2,625 matches
-
cu interjecția: folosirea automată în situații corespunzătoare și intonația specifică. Astfel, unele asemenea unități corespund ca sens pragmatic unor interjecții, de pildă "Qu’est-ce que vous me dites là!" „Ce tot spui acolo?!” și "Ah bah!" care exprimă mirarea Unii lingviști consideră că și ceea ce în gramatica tradițională se socotesc a fi interjecții și propoziții neanalizabile, fie și date de un singur cuvânt, sunt unități frazeologice pragmatice de tip formulă. Exemple: "Soit!" „Fie!” (exprimarea concesiei), "Tiens!" „Poftim!” (formulă ce însoțește înmânarea
Unitate frazeologică () [Corola-website/Science/335187_a_336516]
-
vedere formal, dar neregulate din punct de vedere semantic. Pentru limba franceză, Michel Bréal (1897) menționează grupuri de cuvinte pe care le numește "formules" („formule”), "locutions" („locuțiuni”) sau "groupes articulés" („grupuri articulate”) ce se caracterizează prin fixitate și opacitate semantică. Lingvistul elvețian Charles Bally (1909) este cel care folosește primul termenul "phraséologie" cu sens lingvistic, înțelegând prin acesta ansamblul trăsăturilor unui grup de cuvinte în care fiecare element își pierde parțial sau total sensul individual, grupul prezentând astfel un sens aparte
Frazeologie () [Corola-website/Science/335184_a_336513]
-
de Saussure (1916) care le numește "locutions toutes faites" („locuțiuni de gata”), apoi de Albert Sechehaye (1921) care vorbește despre "locutions" (în care componentele își pierd identitatea semantică) și despre "mots composés" („cuvinte compuse”) în care componentele și-o păstrează. Lingvistul olandez Cornelis de Boer (1922) face la rândul său o delimitare între ceea ce numește "syntaxe figée" („sintaxă fixă”) sau "syntaxe locutionnelle" („sintaxă locuțională”) și "syntaxe vivante" („sintaxă vie”) sau "syntaxe mobile" („sintaxă mobilă”). Constituirea frazeologiei ca disciplină aparte începe în
Frazeologie () [Corola-website/Science/335184_a_336513]
-
syntaxe figée" („sintaxă fixă”) sau "syntaxe locutionnelle" („sintaxă locuțională”) și "syntaxe vivante" („sintaxă vie”) sau "syntaxe mobile" („sintaxă mobilă”). Constituirea frazeologiei ca disciplină aparte începe în anii 1930 și 1940, în Uniunea Sovietică, prin punerea bazelor sale teoretice de către unii lingviști ca E. D. Polivanov sau V. V. Vinogradov. Apoi contribuții însemnate aduc frazeologiei unii lingviști germani și francezi. Dintre lingviștii români, Eugen Coșeriu, care trăia în exil, s-a ocupat încă din 1964 de frazeologie, definind noțiunea de „discurs repetat”, în
Frazeologie () [Corola-website/Science/335184_a_336513]
-
sau "syntaxe mobile" („sintaxă mobilă”). Constituirea frazeologiei ca disciplină aparte începe în anii 1930 și 1940, în Uniunea Sovietică, prin punerea bazelor sale teoretice de către unii lingviști ca E. D. Polivanov sau V. V. Vinogradov. Apoi contribuții însemnate aduc frazeologiei unii lingviști germani și francezi. Dintre lingviștii români, Eugen Coșeriu, care trăia în exil, s-a ocupat încă din 1964 de frazeologie, definind noțiunea de „discurs repetat”, în care includea citatele, proverbele, locuțiunile fixe, formulele de comparație și diferite alte expresii integrate
Frazeologie () [Corola-website/Science/335184_a_336513]
-
Constituirea frazeologiei ca disciplină aparte începe în anii 1930 și 1940, în Uniunea Sovietică, prin punerea bazelor sale teoretice de către unii lingviști ca E. D. Polivanov sau V. V. Vinogradov. Apoi contribuții însemnate aduc frazeologiei unii lingviști germani și francezi. Dintre lingviștii români, Eugen Coșeriu, care trăia în exil, s-a ocupat încă din 1964 de frazeologie, definind noțiunea de „discurs repetat”, în care includea citatele, proverbele, locuțiunile fixe, formulele de comparație și diferite alte expresii integrate de vorbitor în ceea ce lingvistul
Frazeologie () [Corola-website/Science/335184_a_336513]
-
lingviștii români, Eugen Coșeriu, care trăia în exil, s-a ocupat încă din 1964 de frazeologie, definind noțiunea de „discurs repetat”, în care includea citatele, proverbele, locuțiunile fixe, formulele de comparație și diferite alte expresii integrate de vorbitor în ceea ce lingvistul numea „tehnica liberă a discursului”. Începând cu anii 1970 se poate vorbi despre frazeologie ca despre o disciplină afirmată care a luat avânt. În România, prima contribuție teoretică importantă în domeniu a fost adusă de Theodor Hristea (1984). În prezent
Frazeologie () [Corola-website/Science/335184_a_336513]
-
ca unități frazeologice și unele epitafuri, inscripții de pe tricouri, graffiti etc. Stabilirea tipurilor de unități frazeologice, delimitarea acestor tipuri unul de altul și clasificarea lor sunt de asemenea controversate. Este tipică pentru aceasta discuția în jurul noțiunilor „expresie” și „locuțiune”. Unii lingviști le consideră sinonime, alții le disting prin caracterul figurat al primei față de lipsa acestuia în cazul celei de-a doua, admițând că ambele sunt unități frazeologice, iar alții le disting excluzând totodată locuțiunile din domeniul frazeologiei, deoarece acestea sunt echivalente
Frazeologie () [Corola-website/Science/335184_a_336513]
-
Limba literară este, din punct de vedere lingvistic, una din variantele unei limbi. Conceptul de limbă literară a cunoscut și cunoaște multe interpretări lingvistice și extralingvistice, în funcție de ideile dominante ale epocilor istorice, de ideile diferiților literați și ale diferiților lingviști. Diferențele privesc atât definirea și delimitarea ei față de celelalte variante ale limbii, cât și rolul său în literatură, în cultură, în învățământ și în societate. În sensul originar al termenului, limba literară este limba literaturii artistice, inclusiv a scrierilor religioase
Limbă literară () [Corola-website/Science/335230_a_336559]
-
literare, iar în epoca standardizării, normele limbii literare au fost impuse ca valabile pentru limbă în general, astfel confundându-se limba literară cu ceea ce se numește „limbă standard”. Această concepție s-a perpetuat până relativ aproape de epoca actuală. În opinia lingviștilor sovietici din anii 1960-1990, limba literară rusă este o formă superioară a limbii naționale elaborată de-a lungul istoriei, normată și corectă, fiind limba operelor literare, a mass mediei, a teatrului, a științelor, a instituțiilor oficiale, a școlii etc. Prin
Limbă literară () [Corola-website/Science/335230_a_336559]
-
ea corespunde nevoilor culturale ale comunității, având mijloacele optime pentru exprimarea ideilor și sentimentelor, și asigură comunicarea socială la scară mare. Este însușită și folosită de partea cultă a comunității, fiind comună întregului popor și acceptată ca exemplară. La unii lingviști români se regăsește o concepție asemănătoare. Pentru Ion Gheție, de exemplu, „limba literară ar putea fi definită drept aspectul cel mai îngrijit (sau varianta cea mai îngrijită) a(l) limbii naționale, care servește ca instrument de exprimare a celor mai
Limbă literară () [Corola-website/Science/335230_a_336559]
-
afirmă că limba literară „este varianta cea mai bogată, cu caracter artistic, diferențiată, totodată unitară și normativă a limbii întregului popor, [...] care are un rol directiv în dezvoltarea atât a limbii în general, cât și a variantelor sale”. La unii lingviști, pe lângă noțiunea de limbă literară apare și cea de limbă comună. Gheorghe Constantinescu-Dobridor definește limba comună ca „aspect[ul] actual al limbii vorbite de o națiune, bazat pe o cât mai mare uniformitate cerută de practica comunicării, însușită de întreaga
Limbă literară () [Corola-website/Science/335230_a_336559]
-
ca „aspect[ul] actual al limbii vorbite de o națiune, bazat pe o cât mai mare uniformitate cerută de practica comunicării, însușită de întreaga colectivitate, indiferent de apartenența dialectală a vorbitorilor”, deci nu o raportează la limba literară. Pentru alți lingviști, „limbă literară” și „limbă comună” sunt sinonime. După părerea altora, limba comună este varianta vorbită a limbii literare. La unii lingviști care folosesc termenul de „limbă standard”, acesta apare ca sinonim al lui „limbă comună”, iar limba literară este definită
Limbă literară () [Corola-website/Science/335230_a_336559]
-
însușită de întreaga colectivitate, indiferent de apartenența dialectală a vorbitorilor”, deci nu o raportează la limba literară. Pentru alți lingviști, „limbă literară” și „limbă comună” sunt sinonime. După părerea altora, limba comună este varianta vorbită a limbii literare. La unii lingviști care folosesc termenul de „limbă standard”, acesta apare ca sinonim al lui „limbă comună”, iar limba literară este definită ca limba operelor literare, având la bază limba comună numită și standard, dar și specificul de a putea include alte variante
Limbă literară () [Corola-website/Science/335230_a_336559]
-
de „limbă standard”, acesta apare ca sinonim al lui „limbă comună”, iar limba literară este definită ca limba operelor literare, având la bază limba comună numită și standard, dar și specificul de a putea include alte variante ale limbii. Alți lingviști nu folosesc noțiunea de limbă comună, ci numai noțiunile de limbă standard și limbă literară, care după ei nu se confundă, dar sunt strâns legate. Astfel, pentru lingvistul italian Gaetano Berruto, în trecut a existat numai o italiană standard literară
Limbă literară () [Corola-website/Science/335230_a_336559]
-
dar și specificul de a putea include alte variante ale limbii. Alți lingviști nu folosesc noțiunea de limbă comună, ci numai noțiunile de limbă standard și limbă literară, care după ei nu se confundă, dar sunt strâns legate. Astfel, pentru lingvistul italian Gaetano Berruto, în trecut a existat numai o italiană standard literară, cea a tradiției literare scrise, dar în prezent pe lângă aceasta există și o italiană neo-standard care include forme și expresii din registre ale limbii precum cel familiar. Acestea
Limbă literară () [Corola-website/Science/335230_a_336559]
-
limbă literară scrisă și un standard german vorbit, apropiat de limba literară, menționând că „varianta «superioară» a limbii standard este limba literară”. Pune în ghilimele „superioară”, dat fiind că nu emite judecăți de valoare în legătură cu diferitele variante ale limbii. După lingvistul maghiar Béla Kálmán, „varianta scrisă a variantei standard se obișnuiește a se numi și limbă literară”. Lingvista slovacă Jana Svobodová distinge mai net limba literară, care ar fi cea a comunicării oficiale și scrise, de limba standard, care ar fi
Limbă literară () [Corola-website/Science/335230_a_336559]
-
căderea acestuia s-a reluat, și în Kosovo se confruntă ideea de a nu se mai folosi albaneza standard bazată pe dialectul tosk cu opinia de a o păstra ca limbă standard a tuturor albanezilor. În anii 2000 au apărut lingviști care merg mai departe decât distingerea limbii standard de limba literară și critică concepția tradițională despre ce ar trebui să fie limba standard. Lingvista maghiară Mária Molnár, bunăoară, constată că începând cu perioada standardizării limbii literare și cu impunerea ei
Limbă literară () [Corola-website/Science/335230_a_336559]
-
situație specifică a acestei limbi. Standardul ei nu este ceea ce ea numește „limba comună” vorbită în mod curent, ci normele aspectului scris al limbii literare cehe formate în secolul al XIX-lea, impuse ca standard după Primul război mondial de către lingviștii din Cercul lingvistic de la Praga. Or limba comună prezintă diferențe mari față de limba literară, mai ales în fonetism și în morfologie. De exemplu, în declinare, câteva desinențe sunt diferite în cele două variante. În vorbire, și persoane cu un nivel
Limbă literară () [Corola-website/Science/335230_a_336559]
-
lucrează incluzând cărți/texte ce se bucură de popularitate. Totodată, mai propune ca în predarea limbii materne măcar să se prezinte în paralel limba literară și limba comună. Unii autori nu mai fac nicio legătură între limba literară și limba standard. Lingvistul maghiar László Cseresnyési arată că „uneori expresia limbă literară (precum în germană "Literatursprache") nu se referă la tipul de limbă național unitar, ci pur și simplu numai la limbajul operelor literare (fie chiar dialectale)”. Această concepție se vede bine în
Limbă literară () [Corola-website/Science/335230_a_336559]
-
limbă de cultură. a ajuns în Anglia atunci când, în 1066, această țară a fost cucerită de către armata lui William al II-lea, duce de Normandia. Aceasta era compusă în majoritate din normanzi, vorbitori ai un idiom "oïl", normanda, pe care lingviștii francezi îl consideră în general un dialect al limbii franceze vechi. Denumirea de limbă anglo-normandă este de fapt simplificatoare, deoarece în armata ducelui de Normandia erau și oșteni din alte regiuni ale Franței de nord (Picardia, Anjou, Île-de-France), care vorbeau
Limba anglo-normandă () [Corola-website/Science/335271_a_336600]
-
ἰδίωμα - idíōma") înglobează termenul „limbă”, termenii care denumesc diversele feluri de limbi (de exemplu „limbă creolă”, „pidgin”, „"lingua franca"”, „limbă vehiculară” etc.), varietățile regionale ale unei limbi („dialect”, „subdialect”, „grai”) și varietățile sociale ale unei limbi: „argou”, „jargon” etc. Unii lingviști includ aici și termenul „idiolect”. Prin urmare, se poate vorbi, de exemplu, despre idiomul românesc, idiomul aromân (macedoromân), idiomul muntenesc, idiomul oltean etc. După lingvistul francez Philippe Blanchet, În general, termenul „idiom” este folosit când subiectul abordat de cercetător nu
Idiom () [Corola-website/Science/331640_a_332969]
-
unei limbi („dialect”, „subdialect”, „grai”) și varietățile sociale ale unei limbi: „argou”, „jargon” etc. Unii lingviști includ aici și termenul „idiolect”. Prin urmare, se poate vorbi, de exemplu, despre idiomul românesc, idiomul aromân (macedoromân), idiomul muntenesc, idiomul oltean etc. După lingvistul francez Philippe Blanchet, În general, termenul „idiom” este folosit când subiectul abordat de cercetător nu necesită ca acesta să opteze pentru unul din termenii „limbă”, „dialect”, „subdialect” și „grai”, mai ales când este greu sau chiar imposibil să se oprească
Idiom () [Corola-website/Science/331640_a_332969]
-
latină populară este adoptată treptat de populația autohtonă, în cursul unei perioade de bilingvism care durează până în secolul al V-lea. Limba galică o influențează pe cea latină, constituind substratul viitoarei limbi franceze. Se formează astfel o limbă numită de lingviști galo-romană. Secolele V-VIII sunt perioada limbii galo-romane, la începutul căreia nordul Galiei este cucerit de către tribul germanic al francilor. Acesta își impune puterea politică înființând un regat, dar limba galo-romană o asimilează pe cea a francilor. Totuși, elemente ale
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
și în franceza standard actuală. Încă se mai folosește pronumele demonstrativ neutru "ce" în propoziție incidentă, în construcții care în secolul următor vor fi proscrise: "ce m’a-t-il dit" „mi-a zis el”. În ceea ce privește pronumele interogative, în acest secol impun lingviștii folosirea lui "qui ?" „cine?” ca substitut numai pentru nume de persoane. "Quel ?" „care?” poate fi încă folosit nu numai ca adjectiv, ci și ca pronume, în loc de "lequel": "Quel des trois [...] faut-il que je préfère ?" „Pe care din cei trei să
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]