4,059 matches
-
fericirii deține de departe recordul crezului lui Steinhardt: "Intre cultură și viață nu există un hiat, ci o simbioză ajunsă până la fuziune". Șocul ideatic al acestui montaj de fragmente este tocmai fericirea autorului, descoperită nu atât după detenție, cât în infernul penitenciar comunist. Descoperită simultan cu credința în taina crucii, a iubirii aproapelui, a curajului Mântuitorului în fața morții. Ceea ce nu înseamnă că Steinhardt nu veștejește comunismul totalitar, cu cortegiul lui de aberante abuzuri, violențe și atrocități. O face însă fără ura
Fără menajamente : critici, istorici literari şi eseişti români by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1441_a_2683]
-
nimic din cele omenești nu îi este străin, baleiază în cele mai felurite domenii, dincolo de spațiul și timpul iadului carcerar leitmotivul crochiurilor, meditațiilor, comentariilor este aventura spirituală, convertirea, revelația ca o jubilație a căii vieții și adevărului Fiului lui Dumnezeu. Infernul detenției devine paradis terestru pentru cel însuflețit de imensa putere de transfigurare a credinței ortodoxe, se preface în spațiu al fericirii, mărturisirii și rugăciunii. Versiunea italiană recuperează stilistic universalitatea lui Steinhardt, ubicuitatea în spațiul și timpul istoric și spiritual al
Fără menajamente : critici, istorici literari şi eseişti români by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1441_a_2683]
-
grotesc vie în care "omul-fiară" plănuiește să-l aducă pe uriașul orb, Zahei. Ca un Quasimodo eșuat în tabăra nepotolită a "azilanților" lumii, încoronat, acela, ca Roi des Fous, Zahei pătrunde, obligat de șiretenia lui Panteră, în gura căscată a infernului. Naivitatea sa și malversațiunile călăuzei, capitularea imediată în mîinile escrocului amintesc de păpușa de lemn și tovarășii ei de drum. În planurile lui, Panteră îl vede pe Zahei storcînd lacrimile și compasiunea, dar și buzunarele milostivilor. Înfățișarea uriașului, venit ca
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
făurită/ Împerecheate-n carte se mărită". Poetul se consideră robul cititorului, care este " Domnul". Flori de mucigai În ciclul Flori de mucigai este evocată lumea stranie, dezolată, a universului carceral, unde viața este reprimată, mortificată, un fel de bolgie a infernului dantesc. Având ca punct de plecare estetica urâtului, Arghezi prezintă un univers al claustrării cu mocirlă, frig, cătușe, păduchi, șobolani, zăvoare, mucigai, din care nu lipsește totuși frumosul, o frumusețe recuperată prin vis sau amintire. Lumea închisorii este lumea valorilor
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
izolare, peisajul vârstelor geologice, decorul așezărilor lacustre, cerul greu, de plumb, orizontul închis străbătut de corbi negri: "o atmosferă de copleșitoare dezolare, de toamne reci cu ploi putrede, cu arbori cangrenați..." (E. Lovinescu). În volumul Plumb apare o viziune de infern, cu ploi lungi și reci, abatoare, ospicii, cazărmi cu fanfare militare, absurd și deznădejde. Volumul Scântei galbene înfățișează burguri medievale, voievozi în haine violete. Cu voi și Stanțe burgheze aduc din nou în prim-plan deznădejdea poetului, crisparea sufletească, orașul
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
câmp la abator/ Și sânge cald se scurge pe canal" (Tablou de iarnă); d. Primăvara bacoviană provoacă nevroze: "Dar iar rămâne totul o lungă teorie/ O, când va fi un cântec de alte primăveri?!" (Nervi de primăvară); 7. Atmosfera de infern din poezia lui Bacovia înspăimântă cu ulițe desfundate, case mărunte, noroi și degradare (Sonet). E un spațiu citadin cu cârciumi pline de disperați (Seară tristă), cu parcuri în descompunere (Decor), singurătate și copii bolnavi (Moină); 8. Iubirea este un sentiment
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
De pildă, cearta din casa de aramă din Povestea lui Harap-Alb, dintre "monștri" care sunt personaje carnavalești (Petru Poantă). Cuvintele acestor bufoni grotești sunt stâlcite, sonoritatea coborâtă, mișcările trupului au ceva grotesc. Aceleași lucruri se remarcă în parodierea sau degradarea infernului și a paradisului în Dănilă Prepeleac, Povestea lui Stan Pățitul și Ivan Turbincă. Personajele devin niște măscărici, pactul cu diavolul este grotesc, râsul regenerator abundă și ni-l închipuim ca fiind râsul întregului popor (Petru Poantă). Infernul e un "grandios ospăț
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
în parodierea sau degradarea infernului și a paradisului în Dănilă Prepeleac, Povestea lui Stan Pățitul și Ivan Turbincă. Personajele devin niște măscărici, pactul cu diavolul este grotesc, râsul regenerator abundă și ni-l închipuim ca fiind râsul întregului popor (Petru Poantă). Infernul e un "grandios ospăț", Raiul e sărăcie lucie. Dănilă Prepeleac își bate joc de dracii hilari și proști. În povestea Ivan Turbincă, moartea își pierde măreția, devine o reprezentație veselă. Prostia lui Dănilă Prepeleac este o înțelepciune plină de voioșie
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
poveste" (Cornel Regman). Nică reprezintă "principala zeitate... zeul-copil..." (Mircea Tomuș), care își manifestă apartenența la principiul binelui și la principiul răului. Peste planul real al Amintirilor se suprapune planul mitic (simbolic). Episodul de la casa Irinucăi echivalează cu o vizită în Infern (Valeriu Cristea), în timp ce casa părintească e un fel de paradis ludic, iar jocul copilului semnifică transcenderea realității cotidiene și evadarea într-o lume a inocenței și a vitalității: "Copilul încălecat pe bățul său, gândește că se află pe un cal
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
trecători..." (G. Călinescu). De la dascălul Ruben, Dionis află despre deosebirea dintre om și Dumnezeu, cel din urmă având în el "toate neamurile ce or veni și ce au trecut". Sub semnul demonic, Ruben și atelierul său se metamorfozează într-un infern de alchimie, cu diavoli în fiole de experiență. Dan intră în dialog cu umbra și se dedublează (motivul umbrei), vrea să plece din lumea dominată de ipocrizie. Și Maria, chemată de dragoste se spiritualizează, se dedublează, lăsând în locul ei umbra
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
eroism. Cunoscând și drama din viața lui conjugală și drama războiului, Ștefan Gheorghidiu a înțeles că dramele personale sunt ca și inexistente, lumea intră în convulsii absurde. Numai în fața morții protagonistul are momente de luciditate și dramele se consumă în infernul lui interior, înstrăinându-l de tot ce avusese până atunci. Partea a doua a romanului este un adevărat jurnal de front, rezultat în urma participării autorului la război, în linia întâi. Realul se transformă în fantastic grotesc, scenele nefirești devin adevărate
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
mai târziu " În coama-i mare începeau să înflorească cele dintâi fire albe". Pentru a se regăsi pe sine pur, trebuia să treacă prin experiența iubirii, prin suferință, dovedind rezistență, mai ales într-un Bizanț marcat de vicii, un adevărat Infern. Împărăteasa Irina îl considera mag, făcător de minuni: "Ești, precât înțeleg, un taumaturg", iar episcopul Platon îi remarca singurătatea absolută: "Părea singur în mulțime și ridicat deasupra ei. Părea într-un pustiu al propriului suflet". El va fi un conducător
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
un pictor o prezintă cu mantia larg întinsă peste lume. Ulterior, față de neliniștea crescândă a omului, protestantismul a căutat un suport al mântuirii în credință, pe când biserica Romei practica o serie de mijloace spirituale, de la sacrament la indulgențe, preconizând evitarea infernului prin purgatoriu. În epoca Luminilor, nevoia de asigurare se laicizează în bună parte. Corpul uman devine obiect al unei protecții tot mai stringente, asistența medicală un imperativ. Se luptă contra focului, se luminează orașele, se întăresc măsurile de poliție. Avutul
[Corola-publishinghouse/Science/1451_a_2749]
-
viziunea unei lumi fizice în prăbușire, care să anticipeze, prin dublare, decăderea lumii psihice. Cezar Petrescu vede, si aici7, orașul că un hibrid monstruos, ca un spațiu al destrămării și al solitudinii generalizate, expuse fără mască: "... o vară întreaga în infernul de aici... Tot timpul durase o secetă încropita, o arșiță uscată care dogorea din ziduri, încingea tablă acoperișurilor, stăruia până spre miezul nopții. Țocurile se înfundau în asfaltul de gumă... într-o vreme, tot orașul păruse pustiu. Câțiva trecători, furișați
[Corola-publishinghouse/Science/1489_a_2787]
-
chibiți și bufoni, din jurul tripourilor". Încercarea de evadare pe care i-o oferă Alexandru este inutilă. Deși răspunde, fără să ezite prea mult, soluției taumaturgice oferite de prietenul său ("Cincisprezece zile de liniște, la aer după o vară întreaga în infernul de-aici are să-ți facă mai bine decât toate calmantele"), protagonistul își dă foarte repede seama de ineficientă acesteia: la țară, pe moșia acestuia, departe de forfota orașului monstruos, care înghite lacom viața locuitorilor "vulnerabili", certitudinea propriei căderi e încă
[Corola-publishinghouse/Science/1489_a_2787]
-
o constantă în opera lui Arrabal. d.4. O pereche de ochelari, un caiet care arde Un caiet care arde și o pereche de ochelari este o imagine dezolanta în acest univers al sfârșirii. Se poate citi o actualizare a Infernului muzical al lui Bosch. Ai cui sunt ochelarii? Ai lui Topé sau ai lui Arrabal, care are câteva apariții scurte, insă definitorii, ca personaj. Imaginea este luată de foarte aproape, deasupra profilului lui Emanou. Plonjeului (că procedeu cinematografic) folosit aici
[Corola-publishinghouse/Science/1489_a_2787]
-
singurul lucru ce le poate oferi acestor tineri dezorientați care îi cer, timid, sfatul, "sunt niște amarate resturi de scândura,"34 în fond, parte din imensă lui iubire de oameni: "Eu nu cred că coexistența dintre oameni este obligatoriu un infern, că nu ar fi posibilă comuniunea. Cred că există punți pozitive între conștiințe, cum sunt iubirea, arta, munca în comun"35. Chiar dacă categoria literară pe care o îmbrățișează ca expresie a propriilor trăiri și obsesii este atat de diferită, uneori
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
și demnă de compasiune. I-a lipsit orice experiență nemijlocita a oamenilor. Întreaga să tragedie, conflictele cu prietenii (...) dovedesc că el nu i-a cunoscut pe oameni. Preferă să trăiască în localități mici (...), nu știa ce înseamnă să trăiești în infern, fiindcă astăzi orice oraș mare este un infern, nu-i așa? Nietzsche mi se pare, hotărât lucru, prea naiv (...) La urma urmei, întreaga lui viziune, ca și viața lui, de altfel, sună euforic. Nietzsche e interesant și ispititor, dar concluziile
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
experiență nemijlocita a oamenilor. Întreaga să tragedie, conflictele cu prietenii (...) dovedesc că el nu i-a cunoscut pe oameni. Preferă să trăiască în localități mici (...), nu știa ce înseamnă să trăiești în infern, fiindcă astăzi orice oraș mare este un infern, nu-i așa? Nietzsche mi se pare, hotărât lucru, prea naiv (...) La urma urmei, întreaga lui viziune, ca și viața lui, de altfel, sună euforic. Nietzsche e interesant și ispititor, dar concluziile lui sunt, cred, lipsite de adecvare și de
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
se schimbă și relația acesteia cu lumea"41. Îi interesează în primul rând cei care au suferit: Pascal, Baudelaire, Kafka, Dostoievski și, desigur, Nietzsche. Schopenhauer se întreba, patetic, ca și Cioran, mai tarziu: "Cum să mai poți trăi în acest infern, în această vale de lacrimi și s-o mai faci și plăcut? Își răspunde el însuși: dacă tot nu poți să fii fericit în această lume, măcar să încerci să nu fii, cel putin, atât de nefericit"42. Omul fiind produs
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
el avea cam cincizeci de ani. Sunt sigur că primii mei ani lângă cimitir au avut un efect în subconștientul meu. Această relație directă cu moartea m-a influențat fără îndoială în subconștient"24. Cunoaște de timpuriu insomnia, "aperitiv al infernului", cum o numește într-una din conversațiile cu Fernando Savater 25, care îl face să umble nopțile pe străzile Sibiului, cu "gândul numai la sinucidere", spre disperarea mamei, care îi mărturisește: "dacă aș fi știut, aș fi avortat"26. Catastrofă
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
lui Pessoa: voi fi întotdeauna cel care a așteptat să i se deschidă ușa, în fața unui perete fără ușa" 41. Că și Sábato, tot misterelor genetice le "datorează" în parte și Cioran melancolia și pesimismul vital, cărora li se adaugă infernul care a fost pierderea somnului, cea mai mare experiență a vieții sale, precum epilepsia la Dostoievski. De aceea, pe Cioran nu-l interesează decât cei care suferă, cei care trec prin experiențe la fel de delirante că el. Pentru el, Dostoievski, cu
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
normal nu are acest conținut interior și, ca atare, pentru Cioran, este "fără substanță". De aceea scrie Cioran, cărțile lui fiind, de fapt, sinucideri ratate. El se vede lucid pe sine însuși că "un bolnav fără boală", "un dement fără infern", spiritul sau este o stafie fără sânge, insomnia lui îl pune în afara celor vii, într-un vis negru al vidului. "Eroii săi, în ultimul lor delir, căci s-au sinucis, sunt Kleist, Nerval, Otto Weininger"42, spune Svetlana Paleologu-Matta. Cioran
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
prin umor, la Cioran valorile se clatină la cel mai dezinteresat examen, timpul sau este "un timp mort, asfixiant, o atemporalitate blestemata, o eternitate a diavolului, diferită de cea a lui Dumnezeu, pe care o putem numi la fel de bine și infern, locul acela unde suntem condamnați la eternitate"32. Parcă îl citim pe Schopenhauer, lectură preferată a lui Cioran: "Încă de pe când aveam șaptesprezece ani, înainte de a fi primit o cultură superioară, am fost impresionat de mizeria vieții, ca Buddha în
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
omenești: "De asta și marile religii au condamnat mereu lipsa de speranță. Unul din puținele mele merite, dacă e să mi se recunoască vreunul, este tocmai lupta mea constantă pentru apărarea speranței"51. Judecând după românele sale, cu coborâri în infern, întâlniri cu râul, cu suferință și durerea, i s-a spus că este un optimist disperat, amintindu-i-se, printre altele, finalul românului Printre eroi și morminte, unde Martín și Bucich 52, personaje ce trecuseră prin momente de dramă, privesc
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]