4,062 matches
-
râs: „Eu? Eu să mă însor astfel? Nici nu mă gândesc. Ori mă însor din dragoste, ori nu mă însor deloc”. Naiv tânărul doctor, căci mama lui și fratele lui nu glumeau când era vorba de interes. Ziceau că numai proștii nu se aranjează. Într-adevăr, presiunile s-au întărit. Atunci, a încercat să se intereseze de fata pe care vroiau să i-o arunce de gât Și s-a îngrozit. Puștoaica, destul de coaptă, avea slăbiciunea de a fugi mereu de-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
după ce l-a folosit și el trebuie să aleagă. Ori și-l pune în cap și atunci e nebun, ori ți-l pune ție și atunci nu e nebun deloc. Simplu de tot. Cu prostia lucrurile sunt ceva mai complicate. Proștii se descurcă, se pare, mai bine. 29 decembrie Din nou am avut dificultăți de respirație. Sper să fie o simplă spaimă trecătoare. 30 decembrie M-am înșelat când am crezut că iarna va fi blândă. Mă uit pe fereastră la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
la mine? Chiar așa am visat, că trăiam în secolul 9 pe vremea papei Formosus și eram cardinal. Ați priceput? Car-di-nal. Și cum ceilalți nu se puteau abține să nu râdă, Călugărul se rugă pentru ei. — Doamne, iartă-i pe proștii ăștia și pregătește împărăția cerurilor, căci se va umple curând... Eram cardinal și l-am slujit cu credință pe bunul meu stăpân câtă vreme a trăit. Pe urmă, viii cu viii. Am devenit acuzator în procesul papei Formosus. Iar râdeți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
Pe urmă, viii cu viii. Am devenit acuzator în procesul papei Formosus. Iar râdeți? Puișorilor, hotărâți-vă, vreți sau nu vreți să vă povestesc ce-am visat? — Sigur că vrem, săriră toți. — A fost un proces care a făcut vâlvă, proștilor, mă mir că n-ați auzit de el. Dar ce pretenție să am de la niște capete seci ca ale voastre... Procesele tale, Antoane, n-au fost decât maimuțăreli în comparație cu el, pricepi? Mai-mu-ță-reli. Nu te uita la mine urât, că nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
părea vinovată de tot, că mă găseam acolo, că tremurasem, că mă simțeam umilit, și tot drumul până la azil am tăcut dușmănos. Abia la despărțire am avut puterea să-i zic: — Te rog, iartă-mă, uneori mă port ca un prost. Întâmplarea aceasta a avut și ea rolul ei. De fiecare dată când m-am simțit umilit, am devenit mai arogant cu cei care, dintr-un motiv sau altul, mă suportau sau trebuiau să mă suporte astfel. De aceea am început
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
și i-am înlăturat-o, după care, cu un nou efort, m-am retras, depărtându-mă. Mulțumit de această victorie parțială asupra mea, m-am grăbit s-o desăvârșesc cât nu era prea târziu și să trec Rubiconul, făcând pe prostul. M-am ridicat în picioare și m-am plâns că aveam o migrenă îngrozitoare; vroiam să iau puțin aer, să mă răcoresc. Roșeața i-a dispărut imediat din obraji. A devenit palidă de furie, s-a sculat și ea din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
însă repede. „Ce, domnule sculptor, n-am voie?” Tonul era chiar impertinent. „Sigur că ai voie, canalie bătrână, dar cum se face că ți-a venit să te plimbi tocmai pe aici?” „Dar ce se întâmplă aici?” făcu el pe prostul și am preferat să nu lungesc discuția. Oricum era inutil. Știam ce urma să aud. Și nici nu-mi păsa prea mult după discuția cu Laura. În cameră, m-am lungit pe pat fără să mai aprind lumina. Mă simțeam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
Aproape paralizat de frică, a încercat o ultimă ieșire din această discuție. — Așa ai fost tu totdeauna. Ai bravat. Psihiatrul uitase că astfel mă ațâța. Am sărit ca ars. — Am bravat? Dimpotrivă, am fost mai modest decât trebuia. Le spuneam proștilor că ei sunt extraordinari, iar eu nu sunt decât un nenorocit care-și merită soarta. Dar m-am săturat de atâta ipocrizie. — Datorită ție se întâmplă tot ce se întâmplă, îndrăzni Dinu cu jumătate de gură. — Adică cum? Te rog
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
sculptorul nu încetează cu râsul?” Singurul pe care râsul meu îl bucura era Siminel. El mă încuraja din ochi: „Nu vă opriți, domnule sculptor. Ah, se întrista el brusc, de ce v-ați oprit?” Nu mai aveam chef să fac pe prostul și, pe deasupra, observasem amuzat că Siminel își îndesase ziare sub pulover ca să nu-i fie rece. Anton profită de tăcerea mea ca să-i întrebe dacă mă considerau vinovat. Ultimul care a dat din cap a fost Domnul Andrei, foarte jenat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
Probabil acestea sunt caracteristici ale omului și dăinuiesc de când specia umană, dar cu siguranță transparența din perioada actuală este frapantă. Cel puțin pentru viețuitorii de azi. Iar o maximă anonimă ne reamintește că milenara culme a infatuării este aceea că prostul este întodeauna sigur pe el, pe când deșteptul se îndoiește mereu de ce știe. Această succintă analiză ne dezvăluie una din fețele ”teribile” ale postmodernismului: aceea că dimensiunea estetică principală a acestei perioade este, fără îndoială, kitsch-ul. Acest fapt, probabil datorat
ARTĂ, DEGENERARE, KITSCH Arta holotropică, o reeducare a ”bunului simţ estetic''. In: ARTĂ, DEGENERARE , KITSCH Arta holotropică, o reeducare a ”bunului simţ estetic'' by Edi APOSTU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/381_a_550]
-
pune banii la poștă, dar la telefon am vorbit cu un unchi - vino de urgență, curva iar a plecat. Mi-a căzut telefonul din mână. Eram gata să-i pun banii la poștă. Acasă. Soacră-mea cică ai fost un prost, trebuia s-o bați, a dracului ea, de să-i rupi o mână și un picior. Am început să plâng pe copii. Am dormit trei zile la soacra. N-a venit. Am zis că viața pentru mine nu are rost
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2286_a_3611]
-
tot în timpul ăla, cade unchiul mortului, cel mai mare, unu’ Stan Costică. Care și spune: „Băi, ce prost ai fost“ - „De ce, mă?“ - „Bă, procurorul Vintilescu a primit zece mii de dolari de la Nicolae Soporel, cumnatu-meu“. Zic: „Bă, cum să primească?“ - „Bă, prostule, ascultă ce spun eu, c-a dat zece mii de dolari ca să-ți dea meseveul, să nu mai scapi“ - „Păi, de ce, bă?“ - „Băi, eu știu că n-ai făcut tu fapta. Știu că te-ai uitat să-l ascundă, să-l
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2286_a_3611]
-
îl vedeam pe ăla că vine în bar și dă o grămadă de bani pe băuturi și poate eu mâine nu aveam ce să mănânc acasă, mi se punea pata. Să cer. Nu-mi stătea gândul la asta. Erau exact proștii, fraierii sunt un pic mai deștepți. Era haiducie la mine, luam de la bogați și dădeam la familia mea din pușcărie, frate și tată. În ziua de azi nu are curaj nici unul pe stradă să zică de ce bați. Oamenii de frică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2286_a_3611]
-
taie iar dintr-o juma’ de cheie, nu se folosește decât o singură dată aia, pentru că, în clipa când apeși, se rupe toate alea acolo-șa. Deschizi - poți să deschizi sau poți s-o blochezi. Să stai, să te uiți ca prostul la ușă. Pe vremea lui Ceaușescu se construia foarte prost. Dacă te împingeai așa, în toc, puteai să deschizi ușa. Nu-ți trebuia o forță prea mare. Nu (cu dispreț) picior de căprioară, cu răngi, numai figuri... Când îi aud
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2286_a_3611]
-
le nutrise timp de trei săptămâni, în secret, se spulberară cu totul. „Ce comedie! Ha, ha, ha!“, râse ea amar în sinea ei. Zvâcnirile din obraji se puteau traduce prin indignare și furie. „Numai Takamori era de vină, totul... Ce proști suntem noi, japonezii! Batem atâta drum până la Yokohama ca să întâmpinăm un terchea-berchea cu chip de cal. Și unde mai pui că-l luăm și la noi acasă. Uită-te numai cum e îmbrăcat. I-au ieșit genunchii prin pantaloni... și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
tare de sora lui, Takamori și-a umezit buzele cu limba. Se simțea stânjenit. — În loc să faci aici pe eroul, mai bine roagă-i pe polițiști să-l găsească pe Gaston. — Ce crezi că e de făcut? — Puțin îmi pasă de prostul ăla. M-am săturat de el. Un musafir care-ți dă atâta bătaie de cap... Îndreptându-și umerii, țanțoșă, Tomoe s-a lăsat dusă de valul de oameni, lovind asfaltul cu tocurile ei înalte. Uitându-se după ea până când a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
valul de oameni, lovind asfaltul cu tocurile ei înalte. Uitându-se după ea până când a pierdut-o din ochi, Takamori gândi: „Ce practică e! Gaston a devenit un fel de ideal pentru mine, iar pentru ea nu-i decât un prost.“ După ce au isprăvit micul dejun, Endō și Gaston au plecat din restaurant. Cerul era încă înnorat și ploua ușor. Endō s-a uitat la ceas. Era ora șapte și jumătate. — Hanul nostru e acolo. După două zile în Sanya, Gaston
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
care i le aruncase Takamori în față nu de mult: „Nu știi să apreciezi un bărbat adevărat când întâlnești așa ceva“. Ce impertinență! Cum de-a îndrăznit să o ia peste picior! „N-are decât să se spele pe cap cu prostul ăla de Gaston! Îl privește. Dar cu ce drept îmi spune el mie că nu sunt capabilă să recunosc un bărbat adevărat numai pentru că n-am ce face cu Gaston!“ Și-a amintit de prima întâlnire cu Gaston în cabina
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
cal“, ca să nu pufnească în râs. Există chiar așa o mare deosebire între gusturile bărbaților și ale femeilor în ce-i privește pe bărbați? Oricât se uita la el, Gaston nu era pentru ea decât un nătăfleț, mai exact, un prost. — Scuză-mă că am întârziat, Tomoe, spuse Ōkuma cu vocea lui pițigăiată. Era îmbrăcat elegant, cu o jachetă neagră peste care scosese gulerul cămășii, de un alb imaculat. Cravata era de bun-gust, cu nod Windsor. Era atât de elegant, încât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
mai blând cu el, un zâmbet prietenos îi învăluia fața de cal. Când l-a considerat mai idiot, atunci i-a dovedit contrariul. Nu-i venea să creadă că i-a scos gloanțele din armă. Și acum plângea ca un prost, lipsit de orice demnitate. Greșise că-l slăbise din ochi. — Când îmi țineai pelerina? Endō și-a amintit că i-a dat lui Gaston să-i țină pelerina și în buzunarul ei se afla pistolul. Cum de îndrăznise el să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
ai venit în Japonia? — Cu vaporul. Gaston confundase cuvântul „cum“ cu „de ce“. — Ticălosule! Te întreb de ce-ai venit? Gaston a zâmbit încurcat și nu a răspuns. — Nu ești actor, nu? Aha, asta era, deci! Omul acesta făcea doar pe prostul. În realitate era un om deștept, abil, care realiza tot ce se petrece în jurul lui. „Așa stau lucrurile, probabil“, gândi Endō. Îl privi fix, trezindu-i-se o nouă bănuială. Scuipă și porni spre ieșire. Zgomotul de pe șantier era infernal
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
a tobelor, scoțând și mai mult în evidență liniștea orașului. Endō s-a oprit să asculte pașii ciudatului străin, dar nu se mai auzeau. Imaginea lui îl obseda. „Oare ce are de gând? Să vină el după mine până-n Yamagata...“ Prostul acesta de străin era tare straniu. Endō nu înțelegea deloc de ce-a pornit Gaston în căutarea lui până-n Yamagata. Psalmodierea sutrei se sincroniza cu bătăile tobei. Endō se afla acum în fața templului Senshō-ji, care se întindea pe o suprafață
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
putea fi de folos și la scoaterea lingourilor din mlaștină. Endō stătea întins, cu privirile ațintite la umbra lămpii de pe tavan. „A sosit, în sfârșit, momentul răzbunării pe Kobayashi“, gândi el. După ce vor găsi lingourile însă... Dacă iar îi pune prostul de Gaston bețe-n roate... ce să facă? Să-l omoare? Îi aruncă o privire lui Gaston, care stătea rezemat de perete. Își cuprinsese cu mâinile picioarele lungi și erau adunate la piept acum. Adormise. Oboseala își spusese cuvântul după
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
să descopăr, după aceea, că mi se reproșează o formalitate. Numai buzele mele au retractat. În sinea mea, nu m-am dezis niciodată de ceea ce cred. ― Îți închipui că inchizitorii nu știau că era o formalitate? Îi crezi atât de proști încît să nu-și fi dat seama că tu rămâneai la părerile tale? Erau siguri de asta Dar pe ei nu, neapărat, ideile tale îi interesau, ci să joace o comedie, să organizeze o "formalitate", cum zici, în care, solemn
Apărarea lui Galilei by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295601_a_296930]
-
câțiva ani era un soi de joc, acum nu mai e același lucru. De ce-mi pui o asemenea întrebare? Și-a ridicat privirea din carte, fixându-mă bănuitor și jenat. Mi-am dat pe loc seama că fusesem un prost, drept care am încercat să mai repar ceva cu trucul obișnuit: - Rotari, tu poți să-nțelegi chestiile astea, ești bărbat. Simt că nu mai pot fără să am o femeie. Și-a luat un aer serios și complice, așa cum mă așteptasem
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]