2,638 matches
-
și italiană. În variantele dialectale din insulele Baleare se păstrează încă vocalele / ǝ/ tonice în aceleași poziții pe care le aveau în catalana medievală. Se crede că în perioada preliterară toate variantele catalanei se caracterizau printr-o pronunție neutră a vocalelor pretonice (asemănător cu fenomenul care se întâlnește și astăzi în occitana modernă). La începutul secolul XIII, vocalele /a/ și /e/ pretonice din dialectele orientale au început să se confunde în scris. În aceste dialecte, confuzia între cele două foneme s-
Catalana medievală () [Corola-website/Science/335160_a_336489]
-
pe care le aveau în catalana medievală. Se crede că în perioada preliterară toate variantele catalanei se caracterizau printr-o pronunție neutră a vocalelor pretonice (asemănător cu fenomenul care se întâlnește și astăzi în occitana modernă). La începutul secolul XIII, vocalele /a/ și /e/ pretonice din dialectele orientale au început să se confunde în scris. În aceste dialecte, confuzia între cele două foneme s-a generalizat pentru toate fonemele /a/ și /e/ atonice, proces care se considera încheiat la începutul secolului
Catalana medievală () [Corola-website/Science/335160_a_336489]
-
vioară de la unchiul său, Costică Bobirci, cu formația căruia a participat la nunți, botezuri și alte petreceri ocazionale de la cârciumile din Târgu Jiu. După ce s-a căsătorit în anul 1958, Aristică Bobirci a cântat împreună cu soția sa, Maria Piper, solistă vocală și chitaristă (n. 1929).
Lăutarii de pe Valea Sohodolului () [Corola-website/Science/335342_a_336671]
-
din localitate au fost: banda lui Coadă și Polina Tîrleanu, născuți înainte de 1900 și banda lui Ion Bălășoiu (n. 1880 - d. 1961), viorist, care era surd, de unde și porecla Surdu. El cânta cu soția sa, Marița Bălășoiu, care era solistă vocală și chitaristă. Când cânta la nunți, Ion Bălășoiu-Surdu îi coopta în formație și pe vioristul Pusu Roncea (n. 1901 - d. 1942) și basistul Ion Chirițoiu (n. 1903 - d. 1951). Vestită în Târgu Cărbunești și cunoscută prin mediatizarea Radio și TV
Lăutarii de pe Valea Gilortului () [Corola-website/Science/335344_a_336673]
-
franceză: atributul adjectival și cel substantival la genitiv se plasează după substantivul comun determinat, predicatul ia o poziție mediană în loc de finală. În sistemul fonetic al latinei populare au de asemenea loc schimbări ce vor fi moștenite de franceză. Crește numărul vocalelor, prin înlocuirea sistemului „vocale scurte vs. vocale lungi” din latina clasică cu un sistem „vocale semideschise vs. vocale semiînchise”. Astfel, ĕ scurt devine [ɛ] semideschis, ē lung > [e] semiînchis scurt, ŏ scurt > [ɔ] semideschis, iar ō lung > [o] semiînchis. Unele
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
cel substantival la genitiv se plasează după substantivul comun determinat, predicatul ia o poziție mediană în loc de finală. În sistemul fonetic al latinei populare au de asemenea loc schimbări ce vor fi moștenite de franceză. Crește numărul vocalelor, prin înlocuirea sistemului „vocale scurte vs. vocale lungi” din latina clasică cu un sistem „vocale semideschise vs. vocale semiînchise”. Astfel, ĕ scurt devine [ɛ] semideschis, ē lung > [e] semiînchis scurt, ŏ scurt > [ɔ] semideschis, iar ō lung > [o] semiînchis. Unele vocale scurte cad: > > franceza
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
genitiv se plasează după substantivul comun determinat, predicatul ia o poziție mediană în loc de finală. În sistemul fonetic al latinei populare au de asemenea loc schimbări ce vor fi moștenite de franceză. Crește numărul vocalelor, prin înlocuirea sistemului „vocale scurte vs. vocale lungi” din latina clasică cu un sistem „vocale semideschise vs. vocale semiînchise”. Astfel, ĕ scurt devine [ɛ] semideschis, ē lung > [e] semiînchis scurt, ŏ scurt > [ɔ] semideschis, iar ō lung > [o] semiînchis. Unele vocale scurte cad: > > franceza modernă "chaud" „cald
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
ia o poziție mediană în loc de finală. În sistemul fonetic al latinei populare au de asemenea loc schimbări ce vor fi moștenite de franceză. Crește numărul vocalelor, prin înlocuirea sistemului „vocale scurte vs. vocale lungi” din latina clasică cu un sistem „vocale semideschise vs. vocale semiînchise”. Astfel, ĕ scurt devine [ɛ] semideschis, ē lung > [e] semiînchis scurt, ŏ scurt > [ɔ] semideschis, iar ō lung > [o] semiînchis. Unele vocale scurte cad: > > franceza modernă "chaud" „cald”. Unii diftongi se reduc: > > fr. mod. "or" „aur
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
mediană în loc de finală. În sistemul fonetic al latinei populare au de asemenea loc schimbări ce vor fi moștenite de franceză. Crește numărul vocalelor, prin înlocuirea sistemului „vocale scurte vs. vocale lungi” din latina clasică cu un sistem „vocale semideschise vs. vocale semiînchise”. Astfel, ĕ scurt devine [ɛ] semideschis, ē lung > [e] semiînchis scurt, ŏ scurt > [ɔ] semideschis, iar ō lung > [o] semiînchis. Unele vocale scurte cad: > > franceza modernă "chaud" „cald”. Unii diftongi se reduc: > > fr. mod. "or" „aur”. Apare consoana [v
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
prin înlocuirea sistemului „vocale scurte vs. vocale lungi” din latina clasică cu un sistem „vocale semideschise vs. vocale semiînchise”. Astfel, ĕ scurt devine [ɛ] semideschis, ē lung > [e] semiînchis scurt, ŏ scurt > [ɔ] semideschis, iar ō lung > [o] semiînchis. Unele vocale scurte cad: > > franceza modernă "chaud" „cald”. Unii diftongi se reduc: > > fr. mod. "or" „aur”. Apare consoana [v]: (pronunțat în latina clasică [wiwere]) > [vivere] „a trăi”. Consoana [s] (surdă) intervocalică se sonorizează, apărând astfel consoana [z]: [rosa] > [roza]. Apar și consoanele
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
s] (surdă) intervocalică se sonorizează, apărând astfel consoana [z]: [rosa] > [roza]. Apar și consoanele africate, de exemplu [k] înaintea lui [e] și [i] mai întâi se palatalizează, devenind [k] sau [t], apoi [t͡s] în Galia, unde între două vocale, aceasta se sonorizează: [plajd͡zere] (fr. mod. "plaisir" „plăcere”). În secolul al IV-lea, latina vorbită în jumătatea de nord a Galiei nu mai era identică cu cea vorbită în sudul ei. Galii formau o mulțime de triburi care
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
ks], apoi au evoluat în [xt], [xs], iar ulterior în [i̯t], [i̯s] ([i̯] fiind al doilea element al unui diftong). Exemplu: > [kaxtivus] > franceza veche "chaitif" > fr. mod. "chétif" „plăpând, firav”, > *[kaxsa] > fr. mod. "caisse" „ladă”. Vocala [y] exista în limba galilor și s-ar putea ca franceza să o fi moștenit din aceasta, ca și limba bretonă, cea occitană și cea francoprovensală. Limba galilor avea și consoana africată [t͡s], care va evolua în [s
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
pronunțare, de exemplu în cuvântul "la hache" „toporul”. H a apărut și ca inițiala unor cuvinte de origine latină, precum "haut" „înalt”, sub influența cuvântului germanic *"hauh" sau *"hôh" cu același sens. Tot influenței germanice i se poate atribui diftongarea vocalelor accentuate [a] ( > fr. veche "chievre" > fr. mod. "chèvre" „capră”), [e] ( > fr. mod. "trois" „trei”) și [o] ( > fr. "fleur"), accentul germanic fiind mai puternic decât cel latin și provocând lungirea considerabilă a vocalelor accentuate, odată cu scurtarea celorlalte. Ca urmare, [a] final
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
Tot influenței germanice i se poate atribui diftongarea vocalelor accentuate [a] ( > fr. veche "chievre" > fr. mod. "chèvre" „capră”), [e] ( > fr. mod. "trois" „trei”) și [o] ( > fr. "fleur"), accentul germanic fiind mai puternic decât cel latin și provocând lungirea considerabilă a vocalelor accentuate, odată cu scurtarea celorlalte. Ca urmare, [a] final evoluează în [ə] și alte vocale finale dispar. În prinvința structurii gramaticale, influența germanică este probabilă, dar dificil de estimat. I se pot atribui, în franceza veche, plasarea atributului adjectival înaintea substantivului
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
fr. mod. "chèvre" „capră”), [e] ( > fr. mod. "trois" „trei”) și [o] ( > fr. "fleur"), accentul germanic fiind mai puternic decât cel latin și provocând lungirea considerabilă a vocalelor accentuate, odată cu scurtarea celorlalte. Ca urmare, [a] final evoluează în [ə] și alte vocale finale dispar. În prinvința structurii gramaticale, influența germanică este probabilă, dar dificil de estimat. I se pot atribui, în franceza veche, plasarea atributului adjectival înaintea substantivului determinat și a subiectului după predicat, când propoziția începe cu un complement, fenomene care
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
și prozodia limbii franceze, Consoane), franceza veche mai avea și consoanele: Unele consoane existente în galo-romană dispar cu totul. Astfel este [θ] transcrisă t, care exista la sfârșitul unor cuvinte, de exemplu "chantet" „cântă”. Altă consoană, [s], cade între o vocală și o consoană surdă, de exemplu în "coustume" „obicei” se pronunță [kutymə]. În schimb, față de corespondența actuală între scriere și pronunțare, s-ul desinență a pluralului era pronunțat. Sistemul vocalic era mult mai bogat decât cel al francezei moderne. La
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
exemplu în "coustume" „obicei” se pronunță [kutymə]. În schimb, față de corespondența actuală între scriere și pronunțare, s-ul desinență a pluralului era pronunțat. Sistemul vocalic era mult mai bogat decât cel al francezei moderne. La începutul perioadei, el cuprindea 9 vocale orale, 5 vocale nazale, 11 diftongi orali (toți descendenți), 5 diftongi nazali și 3 triftongi. Vocala [ə] transcrisă e se pronunța și în situațiile în care astăzi nu se pronunță. Vocalele nazale s-au format înaintea consoanelor nazale [n] și
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
obicei” se pronunță [kutymə]. În schimb, față de corespondența actuală între scriere și pronunțare, s-ul desinență a pluralului era pronunțat. Sistemul vocalic era mult mai bogat decât cel al francezei moderne. La începutul perioadei, el cuprindea 9 vocale orale, 5 vocale nazale, 11 diftongi orali (toți descendenți), 5 diftongi nazali și 3 triftongi. Vocala [ə] transcrisă e se pronunța și în situațiile în care astăzi nu se pronunță. Vocalele nazale s-au format înaintea consoanelor nazale [n] și [m], acestea din
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
s-ul desinență a pluralului era pronunțat. Sistemul vocalic era mult mai bogat decât cel al francezei moderne. La începutul perioadei, el cuprindea 9 vocale orale, 5 vocale nazale, 11 diftongi orali (toți descendenți), 5 diftongi nazali și 3 triftongi. Vocala [ə] transcrisă e se pronunța și în situațiile în care astăzi nu se pronunță. Vocalele nazale s-au format înaintea consoanelor nazale [n] și [m], acestea din urmă fiind și ele articulate, spre deosebire de pronunțarea modernă: "bon" [bõn], "bonne" [bõnə] „bun
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
al francezei moderne. La începutul perioadei, el cuprindea 9 vocale orale, 5 vocale nazale, 11 diftongi orali (toți descendenți), 5 diftongi nazali și 3 triftongi. Vocala [ə] transcrisă e se pronunța și în situațiile în care astăzi nu se pronunță. Vocalele nazale s-au format înaintea consoanelor nazale [n] și [m], acestea din urmă fiind și ele articulate, spre deosebire de pronunțarea modernă: "bon" [bõn], "bonne" [bõnə] „bun, bună”; "mont" [mõnt] „munte”. Exista o singură semiconsoană, [j], provenită din [k] sau [ɡ] intervocalic
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
provenită din [k] sau [ɡ] intervocalic: > "paiier" > fr. mod. "payer" „a plăti”. Deja în secolul al XII-lea, majoritatea diftongilor devin ascendenți prin deplasarea accentului de pe primul element pe al doilea, după care primul element devine semiconsoană, iar al doilea - vocală silabică. De exemplu, evoluția cuvântului "toile" (scris astfel și astăzi) „pânză” este [toi̯lə] (începutul perioadei francezei vechi) > [toe̯lə] > [twelə] > [twal] (franceza modernă). Apare și semiconsoana [ɥ]: "nuit" [nyi̯t] > [nɥit] > fr. mod. [nɥi] „noapte”. Prin
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
în [j] în aceeași situație: "pied" [pie̯] > [pje] „laba piciorului”. Tot deplasarea de accent afectează și triftongii: "eaue" [ɛa̯u̯ə] > [ɛ̯au̯ə] > fr. mod. "eau" [o] „apă”. Unii diftongi se reduc la o vocală simplă, de exemplu [ai̯] > [ɛ]. Tot în cursul secolului al XII-lea evoluează și unele consoane. [kʷ] / [k] și [gʷ] / [g] se reduc la [k], respectiv [g]: [kʷarre] > [karre] > fr. mod. "carré" [kare] „pătrat”, [gɛrə] > [gɛrə] > fr. mod. "guerre
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
Henric al VIII-lea al Angliei și prințesei Maria, fiica acestuia (1530); tratatul de gramatică al lui Louis Meigret (1550). Principala schimbare în fonetismul francezei medii față de cel al francezei vechi este reducerea diftongilor și a triftongilor la câte o vocală. Structura gramaticală se simplifică prin dispariția totală a declinării, ceea ce favorizează stabilizarea topicii propoziției în structura subiect + predicat + complement, și relativa regularizare a conjugării. Dispariția din pronunțare a mai multor desinențe personale duce la generalizarea subiectului exprimat printr-un cuvânt
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
simte nevoia reglementării ei. Se confruntă partizanii redării cât mai fidele a pronunțării, ca de exemplu Louis Meigret, cu tradiționaliștii precum Robert Estienne, care țin la păstrarea grafiilor încetățenite în Evul Mediu, ce nu mai corespund pronunțării, de exemplu redarea vocalelor provenite din diftongi și triftongi. Totodată, ei preconizează oglindirea originii latinești sau grecești a cuvintelor, prin litere care nu se pronunță sau care corespund unor sunete redate și de altă literă (vezi Ortografia limbii franceze, În epoca Renașterii). Încă nu
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
în esență valabile normele lingvistice stabilite în secolul anterior, dar modelul nu mai este limbajul de la curte, iar lexicul admis de Academie se îmbogățește. În ceea ce privește pronunțarea, în secolul al XVII-lea dispare definitiv cea a lui -s al pluralului, dar vocala dinaintea sa se alungește. Există diferențe între pronunțarea aristocratică și cea populară. În prima, pronunțarea lui e precedat de o vocală începe să dispară, provocând lungirea vocalei precedente: "amie" [amiə] > [amiː], lungire care se va menține până la sfârșitul secolului al
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]