să arunc vreo câteva remarci extem de vagi de genul „Un limbaj de un lirism absolut încântător“ sau „O imagistică fascinantă, cu o extraordinară forță de sugestie“. Dar, cântărind posibilitățile, mi-a fost teamă că n-aș fi fost în stare să susțin o conversație întreagă pe tema aia. în New York era extrem de important să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2281_a_3606]
-
în toată goliciunea instinctelor sale primare și te temeai, căci te vedeai pe tine însuți. Dr. Coutras dădu din umeri și zâmbi: — O să râdeți de mine. Sunt materialist și sunt un bărbat grosolan și gras - un Falstaff, nu? Eh, și lirismul nu-mi sade bine. Mă fac de râs. Dar n-am văzut niciodată vreo pictură care să mă impresioneze atât de mult. Tenez, am avut exact, același sentiment ca atunci când am intrat în Capela Sixtină de la Roma. Și acolo am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
-
greșești, ca întotdeauna! Să știi și tu că, de fapt, viața în sine este ca un joc de șah îmbrăcat în poezie. Cel inteligent și cu aptitudini învinge și ia totul, nicidecum cel talentat! Dar, haide, totuși, să lăsăm acum lirismul la o parte și, întorcându-ne, îți spun că a spera nu înseamnă altceva, decât a sta ghemuit în nemișcare, gândind că, poate, cândva, în viitor, va fi mai bine... Însă, aproape fără excepție, acele vremuri fericite nu vin niciodată
Istorisiri nesănătoase fericirii by Rareş Tiron () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1251_a_1940]
-
atâta zahăr, sugeră ea. Ne trebuie nuanțe mai vii, tonuri mai piperate, un ritm mai sprinten. Să-l luăm ca exemplu pe Paul Klee. El se joacă inteli gent, jonglează cu culorile, poate să le prefacă în muzică, este atâta lirism în picturile lui! Nu-l pot asemăna decât cu muzicienii Debussy și Ravel, precum și cu poetul german Morgenstern, a cărui lirică îmi aduce aminte de melo peele lui Topârceanu și de incantațiile rugăciunilor. Odată m-am amuzat ilustrându-i patruzeci
Ioana Celibidache : o mătuşă de poveste by Monica Pillat () [Corola-publishinghouse/Imaginative/585_a_978]
-
timpuri revolute. Exuberanța și prospețimea ei ne deschid o poartă spre o lume fer mecată.“ Am închis calculatorul zâmbind. Am început să răsfoiesc albumul pe care mi-l dăruise Ioana în toamnă, la plecare. Tablourile ei aveau într-adevăr un lirism de taină, iar titlurile erau profund poetice: Tăcerea iubirii, Mormântul unui înger, Misterul unui suflet, Furtună sentimentală, Remușcări galbene, Simboluri, Zăpezi albas tre, Două cuvinte, Umbră, Culoarea timpului, Să facem un vis, Visând la viața de apoi etc. Picturile reproduse
Ioana Celibidache : o mătuşă de poveste by Monica Pillat () [Corola-publishinghouse/Imaginative/585_a_978]
-
își exterioriza furtunos reacțiile la capitolele pe care i le trimiteam, semnând „mătușa afo lată“, „mătușa pisăloagă“, „mătușa inspirată“, „mătușa entu ziastă“, „mătușa fantasmagorică“, „mătușa înnebu nită“, „mătușa corectoare“ etc. O puneau pe jăratic curgerea prea lentă a narațiunii, descrierile, lirismul unor concluzii, frazele alambicate, abundența și-urilor. Scriam ca pe ace, așteptam cu sufletul la gură verdictul, mă contrazicea de săreau scântei pe ecranul calculatorului. Temperamentele, viețile noastre atât de diferite trebu iau să intre în același ritm pentru ca prezentul
Ioana Celibidache : o mătuşă de poveste by Monica Pillat () [Corola-publishinghouse/Imaginative/585_a_978]
-
Soare și grîu“, „Casa cu no. 6“), așa cum infiltrații decadentiste pot fi identificate - sub forma nostalgiei poetice față de „lumea veche care dispare” - la Duiliu Zamfirescu, la Mihail Sadoveanu, la Emil Gârleanu și, mai tîrziu, la G. Ibrăileanu și Ionel Teodoreanu. „Lirismul” prozei fin de siécle, incriminat mai tîrziu de un E. Lovinescu, ține și de aceste resorturi intime ale psihologiei creației, de clivajul dintre o identitate tradițională pierdută și o conștiință modernă traumatică. Există însă și evoluții în sens invers. O
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
cărți cu împrumut» (amintiri despre Tudor Arghezi)”, în Steaua, anul XII, nr. 6, 6 iunie 1961, reprodus în vol. Publicistică literară, Ediție și prefață de Constantina Brezu-Stoian, Editura Minerva, București, 1977, pp. 312-323). Afirmația lui Arcos privind caracterul ontologic al lirismului autentic, al „stării lirice” („Poezia pentru poeții adevărați face parte din viața lor și e una dintre manifestările ei”) este opusă poeziei-simulacru, discursive și fals clasicizante a „birocraților literari” de tipul lui O. Densusianu. Tot Mercure de France îi va
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
istoric, Mihai Zamfir pare a-i da dreptate mai curînd lui Vinea și adepților interbelici ai romanului liric, simultaneist, „muzical” și antidocumental: „Proza atinsă de «poetic» este acum întreaga proză a perioadei interbelice. Extrem de puține zone se sustrag infuziei de lirism (romanul social al lui Rebreanu, romanul «experimentalist» și analitic etc.), așa încît o ipotetică istorie a prozei poetice ar putea acoperi imens din teritoriul prozei interbelice” (Zamfir, Poemul..., ed. cit., p. 255). I-am putea reproșa însă criticului faptul că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
sacrului: invizibil, virtualitate, extaz, secret interior, ubicuitate inefabilă. Ele nu au însă o finalitate spirituală, soteriologică, ci estetică. Sîntem - după cum s-a mai arătat - în proximitatea teoriilor despre poezia pură ale abatelui Brémond și a concepției lui Benedetto Croce despre lirism; este discutabil însă că o propoziție precum: „Poemul e rezultanta tuturor artelor: muzica, plastica, literatura, - sunetul, materia, verbul - se rezolvă în poezie” ar trimite doar la sincretismul wagneriano-simbolist, cum afirmă în competenta sa monografie Simion Mioc. Există un întreg complex
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
litteram un text publicat anterior în Cuvîntul liber: „Le Rayon invisible. Suprarealismul lui Breton“. Pornind de la primul manifest al Suprarealismului, Vinea își reafirma aici crezul estetic nonfigurativ, antimimetic, foarte apropiat esteticii mistice a rayonismului rus enunțate de pictorul Mihail Larionov: „Lirismul contimporan a încetat de a fi desvoltarea retorică a unei idei, imagini sau simțiri. Poezia nu e nici psihologie, nici logică, nici anecdotă. Elementele acestea erau hapuri cu ajutorul cărora poeții desueți serveau lectorului raza invizibilă. Vrem azi să emitem, din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
dînsa; ea ne-a promis «profunzimea maselor», «ansamblul», în sfîrșit orchestra. Și ceea ce scrie d-l Barzun nu e poezie”. Printre principiile noii estetici opuse simbolismului și moștenitorilor săi sînt enumerate „desființarea versului liber“ („ultima rămășiță a simbolismului”), dramatismul (opus lirismului), multiplul (opus unilateralului), poliritmia (opusă monodiei), simultanul (opus succesivului) și forma plastică (opusă versului liniar). În prelungirea lor, singura referire antebelică a lui Vinea la poetica futurismului italian și a lui Marinetti este făcută indirect, printr-un citat în limba
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
redactată și prezentată înainte de război, profesorul le reproșa novatorilor francezi postsimboliști exclusivismul tematic: „A te mărgini — cum spuneam despre paroxiști și dinamiști — să cînți vieața din uzine sau porturi etc., înlăturînd sau reducînd la ceva accidental alte teme — sentimentul naturei, lirismul izvorît din aprofundarea unor emoțiuni intime — e ceva antiliterar și nelogic, mai ales cînd se vorbește de lărgirea domeniului poetic. Introducînd elemente nouă de inspirație nu trebuie să elimini altele, să sacrifici ceea ce are tot atîta valoare poetică”. Modernismul „din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
2002, p. 267). „Lumea din care pleacă”, uneori, poemele „orientalului” Vinea este, de asemenea, realul. Nu însă și cea în care „se întoarce”: după secvențele tranzitive, textele sale se pierd în reverii fantaste stimulate de amintire. Greutatea de plumb a lirismului, atitudinea contemplativă, melancolică, nostalgică și introvertită cîștigă aproape întotdeauna în poezia sa. Dimpotrivă, poemele lui Tzara sînt prin excelență centrifuge, universuri în expansiune, animate de dorința „plecării” spre orizonturi noi, eliberatoare. Dialogul literar dintre Tzara și Vinea poate fi urmărit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
plecăm, să plecăm”, „ne-om dezbrăca în pielea goală...” - conțin destui germeni ai insolenței dadaiste. Poemele erotice ale lui Vinea au un „ce” liric, magic incantatoriu („Ioana“, „Fira“). În poemele lui Tzara („Am sădit în corpul tău“, „Prietenă Mamie“ ș.a.), lirismul se naște din aliajul de candoare sentimentală jucată și distanță ironică, pe o melodie cînd fracturată (scurtcircuitările eliptice de tip parole in libertá), cînd ieșită parcă dintr-o cutie muzicală. Apropiate de sensibilitatea unor Jean Cocteau, T.S. Eliot sau Apollinaire
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
atît recuzita sămănătoristă, ruralistă, cît și pe cea simbolistă sau intimistă: parcul, reveriile grațios-exotice, fata de pension, familia comme il faut... În schimb, evocarea „provincialismului” din poemele lui Vinea are un sunet elegiac pur, micile artificii anticonvenționale și eliptismele neafectînd lirismul ansamblului: „Pereții de carton alb, tăiați de o fereastră/dreptunghiulară: luna ziua se reazemă pe cer/ning clipele rugină pe arborii de fier/și-un horn omoară timpul cu panglică albastră” [„Din almanahul îngerilor (constatări provinciale)“, 1917], „iarba moartă pălise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Cocea va fi condamnat pentru lezmajestate, iar Vinea ține să îi ia apărarea și în paginile Contimporanului („Cocea și pisma dinastică“, nr. 43), făcîndu-i ulterior un portret complex: reorganizator al Partidului Socialist, pamfletar temut („articolele lui Cocea - ritmice, rapide - retorică, lirism, pornografie...”), conducător înnăscut, combativ și independent, omul e „un spectacol de modern dramatism” („N.D. Cocea“, nr. 44). În iulie 1923, revista își încetează apariția. Vinea se refugiază la Facla aceluiași N.D. Cocea, iar Contimporanul reapare abia în aprilie 1924, schimbat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
ș.a.) - vor fi editate, selectiv, abia în volumul Ora fîntînilor, ieșit de sub tipar cu cîteva ore înaintea morții poetului (iulie 1964). Aproape toate textele au fost, atunci, rescrise în vederea editării, uneori - serios „cumințite” estetic, adesea însă - cizelate în sensul adîncirii lirismului. Spre deosebire de cele vădit mai „stridente”, mai radical-demitizante, cu tentă avangardistă mai pronunțată - tipărite în Punct, 75 HP sau, accidental, în unu (lettristul „Eleonora“) - poemele din Contimporanul nu au, cu puține excepții, nimic agresiv: cele mai multe sînt în nota obișnuită a lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
cele vădit mai „stridente”, mai radical-demitizante, cu tentă avangardistă mai pronunțată - tipărite în Punct, 75 HP sau, accidental, în unu (lettristul „Eleonora“) - poemele din Contimporanul nu au, cu puține excepții, nimic agresiv: cele mai multe sînt în nota obișnuită a lui Vinea: lirism fantast, nonfigurativ, discret confesiv, lamentouri angoasate, elegii crepusculare, maladiv interiorizate. Colajul „simultaneist”, în flash-uri al versurilor e mai degrabă static, infuzat de melancolii și spaime. Prin sistemul lor nervos circulă crispări expresioniste, apocaliptice. „Acroșul” la linia revistei se manifestă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
o compoziție avangardistă, cu puneri în pagină tehnico-fanteziste, ludic-schematizante, amintind pe alocuri de „parolibrismul” și eliptismul telegrafic al futuriștilor (ba chiar și de atitudinea lor: vezi, spre exemplu, credo-urile antisentimentaliste, antiromantice și antipaseiste din deschidere, cu taxarea corespunzătoare a lirismului, individualismului, impresionismului). Textul e încadrat între traducerea manifestului marinettian „Cuvinte în libertate“ și un text în limba germană de Hans Arp (Die Blumensphynx). Alte vecinătăți sînt: două ilustrații de Marcel Iancu, un poem de Ion Vinea („Alții“, datat 1920) și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
e negativ, pledînd pentru regăsirea diferenței specifice a teatrului în raport cu filmul: „Rafinarea și încercuirea tehnicei dramatice pure, nu cursa de întrecere cu mecanica filmului, cu care sufletul omenesc al teatrului n’are nici o relație. Abordarea subiectelor de introspecție sufletească, de lirism (...) de taină și comuniune (...) prin magia vieții prezente”. Opoziția teatru/cinematograf ar fi, prin urmare, una între „uman” și „mecanic”, între „tridimensional” și „bidimensional”; tehnicile scenodinamice futuriste sînt invocate în sprijinul acestei „tridimensionalități” necesare, specifice actului teatral pur: „Interpretarea măestrită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
și magie. Discret-confesiva, introspectiva „Cheia viselor“ (nr. 82), superior-ironicul „Despre Amor“ (nr. 83), „Idealul extern (fantezie diplomatică)“ (nr. 83), dar și reminiscențele constructiviste din „Interiorul nou (atelierul lui Maxy)“ (nr. 78) sau „credo“-urile poetice despre estetica pamfletului, asumat drept „lirism contondent” („Pamflet și pamfletari“, nr. 85), stau alături de articole „politice” („Sinucigașii în viața publică“, nr. 88) - e drept, puține la număr. Între timp, Vinea se apropiase de Partidul Național Țărănesc (pe atunci formațiune de centru-stînga, principal adversar al liberalilor) și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
autor al unei compoziții muzicale „barbare” („Victoria sălbatecă“) prin care îl răvășise și îl transformase interior pe „Dori” în timpul unui stagiu parizian. „Plîngerea către Ygor” deplasează aparentul clasicism (infuzat obsesional, psihologizant) al primei părți către un monolog poetic de un lirism melancolic (narator: Dorimedont), drapînd sub străluciri cosmopolite nostalgii ale naturii sălbatice de pe fluviul Enisei, din Țara Sovietelor... Cucerit de muzica rusului, Dorimedont eșuează lamentabil în platitudinea domestică, dezvăluindu-și în final - cu ironie „teatrală” - trucurile propriului text: „victoria sălbatecă” se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
articolul «Vieți romanțate». Este o surpriză, nu lipsită de semnificații.»” Conflictul cu Contimporanul lasă totuși loc, o vreme, și unor concesii tactice. Într-un articol panoramic, M.H. Maxy apreciază situarea inițială a publicației în speță la „stînga plasticei și a lirismului poetic”, cu o „atitudine democratică cuviincioasă”. O notiță din nr. 18 comentează amabil editorialul „Cheia viselor“ al lui Ion Vinea, iar afinitatea cu suprarealismul nu scapă comentatorului anonim, care își amintește astfel că directorul Contimporanului este „un literat de bună
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]