2,714 matches
-
ar putea-o azvârli din nou în brațele morții? De altfel, la sfârșitul actului, Thaisa se va refugia în templul Dianei-Artemis, luând vălul vestalei și marcând astfel ea însăși apartenența dorită la un tărâm al marginilor, al alterității sălbatice, acea alteritate aflată și ea la jumătatea drumului dintre viață și moarte. Așadar, atât în Pericle, cât și în Poveste de iarnă, magicianul își alege ca teren de manevră teritoriul ambiguu al adevăratei/falsei morți, o adevărată/falsă moarte care nu numai
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
Privindu-mă, în două m-au tăiat - O jumătate e a dumitale, Iar cealaltă la fel, fiind a mea, Căci de-i a mea e tot a dumitale, Încât îți aparțin în întregime 2. În această incontrolabilă atracție pentru o alteritate ce te posedă integral, „celălalt” are întru câtva rolul unei oglinzi, așa cum se întâmplă și în relația cu Gorgo. În violența întâlnirii cu cea mai radicală alteritate, intervine întotdeauna și un „efect al oglinzii”, oglindă care te trimite la propria
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
dumitale, Încât îți aparțin în întregime 2. În această incontrolabilă atracție pentru o alteritate ce te posedă integral, „celălalt” are întru câtva rolul unei oglinzi, așa cum se întâmplă și în relația cu Gorgo. În violența întâlnirii cu cea mai radicală alteritate, intervine întotdeauna și un „efect al oglinzii”, oglindă care te trimite la propria umbră, la propria transformare în fantomă. Creând profunzimea necesară jocului de reflexe, oglinda susține, în același timp, ca factor intermediar, privirea îndreptată asupra alterității. De altfel, miracolul
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
cea mai radicală alteritate, intervine întotdeauna și un „efect al oglinzii”, oglindă care te trimite la propria umbră, la propria transformare în fantomă. Creând profunzimea necesară jocului de reflexe, oglinda susține, în același timp, ca factor intermediar, privirea îndreptată asupra alterității. De altfel, miracolul, extraordinarul miracol al dragostei (wonder, wondrous, miracle ), nu era, în Regele Ioan, cel trăit de principele Lewis atunci când o privește pe Blanch, „miracolul” de a-și vedea propria imagine, propria umbră reflectată în ochii ei („The shadow
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
toate relațiile dintre adevăr și minciună, dintre adevăr și iluzie. Este însă și o lume în care viziunea și imaginea pun autoritar stăpânire pe tine sau te lasă în voia reveriei, o lume mereu deschisă întâlnirii cu altceva, cu o alteritate agresivă sau de-a dreptul sălbatică. Nu încape îndoială că, mai mult decât oricare alta, Visul unei nopți de vară este piesa care dezvoltă în cel mai înalt grad tema relației intime dintre puterea privirii îmbătate de dragoste și experiența
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
de-a dreptul sălbatică. Nu încape îndoială că, mai mult decât oricare alta, Visul unei nopți de vară este piesa care dezvoltă în cel mai înalt grad tema relației intime dintre puterea privirii îmbătate de dragoste și experiența copleșitoare a alterității, comparabilă cu aceea a întâlnirii cu fantoma. Pădurea cufundată în noapte din Visul..., teritoriu peste care domnește „regele umbrelor”, se dovedește a fi, așa cum am văzut deja, spațiul tuturor capcanelor alterității. Privirea îndrăgostită și forța aproape hipnotică cu care personajele
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
puterea privirii îmbătate de dragoste și experiența copleșitoare a alterității, comparabilă cu aceea a întâlnirii cu fantoma. Pădurea cufundată în noapte din Visul..., teritoriu peste care domnește „regele umbrelor”, se dovedește a fi, așa cum am văzut deja, spațiul tuturor capcanelor alterității. Privirea îndrăgostită și forța aproape hipnotică cu care personajele sunt „răpite” de imaginea „celuilalt” atunci când o au în fața ochilor sunt, desigur, opera unei abile manipulări a magicianului Oberon și a spiridușilor aflați în slujba sa. Terenul e însă pregătit cu
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
care se sinucide din amor, dar ca și cum asta nu i-ar fi fost de ajuns, visează nici mai mult, nici mai puțin la rolul lui Hercule, și el un doborâtor de monștri, și el un erou trecut prin experiența teritoriilor alterității sălbatice. Iar la o adică Bottom nu s-ar da în lături să-l joace și pe leu, simbol al cruzimii și al morții. Firește, „actorul amator” știe că nu e vorba decât despre un joc. Știe că nimeni nu
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
lua la goană, dar pe care o va îndrăgi nespus Titania. Sigur, e doar o farsă răutăcioasă a zburdalnicului Puck, numai că din cauza ei oamenii își pierd mințile, se îndrăgostesc sau se sperie de ceea ce li se întâmplă. Iubirea și alteritatea se conjugă astfel în acea deposedare de sine trăită de Titania: ca și privirea ațintită asupra unei fantome, privirea înamorată poate declanșa starea de nebunie. Și nu întâmplător, Shakespeare plasează toate aceste scene de violență în mijlocul unei păduri, știut fiind
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
înainte de răsăritul soarelui. Îndrăgostiții, ca și nebunii - ni se va spune în ultimul act al Visului..., într-o nouă scenă dintre Tezeu și Hipolita -, au năluciri, vedenii (shaping fantaisies), în miezul cărora se ascunde uneori fascinația pentru cea mai monstruoasă alteritate, chiar dacă până la urmă acestea se dovedesc a fi doar amăgiri, iluzii create de vreun duh răzbunător și malițios, destul de îngăduitor totuși, ca să nu-și ducă sinistra farsă până la capăt. Ci doar până la limita unei experiențe dincolo de care așteaptă amenințătoare nebunia
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
avea cum să nu creadă. E vorba, desigur, despre o glumă, o șotie la început nevinovată, dar care devine treptat un vis (dream), o feerie (fancy) și în care starea de ebrietate, prin asemănarea ei cu moartea, deschide perspectiva unei alterități ce va răsturna total identitățile: Sly va „ajunge” lord, iar lordul - slujitorul lui. O experiență a transformării veritabilei identități într-o himeră, în viziune delirantă și, finalmente, în nebunie: Sly este tot mai convins că a fost multă vreme bolnav
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
pentru a exprima această asemănare înzestrată cu o atât de mare forță de realitate. O asemănare pe care nici simțurile nu o pot explica și nici vorbele nu o pot defini. Bottom nu posedă limbajul apt să traducă experiența unei alterități ce depășește limitele percepției și ale vocabularului său. În schimb, la începutul ultimului act, în discuția dintre Tezeu și Hipolita despre înțelesul posibil al întâmplărilor relatate de tinerele perechi de îndrăgostiți, abundă termenii care transformă comentarea aventurilor acestora într-o
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
întemeiază pe capacitatea permanent solicitată a spectatorului de a crede în ceea ce vede cu ochii minții. Asociată cu puterea magică a poetului dramatic, credința în fantome a spectatorului este singura în stare să dea eficiență formelor teatrului. Călătorie în teritoriile alterității - alteritate a spațiului și a timpului -, experiența teatrală e călăuzită de poet, care, asemenea lui Gower din Pericle, revine mereu în scenă pentru a apela insistent la imaginația celui care privește spectacolul. O imaginație ce trebuie să fie dispusă oricând
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
pe capacitatea permanent solicitată a spectatorului de a crede în ceea ce vede cu ochii minții. Asociată cu puterea magică a poetului dramatic, credința în fantome a spectatorului este singura în stare să dea eficiență formelor teatrului. Călătorie în teritoriile alterității - alteritate a spațiului și a timpului -, experiența teatrală e călăuzită de poet, care, asemenea lui Gower din Pericle, revine mereu în scenă pentru a apela insistent la imaginația celui care privește spectacolul. O imaginație ce trebuie să fie dispusă oricând să
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
au trecut prin greaua încercare a tenebrelor și au devenit atoateștiutori, întocmai ca fantomele. Numai el poate „vedea” pe chipurile celorlalți semnul morții: „Îmi dau seama că toți sunteți acum mai livizi decât niște morți”. Ușa, prag fragil la granițele alterității Pentru „intrusa” fără trup și fără chip nu există ușă pe care să n-o poată deschide, prag pe care să nu-l poată trece, așa cum va scrie ceva mai târziu Maeterlinck în Interior: „Lumea nu se sfârșește la poarta
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
Lumea nu se sfârșește la poarta caselor”. Intrarea în locuință - sau, mai exact, toate acele obstacole în calea intrării reprezentate de uși și de ferestre - figurează fragila și imposibila separare de „dușmanul” nevăzut, de intrusa, de străina ce întruchipează o alteritate amenințătoare și ostilă, întotdeauna prezentă, întotdeauna secretă. Nici măcar un ritual al pragului - cum este, de pildă, acela din Pelléas și Mélisande - nu va putea schimba ceva. Intrusa poate lua uneori înfățișarea unei femei frumoase, așa cum îi apare lui Golaud Mélisande
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
s-a rătăcit vânând prin pădurea sălbatică, o întâlnește lângă fântâna orbilor pe ciudata Mélisande, despre care nimeni nu știe de unde venise. Ochii săi îl fascinează pe Golaud; el se întreabă dacă fata îi închide vreodată. Mélisande este simbolul unei alterități asociate deopotrivă inocenței, frumuseții și morții. Oare nu spune Pelléas că tânăra e atât de frumoasă, încât ai zice că moartea o va răpi în curând? Frumusețea Mélisandei pare nepământeană, e o frumusețe de pe alte tărâmuri, necunoscute, ca și vocea
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
mistic. Ibsen sau multiplele chipuri ale strigoilortc "Ibsen sau multiplele chipuri ale strigoilor" Străinul ca avatar al fantomei Și pentru dramaturgia ibseniană, imposibila izolare a unui spațiu uman, pândit fără încetare de primejdioase forțe exterioare ce sălășluiesc pe tărâmul unei alterități înfricoșătoare, constituie, la sfârșitul acestui al XIX-lea veac, unul dintre principalii pivoți. Intrusul, străinul nu este nici aici, cum nu era nici la Maeterlinck, o fantomă, în sensul unui mort care se întoarce printre cei vii pentru a sta
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
atât de primejdios”, cum e visul ei zănatic. E mult mai bine, adaugă el, să rămânem pe loc, „întorcând spatele la tot ceea ce ar putea să ne tulbure”. Prezența amenințătoare, neliniștitoare și fascinantă totodată, a acestui altundeva perturbator, a acestei alterități a unui spațiu necunoscut și sălbatic, de unde s-ar putea ivi oricând „oaspetele primejdios” reprezintă una dintre cheile universului ibsenian. Aidoma fantomei ce revine dintre morți, străinul (sau, uneori, „înstrăinatul”) ori marinarul (care se înapoiază după ce a cutreierat mările) întruchipează
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
acceptă „să desfacă învoiala” dintre ei, o va elibera, în cele din urmă, pe Ellida de fascinația și de teroarea sumbră a mării, ca și de Străinul revenit la ea după atâta vreme. Jocul „atracției”: teamă și fascinație în fața spațiilor alterității Sub frumusețea ei, Ellida ascunde și ceva din fascinația lui Gorgo, ceea ce o apropie în mod straniu de Femeia cu șobolani din Micul Eyolf, bătrâna care umblă pe coclauri alungând șobolanii, care ademenește copilul, ducându-l spre mare, spre moarte
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
-l spre mare, spre moarte și al cărei nume înseamnă „lup” (se zice despre ea că, în timpul nopții, se preschimbă într-un strigoi cu înfățișare de lup, într-un soi de vârcolac, devenind astfel o întruchipare a spațiului sălbatic, a alterității, a metamorfozei). Uimitoare figură de magiciană rătăcitoare, cu priviri aspre și pătrunzătoare și care, printr-un ritual al cercului săvârșit de trei ori la rând în sunetele muzicii, atrage șobolanii spre mare, spre pieire, spre odihna cea veșnică din întunecatele
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
de ceea ce spune bătrâna despre jocul atracției: această forță irezistibilă, invizibilă a atracției a simțit-o el însuși în singurătatea piscurilor muntoase și a înaltelor podișuri. Într-adevăr, în universul lui Ibsen, muntele și pădurile figurează, ca și marea, ambivalența alterității sălbatice, care îngrozește și atrage totodată. Cel ce, asemenea lui Allmers la începutul Micului Eyolf, se întoarce de pe munte, cel ce coboară de pe culmi este și el un fel de strigoi: „Când a intrat pe ușă, părea cu totul schimbat
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
să rămână pentru totdeauna o ființă pământeană), unde dialogul cu morții, chiar dacă nu e decât o posibilitate secretă, ascunsă, implică totuși și incertitudinea unui „cine știe, poate că...”. „Totul e bine” atunci când sunt date uitării viața în pustietate, atracția spațiilor alterității, spații ale libertății, dar și ale pericolului. Lucrurile se schimbă însă atunci când, în loc să fie o concluzie a acțiunii, afirmația aceasta deschide acțiunea, ca în Rața sălbatică, de pildă. Rața rănită a lui Hedvig, a cărei proveniență rămâne incertă și misterioasă
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
și el, cel care nu e decât o nălucire, stau alături, sunt din nou împreună, nu provine oare din fericita întâlnire dintre harul sculptorului și „realitatea” unei fantome lăuntrice, întâlnire realizată prin intermediul a două personaje deschise în egală măsură spațiilor alterității? Impresia de viață adevărată, de prezență vie a grupului statuar nu o are însă oricine; o au doar cei capabili să înfrunte fantomele, cei care au trăit experiența mării și au simțit fascinația ei, cei care mai cred încă în
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
unui personaj solitar, din soclul fisurat va răsări o mulțime forfotitoare de ființe omenești cu înfățișare animalică. Iluminarea de până atunci a chipului tinerei fete a pălit și ea: feței luminoase i s-a asociat fața unui monstru. Oare această alteritate hidoasă, brusc apărută, nu e cumva opera înfricoșătoare a morții? Nu este ceea ce a preschimbat-o și pe Irene într-o veritabilă figură de moartă vie? De altfel, încă din primul act, Irene vorbește despre trecut ca despre „acele vremuri
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]