4,012 matches
-
teme. - Tu nu ești în toate mințile, fiule. Dacă se răzvrătesc, nimeni nu mai e la adăpost, aceeași primejdie ne pândește pe toți. - Mă voi apăra. Am vreme să-i văd când vin. Balducci începu să râdă, apoi, pe neașteptate, mustața îi acoperi dinții încă albi. - Ai vreme să-i vezi? Strașnic! Asta și spuneam întotdeauna ai fost cam țicnit. De asta te și iubesc atâta, și fiu-meu e la fel. În timp ce vorbea, își scosese revolverul și îl așezase pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
purtat noroc. Tu spargi, spargi, ea crește, crește. Minune! Ajunseră la grotă. Peste capetele celor ce așteptau, puteau zări intrarea scundă. Înăuntru, în întunericul străpuns de flacăra lumânărilor, o siluetă ghemuită izbea cu un ciocan. Omul, un gaucho deșirat cu mustăți lungi, se ridică și ieși, ținând în palma deschisă, în așa fel încât să poată fi văzută, o bucățică de stâncă jilavă, pe care se grăbi s-o ascundă cu grijă în pumn, chiar înainte de a se fi îndepărtat cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
aceea. Camera de hotel, neutralitatea simetriilor : două paturi identice, noptiere, pături și lămpi la fel, masa cu două scaune gemene. Pereți albi, goi. Musafirul întârzie mult sub duș. Reapăru împrospătat, într-o pijama albastră, de mătase. Obrazul ușor congestionat, dunga mustății lucioasă, parcă dată cu tuș. Ieșiră din hotel, se pierdură pe străduțele tăcute. Pașii sunau stins, seara era calmă. — Te-ai refăcut, te simți mai bine ? — Poate că da. Liniștea stațiunii, marea... — Le-am promis că vom veni să-i
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
iar ochii, rechemând amintirea fericitei întâlniri. Nu i se îngădui, agresorul îl tot trăgea, încăpățânat, și avea brațe puternice. — Un sfânt. Mut și măreț... Rezistența se dovedi zadarnică, fu obligat să-i recunoască fața lată, buzele subțiri, firul negru al mustății, surâsul strâmb, timid. Un vechi camarad ? Demult, acum un veac ? Aceeași cameră. — Un domn... frac englezesc. Cabalinul... Cal și măgar. Catârul sterp, sihastrul, lordul, un corn englez. Ridică mâinile să împrăștie ultimele perdele ale somnului. — Te-ai sculat prea devreme
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
mașina. Lucica Zaharia, grăsana, lângă doamna Veturia Voicu. Grupul de păsărele jumulite : Mica, Valy și Consuela, zisă Lala, zisă Cățelușa. În jurul protagonistului rămân, așadar, familia Manole și Ortansa Mitulescu. Lucian Vornicu stă, ca și altădată, chiar lângă dânsul ! Aceeași subțire mustață, aceeași ostili tate de neînțeles față de vechiul prieten. Manole rezervat, Vera agitată. Ortansa Mitulescu îmbrăcată ca o doamnă din vremuri de demult. Și acum, mestecați cu toții semințe ! Ca la un semn, cu toții... se stinsese lumina, A.P. auzea din toate părțile
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
toate părțile sunetul sec, repetat, al dinților desfăcând semințe. Joi, Vornicu se ceartă cu desenatoarele care lucrează pentru el : doamna cu părul și rochia gri, zisă Veturia Voicu, văduva de colonel, și Lungana, tânăra buboasă, cunoscută sub denumirea Mica Mocofan. Mustața subțire și neagră saltă deseori, de enervare, deasupra buzelor livide ale inginerului Vornicu. Se ridică la intervale imprevizibile, întorcându-se spre Lungană, apoi spre veșteda Veturia, ținute sub supraveghere, să nu piardă timpul cu palavre și dichiseli. Momentul cenușiu al
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
insistă să i se dea cuvântul. Desfășoară pe pupitru un set gros de planuri. Desface planșă cu planșă, informează auditoriul cât a durat executarea fiecărui desen și câte greșeli a descoperit. Se lucrează încet și neglijent ! Linia de tuș a mustății saltă scurt peste buze. Pronunță numele vinovatelor. Spectatorii își privesc stingheriți unghiile, cravatele. Se aude un sughiț de plâns. Lungana, firește, Doamna Veturia n-ar oferi asemenea satisfacție. Sindicaliștii nu se îndoiesc că Vornicu are dreptate, dar asemenea inculpare publică
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
osoși înveliți într-o cămașă vernil cu mâneci scurte și guler descheiat peste cravata galbenă. „S-ar trage în neștire. Unii în alții, în neștire. Descărcând totul, totul. Neputință și ură și complicitate.“ Colegul Vornicu, nebărbierit, buzele mult subțiate, dunga mustății nesigură, perii rebeli năpădind pungile fălcilor, gura, gâtul, bărbia. Ochii acoperiți, sprâncene zburlite, mâinile moi, cu palme umede, ieșind din manșete scorțoase. Cămașă albă, cu mâneci lungi, descheiată, fără cravată. Colegul Manole tăifăsuiește cu colegul Vornicu, în fața biroului plin de
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
cât să audă hohotele încurajatoare ale arenei, țop, iar în picioare, aterizare la punct fix și încă o tumbă, se rotesc toate, inginerul Nalbandu cu fasciculele proaspăt dactilografiate, coroiatul Cornea cu turnurile de răcire, Mina odalisca și seniorul Stork și mustața subțire cât aripa unei muște peste buza vecinului Vornicu. Trase ziarul, îl ridică sus sus : „Înfăptuirea neabătută, făurirea societății multilateral dezvoltate“, și se clătina sub greutatea cuvintelor, lăsă ziarul să cadă lent lent, o piruetă și țop, în picioare, țeapăn
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
halat albastru cu ecuson și fotografie. Peste paltoane, peste jachete de lână, pulovere. Frig, foarte frig... Unii poartă căciuli. Doamna uscată și palidă are pe cap o bonetă de lână. Țintește cu insistență capul ras al inginerului din față sau mustața vecinului său care privește indiferent spre fereastră. Se întoarce, plictisită, cu spatele spre sală. Scoate din poșeta de pe măsuță bricheta și țigările. Aprinde o țigară. — Îl știți pe Gigi, frate-miu, doctorul ? se aude vocea schioarei. Primește cadouri, ca toți
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
rafale umede. Zgomote, frig, fum. Se respiră, se bârfește, se geme, se râde. — Hei, domnu’ ras în cap... ai auzit ? Sticla s-a întors, neatinsă, după doi ani ! Nimeni n-a gustat... Ridică privirea obosită, revede vopseaua verde a dulapurilor, mustața colegului din stânga, halatele peste paltoane. Colegul din stânga împarte apartamentul comun cu un bătrân muribund, bolnav de inimă. Decompensare, precizează colegul. Compensare și decompensare. Dacă nu se produce compensarea, pacientul se pierde. Bătrânul are o fată, cu care locuiește în aceeași
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
găsește răspunsul opor tun, n-are puterea. — Totul pare acum o prostie, poate chiar și este. S-ar putea spune, știu, la fel de bine că eu nu mi-am făcut datoria atunci, pe plajă. Oricum, nu te mai gândi, a trecut. Mustața subțire, înghețată saltă pe buzele vinete, la fiecare cuvânt. Cerul pâclos al după-amiezii. Domnul nu știe cât de imprudenți devin uneori bărbații în amețeala durerilor de cap. Apăsarea în tâmple, greutatea frunții, povara care strânge ceafa. Colegul trage încuietoarea metalică
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
negricios, și ajutați de un țăran cu fața păroasă și roșie, doi soldați bătrâni săpau groapa, scuipîndu-și des în palme și hâcâind a osteneală după fiecare lovitură de târnăcop. Din rana pământului groparii zvârleau lut galben, lipicios... Caporalul își răsucea mustățile și se uita mereu împrejur, cercetător și cu dispreț. Priveliștea îl supăra, deși căuta să nu-și dea pe față nemulțumirea. În dreapta era cimitirul militar, înconjurat cu sârmă ghimpată, cu mormintele așezate ca la paradă, cu crucile albe, proaspete, uniforme
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
grup de ofițeri care se apropiau cu o gravitate solemnă. În frunte venea însuși comandantul diviziei, mic, gras, cu picioarele scurte și foarte roșu la obraz, bătîndu-și nervos carâmbul cizmei cu o cravașă, în vreme ce pretorul militar, un căpitan burtos, cu mustăți sure, îi explica ceva gesticulând larg cu mâna dreaptă, în care ținea o foaie de hârtie... ― Vine convoiul... Uite și generalul! șopti Bologa, clipind repede către căpitanul care se dădea mai înapoi, ca dinaintea unei năluci neașteptate. Locotenentul alergă întru
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
cu fața cenușie și uscată, veni în fuga mare și se opri tremurând lângă stâlpul spânzurătorii. ― Ce-ai făcut, ticălosule? Unde-i călăul? se repezi pretorul, scrâșnind dinții. Am să te... am să... ― Treizeci de zile închisoare! interveni generalul, smulgîndu-și mustața stângă și amenințând cu cravașa. Acuma însă trebuie comandat un om numaidecât... ― Caporal, tu vei fi călăul! zise pretorul repede, mai ușurat. ― Domnule căpitan, vă rog cu supunere, iertați-mă... bolborosi caporalul, îngălbenind. Eu, domnule căpitan, vă rog cu supunere
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
venea vorba despre viitorul său ginere. Nici nu a fost Iosif Bologa bărbatul care să înflorească visele romantice ale unei fete de șaptesprezece ani. În figura lui aspră, colțuroasă, cu ochi scufundați în orbite și adumbriți de sprâncene stufoase, cu mustăți castanii, bogate și cu o bărbie lată și puțin învinețită de tăișurile briciurilor, părea că se simțea mai acasă ura decât dragostea. Deși scump la vorbă și veșnic serios, avea un glas pătrunzător de fierbinte, dovedind o inimă blândă și
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
dar atunci apăru în pragul casei un plutonier țanțoș, strigând cu importanță: ― Domnul locotenent Bologa!... Poftiți... Excelența-sa... Peste câteva clipe Apostol Bologa stătea înfipt reglementar înaintea generalului Karg, om scurt și gros, cu fața urâtă și aspră, mohorâtă de mustăți burzuluite, sfredelită de niște ochi rotunzi, ale căror priviri, țâșnind de sub sprâncene foarte late și veșnic încruntate, păreau două pumnale veninoase. Inima locotenentului se zvârcoli când îl văzu ridicîndu-se greoi de la masa încărcată cu dosare și hărți. Își aduse aminte
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
fi dat un imbold nou, ― atunci vă rog să-mi faceți favoarea de a mă lăsa pe mine aici... Ori, dacă aici nu se poate, atunci pe frontul italian... Generalul îl măsură cu mirare și cu o zvâcnire nervoasă de mustață, apoi zise: ― Bine... Deși îmi pare rău că te pierd... Un ofițer eminent, viteaz... Dar, fiindcă dorești mult... Totuși, cred că ar fi mai bine aici decât în Italia... ― Chiar și acolo, excelență... Am fost câteva luni pe Doberdo și
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
Uite pe cine am propus eu pentru medalia de aur! Poftim!... Medalie de aur!... Glonte, nu medalie... Îl împroșcă cu o privire grea de ură și dispreț, apoi deodată îi întoarse spatele, strivind între dinți o înjurătură și smucindu-și mustața cu mâna dreaptă mică, grasă, încărcată de inele, ca o mână de femeie cochetă. Bologa rămase senin, nemișcat și cu gândul mereu că trebuie să-l convingă. Furia generalului îi făcea bine și-l îmbărbăta. Când crezu că s-a
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
cu aceeași bucurie în suflet și tot numai câteva clipe. În sfârșit, a treia dată a deschis ochii într-un salon alb, în spital. Patul era înconjurat de doctori. ― Bravo, mortule! i-a zis zâmbind unul cu cotlete albe și mustăți hegre. Bine c-ai înviat... Dacă de șase zile mocnești așa... Apostol atunci a simțit fericirea de a trăi ca un fior nespus de dulce și, cu buzele crăpate de fierbințeală, a șoptit abia perceptibil: ― Nu mă doare nimic... nimic
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
al morții a fost decât al vieții. În afară de rana din piept, mai avea o sfărâmătură de os la piciorul stâng și o scrijălare adâncă în coapsă. ― Vindecarea ta e o minune, i-a spus doctorul cu cotlete albe și cu mustăți negre, mai târziu. Ai o vitalitate extraordinară, altfel de mult te-ai plimba în lumea drepților! Când i s-au vindecat piciorul și coapsa, l-au trimis mai departe, spre regiunea unității lui, în spitalul de aici, fiindcă acolo începuseră
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
cu o cutezanță înfrumusețată de claritatea glasului: ― Niciodată n-am fost laș, excelență, și deci am să vă mărturisesc și acuma că în sufletul meu s-a prăbușit o lume! Degetele grase și încărcate de inele se agățară nervos de mustața burzuluită, iar sprâncenele late se înfoiră când generalul, uluit, întrebă: ― Adică cum?... Ce lume s-a prăbușit? Bologa surâse atât de senin, că încruntarea generalului se transformă într-o curiozitate nerăbdătoare, iar mâna îndată i se așeză liniștit pe brățara
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
împreună, îngemănate, să nu facă niciodată inima ce nu vrea creierul și mai cu seamă creierul să nu facă ce sfâșie inima! Generalul se uită câteva momente la Bologa, apoi la ceilalți, apoi râse cu poftă, cu gura căscată, cu mustățile zbârlite, încît fața i se încreți ca o coajă de nucă stricată. ― Foarte... foarte... interesant! mormăi dânsul râzând. Pe urmă, potolindu-se cu greutate și cu o vădită rușine pentru că nu și-a stăpânit râsul, își reluă masca obișnuită și
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
în picioare, gata-gata să-l alunge. Paul Vidor însă se apropie jovial, cu mâna întinsă și-i ură bun sosit în casa lui. Avea fața osoasă, cu zbârcituri multe sub ochii căprui, în care juca deșteptăciune și șiretenie, și niște mustăți puțin cărunte, dar groase și cu vârfurile ascuțite, cum le poartă țăranii unguri. Înfățișarea gazdei potoli scurt mânia locotenentului. Îi răspunse liniștit și chiar îl pofti să șază. Groparul se uită să vază dacă toate sunt în bună ordine și
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
a intervenit să rămâie pe loc, deși era voinic, spătos și doar la mers avea puțin beteșug, călcând prea în afară și aruncând picioarele din genunchi în jos, ca un cal împărătesc la paradă. Fața fălcoasă se mândrea parcă cu mustățile umflate, pleoștite care-i ascundeau gura foarte largă, cu buzele duble și cu dinții lați, strungărești. Părul lung, negru, veșnic nepieptănat, îi atârna peste fruntea brăzdată adânc, acoperindu-i aproape de tot urechile. În înfățișarea lui te izbea îndată o încredere
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]