2,720 matches
-
a raiului cîntare / Pe-ale Îngerilor harpe lunecînd mărgăritare”), dar se Înțelege fără dificultate că extazul nu asociază nici aici cosmicul, metafizicul. Voluptatea rămîne atașată de bunurile raiului pămîntesc. Ele Întrețin buna dispoziție a sufletului, Întineresc spiritul, stimulează reveria. O reverie, trebuie să spunem, molatică, dezmierdătoare. O reverie a măsurii și a firescului. Limbajul ei este repet, șoapta, expresia ei este nuanța, idealul ei este solidaritatea. Fiecare oaspete din poiana tăinuită are rostul, justificarea lui. Arghezi, reluînd acest lirism al miniaturalului
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
lunecînd mărgăritare”), dar se Înțelege fără dificultate că extazul nu asociază nici aici cosmicul, metafizicul. Voluptatea rămîne atașată de bunurile raiului pămîntesc. Ele Întrețin buna dispoziție a sufletului, Întineresc spiritul, stimulează reveria. O reverie, trebuie să spunem, molatică, dezmierdătoare. O reverie a măsurii și a firescului. Limbajul ei este repet, șoapta, expresia ei este nuanța, idealul ei este solidaritatea. Fiecare oaspete din poiana tăinuită are rostul, justificarea lui. Arghezi, reluînd acest lirism al miniaturalului, Îi va da o dimensiune cosmică. Lucrurile
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
ars de soare, vîrtejuri de colb, iarbă mohorîtă, sîrmoasă și, deasupra tuturor, o cumpănă de fîntînă ca gîtul unui struț, semn al unei precare fertilizări (umanizări) a pustiului. O. poetică, Încă modestă, se prefigurează aici: o poetică a carbonizării, o reverie a pustietății: „focul verii”, „pustietatea goală sub arșița de soare”, „iarba mohorîtă”, „mari vîrtej de colb”. PÎnă și singurătatea se mineralizează: „mută, sterilă, nepătrunsă”, ea zace ascunsă de mii de ani În pămînt. Este o singurătate geologică, pietrificată. După ce lasă
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
deja În peisajul retoricii. Relația dintre poezie și obiectul ei este primejduită, În poemul comentat Înainte, de o teamă obscură. Teama este provocată În alt poem (Calea Robilor) de senzația de gol cosmic. Este unica dată cînd Alecsandri are o reverie uranică Încheiată printr-o reverie a pustiului terestru: „Pe cerul nalt lucește un rîu albiu de stele, Ce curge spre Moldova din tainicul noian; Ca flotă luminoasă, luceferii prin ele Cutrieră În umbră cerescul ocean. Din cînd În cînd desprinsă
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
dintre poezie și obiectul ei este primejduită, În poemul comentat Înainte, de o teamă obscură. Teama este provocată În alt poem (Calea Robilor) de senzația de gol cosmic. Este unica dată cînd Alecsandri are o reverie uranică Încheiată printr-o reverie a pustiului terestru: „Pe cerul nalt lucește un rîu albiu de stele, Ce curge spre Moldova din tainicul noian; Ca flotă luminoasă, luceferii prin ele Cutrieră În umbră cerescul ocean. Din cînd În cînd desprinsă din bolta cea profundă O
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
a vidului din marele spațiu. O intuiție fină a relațiilor din univers pe care Alecsandri o Întoarce, apoi, spre temele lui lirice obișnuite. În O noapte la (ară (din voi. Doine și lăcrămioare) relația este de tandrețe. CÎmpia (spațiul unei reverii amoroase) este acum favorabilă. Motoarele retoricii se pun În mișcare: dulcea taină a umbrelor, lumina mîngîioasă a făcliei de pe cer, glasul de Îngeri, sfinte armonii, plăceri Încîntătoare etc. O agresiune, o irepresibilă ofensivă a suavității. Leagănul acestei divine muzici de
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
mai profundă e de cădere În somn geologic, de pietrificare a elementelor: zăpada cristalină pare un „lan de diamanturi”, „totul e În neclintire, fără viață, fără glas”, apa e „Închegată” În rîuri, „cu o zale argintie” se Îmbracă pămîntul... O reverie, cum spune Bachelard, pietrifiantă, o poetică a imobilității putem desprinde din aceste versuri „Înghețate” ele insele Într-o retorică impecabilă. Însă tot Bachelard observă că imaginația frigului este foarte săracă În literatură. Metaforele rigidității și ale imaculării capătă, de regulă
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
și troienit Sub negura geroasă, Și stă grămadă la un loc, Fără-adăpost, nici foc. ........................................ Treptat, omătul spulberat Se-ntinde ca o mare, Și crește, și sub el, treptat, Convoiu-ntreg dispare, Și-n zori tot cîmpu-i Învălit C-un giulgiu nemărginit...” Reveria pietrifiantă se deschide, aici, spre un simbolism remarcabil al culorilor. Al doilea peisaj este mai variat și, din punctul de vedere al imaginației, mai productiv. Reveriei pietrifiante, poeticii imobilității, terorii de frig li se substituie În Pasteluri un peisaj feeric
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
el, treptat, Convoiu-ntreg dispare, Și-n zori tot cîmpu-i Învălit C-un giulgiu nemărginit...” Reveria pietrifiantă se deschide, aici, spre un simbolism remarcabil al culorilor. Al doilea peisaj este mai variat și, din punctul de vedere al imaginației, mai productiv. Reveriei pietrifiante, poeticii imobilității, terorii de frig li se substituie În Pasteluri un peisaj feeric. Din spaima față de forțele dezlănțuite, poetul trage un profit estetic și profitul ia forme euforizante. Iarna decorează somptuos natura, plopii se transformă În candelabre enorme, gerul
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
la streșinile casei „o ghirlandă de cristaluri”, lunca e pudruită „cu mărunt mărgăritar”, arborii ning „steluțe”, la ferestre apar „crini și roze de zăpadă” etc. SÎnt imagini ale strălucirii și ale adorației. Teroarea de elementele borealice a stimulat o veritabilă reverie cristalizantă: „Fumuri albe se ridică În văzduhul scînteios Ca Înaltele coloane unui templu maiestos, Și pe ele se așază bolta cerului senină, Unde luna Își aprinde farul tainic de lumină. O! Tablou măreț, fantastic!... Mii de stele argintii În nemărginitul
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
fluturi albi” etc. Feericul acesta cînd grandios, cînd miniatural tinde să capteze o undă cosmică. În poetul Înspăimîntat de tulburările materiei se aprind, sub inspirația iernii, o fantezie care bate departe. Fantezia depășește, aici, hotarele și Înfrînge teama de nemărginit. Reveria pietrificantă și reveria cristalizantă se unesc Într-o reverie a monumentalului strălucitor cu vaste deschideri spre universul mare. Frigul provoacă, În planul imaginarului, două figuri: una a retragerii, a solitudinii tihnite, alta a plutirii, evaziunii sub forma plimbării. Pentru cea
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Feericul acesta cînd grandios, cînd miniatural tinde să capteze o undă cosmică. În poetul Înspăimîntat de tulburările materiei se aprind, sub inspirația iernii, o fantezie care bate departe. Fantezia depășește, aici, hotarele și Înfrînge teama de nemărginit. Reveria pietrificantă și reveria cristalizantă se unesc Într-o reverie a monumentalului strălucitor cu vaste deschideri spre universul mare. Frigul provoacă, În planul imaginarului, două figuri: una a retragerii, a solitudinii tihnite, alta a plutirii, evaziunii sub forma plimbării. Pentru cea dintîi caracteristică este
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
tinde să capteze o undă cosmică. În poetul Înspăimîntat de tulburările materiei se aprind, sub inspirația iernii, o fantezie care bate departe. Fantezia depășește, aici, hotarele și Înfrînge teama de nemărginit. Reveria pietrificantă și reveria cristalizantă se unesc Într-o reverie a monumentalului strălucitor cu vaste deschideri spre universul mare. Frigul provoacă, În planul imaginarului, două figuri: una a retragerii, a solitudinii tihnite, alta a plutirii, evaziunii sub forma plimbării. Pentru cea dintîi caracteristică este imaginea cabinetului (iar În interiorul cabinetului imaginea
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
din nou primitoare, spiritul se vindecă de melancolii: „Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe Răpind sania ușoară care lasă urme albe. Surugiul chiuiește; caii zboară ca doi zmei Prin o pulbere de raze, prin un nour de scîntei.” O reverie a alunecării și o figură a beatitudinii se prefigurează aici. Sania este instrumentul acestei noi euforii. Sania ușoară are un statut dublu: este un vehicol agreabil, comod și, totodată, un cuib, un mic spațiu intim, ocrotitor: „Zi cu soare, ger
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
e cam strîmtă pentru doi... Tu zîmbești?... ZÎmbirea-ți zice că e bună pentru noi.” Acest cuib de iarnă reprezintă o intimitate mobilă, euforizantă. Sania ușoară asigură legătura dintre cele două spații ale pastelurilor. Este agentul a două dorințe, a două reverii: satisface voința de comoditate (securitate) a poetului și satisface, În același timp, nevoia de evaziune. În pustietatea, neclintirea iernii, sania este un semn al migrației reconfortante. * Alecsandri găsește energii proaspete să celebreze apariția luminii și renașterea naturii. Alt sentiment de
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
să iasă și „În faptul zilei”. Contemplația este mai activă, intimitatea cu lunca mai puternică decît oricînd. Materia - În clocotul vitalității - „fură” gîndurile. După un tipar romantic cunoscut, Alecsandri merge În natură ca să viseze. Visurile sînt Întăritoare, natura respiră calm, reveria lunecă grațios deasupra lucrurilor Înfrățite. O nouă reverie a intimității, În mișcarea de data aceasta a naturii, se distinge: „Eu mă duc În faptul zilei, mă așez pe malu-i verde Și privesc cum apa curge și la cotiri ea se
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
mai activă, intimitatea cu lunca mai puternică decît oricînd. Materia - În clocotul vitalității - „fură” gîndurile. După un tipar romantic cunoscut, Alecsandri merge În natură ca să viseze. Visurile sînt Întăritoare, natura respiră calm, reveria lunecă grațios deasupra lucrurilor Înfrățite. O nouă reverie a intimității, În mișcarea de data aceasta a naturii, se distinge: „Eu mă duc În faptul zilei, mă așez pe malu-i verde Și privesc cum apa curge și la cotiri ea se perde, Cum se-schimbă-n vălurele pe prundișul lunecos, Cum
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
și nu-i Încă noapte. Pămîntul și cerul, ca doi frățiori, Își dau sărutare prin stele și flori. Și-n aer parfumul a florilor dalbe Plutea cu lucirea steluțelor albe...” Nu e vorba, propriu-zis, de un peisaj, ci de o reverie a intimității la cumpăna dintre două stări ale luminii: lumina stinsă a soarelui și lumina stelină. E un moment de pace, de Împăcare Între lucruri, un scurt răstimp, În fine, În care cerul și pămîntul se Întîlnesc: „În scurtele restimpuri
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
de uimire, cînd Codrul-fără-viață S-arată mai sinistru prin văi de oarbă ceață Și scoate-un aspru vuiet ce-nsuflă oțerire, Ducînd În lume, tainic, o cruntă prevestire. Tot omul fuge, toată făptura se ascunde...” Este un peisaj În peisaj, o reverie lipsită de obișnuitul farmec interior. Fără adeziunea poetului, peisajul este Însă mai puternic liric, farmecul mai convingător. Descripția Începe cu elemente generale de decor (nalte clopotniți, negre cimitire, fantasme tupilate, vedenii mari, tăcute), acelea pe care le folosesc toți poeții
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
să impună frumusețea lor. „Fără pleonasm, nu există frumusețe, scrie Bachelard În La terre et Ies reveries du repos, frumusețea se bucură fără Încetare de pleonasmele sale”. Multiplicarea imaginii conduce spiritul spre substanța arhetipală. Fără a fi de nuanță onirică, reveria lui Alecsandri atinge rar această substanță primordială. Oarba ceață poate fi un simbol al haosului inițial. Însă Alecsandri rămîne atașat, cum am dovedit pînă acum, de lumea vizibilă, controlabilă a elementelor și, mai ales, de retorica acestor elemente. Există Întîi
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
răpide” În aer și se fixează, ca trei steluțe, pe cer. Caracterul alegoric al poemului este evident. Peisajul nu trece de obișnuitele determinări: „Era o cîmpie lungă și tăcută, Lungă ca pustiul, ca moartea de mută”... Alecsandri propriu-zis nu visează. Reveria lui e leneșă. Scopul ei este să seducă, nu să disloce elementele materiale. Să le seducă pentru a ajunge mai repede la cuibul ocrotitor și a intra În acea stare de comodă beatitudine la care poetul năzuiește mereu. * Este aproape
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Încă o dată, pentru Alecsandri, a seriei Două lucruri În același timp: 1) a intimiza, a stăpîni și ordona informul, haosul material și 2) a elibera fantezia de strînsorile realului. Un refugiu, o solitudine fecundă și, totodată, o expansiune În spațiile reveriei, o acumulare de peisaje care se constituie Într-un vast peisaj imaginar. Despre figurile acestui peisaj am vorbit. Mai trebuie spus ceva despre peisajul retoricii („Au paysage de la rhétorique pourrait corespondre alors une rhétorique du paysage” - JeanPierre Richard*). Alecsandri este
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
puțin modelele, cît modul În care, printr-o retorică Împrumutată, adesea elementară, se formează un limbaj poetic și se Întemeiază poezia română. Retorica poeziei se confundă, la 1820, cu retorica erosului. Figurile erosului exprimă disponibilitățile și formele sensibilității omului. GÎndirea, reveria, fantezia lui trec prin acest teritoriu unde bucuria e fructul durerii. Un spațiu pe care Anton Pann Îl asemuiește cu un spital: Spitalul Amorului. Iubirea este, Într-adevăr, Înțeleasă ca o boală a sufletului: o boală Însă fecundă, creatoare, căci
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
iscusit Nurii uniți cu sîmțîre”... Femeia să fie, dar, nurlie, Înaltă la fire, să aibă duh, vorba-i să fie mereu drăgălașă, simțirea puternică. Pentru ca frumusețea să fie desăvîrșită mai trebuie și hazul, pe care Conachi Îl amintește mereu În reveriile lui erotice: „frumuseță, nur și haz”. Nu-i place femeia „ciudoasă”, cu umoarea schimbătoare. Într-un poem (Ești nurlie, ești frumoasă) ceartă, În stilul de mai tîrziu al lui Eminescu (stilul Învinuirii tandre!), femeia capricioasă care omoară fără simțire călcînd
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
este ținut oarecare vreme afară și, atunci, intervine jăluirea și, odată cu ea, apare poezia (ea Însăși obiect erotic și instrument de seducție erotică). Iatacul nare propriu-zis o identitate. Ca orice lucru sfînt n-are chip Este un spațiu al bănuielii: reveria unei intimități misterioase Conachi nu se incumetă să-l descrie. Dacă nu mă Înșel, singurul element de interior pomenit În poeme este oglinda. Obiect-simbol, obiect narcisiac, martor al frumuseții, imagine a dublului... Conachi o limitează la banala alegorie a trădării
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]