21,807 matches
-
rostogolit în somnul meu fabulos. (Episod) În acest poem, de pildă, "Terasa, portocalele, pianul" sunt accesoriile de care vor-beam. Ele asigură "debutul", după ridicarea cortinei. Rostogolirea lor este, de fapt, trecerea dintr-o condiție a existenței în alta. Pentru că această poetică a obiectelor comportă riscul unei reificări. Poetul presimte pericolul de a rămâne singur cu lucrurile, și această presimțire îl bântuie, cu puteri mereu sporite. "Salvarea" sa constă tocmai în capacitatea de a capta quiditatea obiectelor, retorica lor asumată și disimulată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
puteri mereu sporite. "Salvarea" sa constă tocmai în capacitatea de a capta quiditatea obiectelor, retorica lor asumată și disimulată, care devine, printr-o logică a metaforismului, însăși esența poeziei. Dar, pentru Emil Botta, nu numai ce-ul obiectelor este "materie" poetică, ci în primul rând expresivitatea lor. "Expresivitatea lucrurilor (... ) nu trebuie oare să afle în limbajul însuși, și, mai exact, în puterea sa de deviație în raport cu folosirea sa obișnuită, o putere de a desemna care scapă alternativei denotativului și conotativului?"1
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
formă de exprimare a minții omenești și în același timp o funcție ludică".2 Poezia este un personaj central, ambiguu, în continuă schimbare a încărcăturii semantice, și totuși rămâne un captator de sensuri, idol sau fantoșă spre care converg evenimentele poetice. Un simbol. Dar pentru Emil Botta orice simbolistică devine un fel de arlechinadă într-un act, dincolo de care redundanța imaginilor transgresează planul imediatității. Urmând parcă lecția lui Jakobson, potrivit căreia discursul poetic are două caracteristici, ambiguitate și autoreflexivitate, poetul face
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
sensuri, idol sau fantoșă spre care converg evenimentele poetice. Un simbol. Dar pentru Emil Botta orice simbolistică devine un fel de arlechinadă într-un act, dincolo de care redundanța imaginilor transgresează planul imediatității. Urmând parcă lecția lui Jakobson, potrivit căreia discursul poetic are două caracteristici, ambiguitate și autoreflexivitate, poetul face din ambiguitate un registru de semne mereu schimbător, mereu altoit pe un altul care se depășește pe sine. Fantasma albă a imediatului se compune după regulile unui desen spațiat, fracturat, în care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
leg acolo cu o frânghie Și, înfigându-i așchii în coastă, să-i spun: Așa se pedepsesc uzurpatorii, Melancolie... (Ca Saul...) Personajele, aproape mereu abstracte, se sustrag pericolului pe care iminența concretizării îl reprezintă (într-o primă etapă a imaginării poetice) și încearcă să pătrundă în contingent, în mod ilicit (în cea de a doua etapă). Dar această pătrundere într-o lume care nu e a lor se dovedește ireversibilă. Jocul se transformă în spaimă și dezolare. "Jucăriile" se grupează după
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
Alb și negru. S-a vorbit, și cu mult folos, despre influența pe care Bacovia ar fi exercitat-o asupra liricii lui Emil Botta 7. Dar accentul s-a pus, considerăm noi, pe o falsă problemă, și anume artificializarea decorului poetic. Ceea ce interesează aici este acutizarea lui, stridențele de o agresivitate ce nu ne poate lăsa indiferenți. Este imposibil să nu te simți pus la zid, să nu ți se dicteze rostul și lecturile. Influența lui Bacovia, în acest sens, nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
te simți pus la zid, să nu ți se dicteze rostul și lecturile. Influența lui Bacovia, în acest sens, nu poate fi decât una de natură catalitică. Dar să analizăm "stridențele". Spuneam că personajele, la fel ca oricare alte elemente poetice, în opera lui Emil Botta, cunosc o turnură derutantă. Parodia, degringolada ar fi doar o problemă. Ele se pot prezenta "în negativ", ca pe o peliculă cinematografică. Cele "albe" sunt îngroșate sfidător cu "negru": Luceferi sunteți? Sau tigri și hiene
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
un trandafir. Ți-l dau ție! Și privindu-l prea des, cu ochii prea tulburi, l-am întunecat. Și bătrân se făcu trandafirul! (Crispate măști ale morții) Privind lucrurile prin această prismă, Întunecatul April este mai mult decât o sintagmă poetică. Trebuie privit ca metafora-cheie a teatrului în negativ. Un alt sens al formulei propuse este dat de însuși faptul că toate personajele, chiar și cele "pozitive", lasă impresia de goliciune dezolantă (în spațiul interior, ca și în cel exterior), de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
Ștefănescu vorbește despre suferința artificială de a fi captiv în prezentul etern al unei opere de artă9) : Ore, încingeți o horă... Umiliți-mă, ceruri, constelații Cu ale voastre steme, tonuri și spații (Petrecere) Mișcării de expansiune, de cucerire a spațiului poetic, îi corespunde o mișcare inversă, de claustrare. Astfel, Emil Botta parvine la poza (mai profundă, dar suprapunându-se aceleiași "scheme" poetice) de damnat. Conștiința tragică a damnatului, deși prezentă în toată opera Goliatului Dezolării, se accentuează în Versuri (1971) și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
Umiliți-mă, ceruri, constelații Cu ale voastre steme, tonuri și spații (Petrecere) Mișcării de expansiune, de cucerire a spațiului poetic, îi corespunde o mișcare inversă, de claustrare. Astfel, Emil Botta parvine la poza (mai profundă, dar suprapunându-se aceleiași "scheme" poetice) de damnat. Conștiința tragică a damnatului, deși prezentă în toată opera Goliatului Dezolării, se accentuează în Versuri (1971) și Un dor fără sațiu (1976). "AFARĂ a fost aruncat ÎNĂUNTRU" este un vers emblematic pentru cea de a doua mișcare, spre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
tragică a damnatului, deși prezentă în toată opera Goliatului Dezolării, se accentuează în Versuri (1971) și Un dor fără sațiu (1976). "AFARĂ a fost aruncat ÎNĂUNTRU" este un vers emblematic pentru cea de a doua mișcare, spre interior, a sinelui poetic. Moartea, claustrare supremă, își rostește amenințările. "Cavoul", "sarcofagul", "cimitirul" sunt spații iremediabil închise. Abundă astfel de perimetre care circumscriu ființa poetului: salonul, odaia, țarcul, sfera, cercul, parcul; însăși pădurea devine un spațiu închis ("și intru în al pădurii cavou" El
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
căutarea dramei? Un text care nu se pronunță pe sine pentru că e mulțumit cu starea lui de preexistență, de gest? De altfel, parafrazându-l pe Karl Vossler, tendința centripetală și interioară, nu agresivă, este adevărata formă de existență a limbii poetice 10. Am putea adăuga: a stării poetice. Emil Botta își cultivă stările poetice, ori chiar și le provoacă. Apoi le pune în scenă, le amplifică somptuos, de unde și impresia de artificial, de emfază: Ca un mare actor (...) în imaginara, tragica
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
pronunță pe sine pentru că e mulțumit cu starea lui de preexistență, de gest? De altfel, parafrazându-l pe Karl Vossler, tendința centripetală și interioară, nu agresivă, este adevărata formă de existență a limbii poetice 10. Am putea adăuga: a stării poetice. Emil Botta își cultivă stările poetice, ori chiar și le provoacă. Apoi le pune în scenă, le amplifică somptuos, de unde și impresia de artificial, de emfază: Ca un mare actor (...) în imaginara, tragica lume a sa, În carcera grea, de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
cu starea lui de preexistență, de gest? De altfel, parafrazându-l pe Karl Vossler, tendința centripetală și interioară, nu agresivă, este adevărata formă de existență a limbii poetice 10. Am putea adăuga: a stării poetice. Emil Botta își cultivă stările poetice, ori chiar și le provoacă. Apoi le pune în scenă, le amplifică somptuos, de unde și impresia de artificial, de emfază: Ca un mare actor (...) în imaginara, tragica lume a sa, În carcera grea, de gheață și fum (Memorial) Și sune
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
o continuitate. Omul are masca lipită de față, așa cum imaginea din oglindă, oricât de departe ar părea, este lipită de cel care a creat-o. Aprecierea voit greșită a distanței dintre sine și lucruri duce la o stupefacție autentică. Starea poetică provine tocmai din acest mecanism greu controlabil al redimensionării ființei în funcție de capacitatea ei de a-și asuma lucrurile, închipuirile și mai ales imaginile din oglindă. Situându-se cu bună știință la o falsă distanță de sine (efect al prea îndelungatei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
de a dialoga și abaterea de la dialog nu se contrazic. Rostul vorbirii nu este acela de a produce sens, ci forme, forme perisabile, grotești, iluzorii, pentru ca apoi să se dezică de ele, în căutarea durabilului și a siguranței. O gândire poetică tributară metaforismului romantic, de care în același timp se dezice prin parodie, face ușor sesizabilă evoluția sensibilității din adăpostul pleoapei spre exteriorul mecanic, din miezul luminii spre întunericul sumbru: Ochii în flăcări stăteau mărturie că încă nu-s mort (A
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
morții. Personajele se dau drept altele pentru a crea o dublă realitate, analizabilă în oglindă: cea a jocului morții și a morții înseși. Ceea ce reușește poetul este o redefinire obsesivă, circulară a sentimentului sfârșitului. Bineînțeles că această dublare a discursului poetic presupune o ironie întoarsă spre sarcasm, dar antagonismul viață-moarte, declarat inițial cu emfază, se dovedește ușor solvabil. Moartea devine oglinda vie, măsura fierbinte a tuturor actelor noastre, de la naștere până la sacrificiu de sine. Alteori este pur și simplu o expulzare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
trebuie perceput ca ostracizat, expulzat nu din spațiu, ci din timp. În genere, personajele lui Emil Botta au ceva pirandellian, fără să plece în căutarea autorului, ci mișcându-se confuz în întâmpinarea sfârșitului. În Aventura (II) are loc subiectivarea eului poetic. Patetismul romantic își află "locul sălbatic", propice desfășurării: Trecând prin locul acela sălbatic voi murmura: " Unde e viața mea? Unde e viața mea?" Întrebarea, de un retorism nedisimulat, deschide drumul unei situații absurde: pierderea timpului este o dramă și regăsirea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
de gol, de absență, de eu în căutarea sinelui, dar aflat mereu în afara lui, ceea ce duce la un Narcis cu mii de fețe. El obosește căutându-se și, pentru a se feri de melancolie sau nebunie, adoptă poza leneșului. Starea poetică de "lene", starea Trântorului, se traduce printr-un refuz al verticalității: Flacără jucăușă, dogorâtoare, ai clipit la patul meu de șmecher crai. Rogu-te politicos, nu sta în picioare, suntem în lunca Trântorilor, a Marilor Leneși. (Un domn bine) Când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
atât de nesinceră: Și la salcie cu fermecători, Salcie cu Pajura, stă cineva și mai că e mort ai jura, stă în trândăvie, nenorocitul. (...) și doarme, doarme nenorocitul..." (Salcie cu Pajura) Starea (postura) orizontală se traduce, deci, în planul trăirii poetice prin starea de lene, de spleen. Plictiseala, spune Jankélévitch, este unitatea ironiei, o amețeală care se autodizolvă; eternitatea unei după-amiezi comic-serioase, fericirea fără voluptate, profunzimea superficială, mereu înfometată și mereu dezgustată. A dispera înseamnă a ști ceea ce urmează să devii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
dar și imaginea unui sentiment. Bazându-se pe ceea ce a păstrat memoria, el își ajustează gesturile, și le reconsideră până când ele corespund sentimentului reactualizat. În prima etapă a imaginării artistice (imaginare însemnând, de astă dată, amintire), Botta își gândește mijloacele poetice urmărind (iată un alt paradox) ca prin defulare să ajungă la o gesticulație interioară, la o trăire în sine. Luciditatea, deliberarea, calculul se lasă ghicite în perorațiile poetului: Și jucătorul e un acrobat... (Meridian) Oh! Lovitura a fost destul de spontană
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
balon suspendat în atmosferă, o navă pilot, la cheremul hazardului, sedusă și biciuită de loteria vântoaselor. Sunt prizonierul propriei mele singurătăți. Mâinile mele au creat hotare... (Râsul tăcut) Arătam că în prozele lui Emil Botta se pot decupa aceleași "scheme poetice ale vieții lăuntrice" pe care le descoperim și în versuri. Principiul de recuperare este cel al bumerangului. Spațiile închizându-se, liniile ricoșează la întâlnirea cu pereții duri și aspri, transformându-se în sinuozități disperante. Poetul este un însetat de simetrie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
transmit din aproape în aproape aceleași nuclee gestuale, aceleași spasme întunecate. De aici și până la manierism nu mai este decât un pas (pe care, din păcate, poetul îl face în Versuri și Un dor fără sațiu, unde reluarea acelorași motive poetice, autoplagierea devin evidente). Rămâne valabilă și salvatoare puterea halucinatorie a Școlarului Durerii, putere ce îl conduce spre revelații de tot felul, inclusiv mistice. Oricât ar vrea să se salveze prin puterea de a halucina, el rămâne un rătăcit fără speranță
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
din interior spre exterior. Tentativa de a trăi dincolo de memorie, exploatată de literatura romantică (v. Memoriile de dincolo de mormânt), descoperă sentimentul duratei interioare, al devenirii și al integrării trecutului în viitor. După o îndreptățită observație a lui Antonio Machado, intuițiile poetice sunt temporale prin excelență: "poetul profesează o metafizică a existenței, în care timpul capătă valoare absolută"42. În felul acesta, diformitatea oglinzii și capacitatea ei deformantă capătă dimensiuni suverane, existente pe întreaga axă a timpului. Emil Botta trăiește drama unei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
mai mult. (Meridian) Ceea ce descoperă poetul, în drumul spre sine, este un eu artificial, pe care îl cultivă și totuși îl deplânge, un "biet bufon plin de le-gende" ce coboară, de fapt, în infrauman. Există o disociere nevrotică a subiectului poetic de eul empiric (ca la Rimbaud, Ezra Pound, Saint-John Perse): Am vrut să fug primul și m-am lovit de propriul meu schelet, de secundul care zăcea pe covor, nedumerit și gârbovit. (Hop-la!) Această disociere este recognoscibilă și în starea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]