3,053 matches
-
acesta, ca și cum ar fi simțit că era pe punctul de a izbucni în plâns în orice moment, dar ea stătea nemișcată în brațele lui, blândețea lui se revărsa în mădularele ei încordate, îi calma mușchii crispați, în vene simțea o adiere răcoroasă. "Izi, izi", spunea acesta mângâindu-i ceafa. După câteva clipe, lungi, se desprinse din brațele lui cu sentimentul că vine de undeva de departe, dintr-un fel de călătorie hipnotică. Se simțea liniștită, îi era somn. Se îndreaptă spre
by Ana Luduşan [Corola-publishinghouse/Imaginative/1103_a_2611]
-
tăișul iute al baionetei, împrumutată de la Marin Tărniceru, miezul roșu, catifelat răsfrânse iscusite miresme și gurile se podidiră de apă, astfel încât nici Nicanor nu putu să nu cuvânteze, ceea ce nu ar fi voit, ca sub o irepresibilă toană: Parcă e adierea Grădinii Raiului! șopti el, amețit de aromă. De la un capăt la altul al mesei, se omeniră, încă o dată, înfigându-și dinții și gingiile în semilunile bicolore roșu cu verde -, aprecierea îmbelșugatului rod de la Baisa inundând cuprinsul cu sonore clefăieli. Sorbind
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1512_a_2810]
-
încearcă să sugrume, apoi, umbre specifice amurgului citadin, care zămislesc la subțiori de ziduri. Unde și unde, mere putrede, aruncate de coșurile precupețelor din halele ridicate de edilii de odinioară, din alt secol, sau foi de ziare scorojite, foșnind la adierile curenților de aer, iscate din vechi coridoare subterane, prăbușite la primul asalt al utilajelor de construcții, atestă că civilizația nu s-a retras definitiv din acest spațiu, unde, pe sus, păsări răzlețe vâslesc spre orașul nou, anunțat de un unic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1512_a_2810]
-
priviră îndelung la poza cea mai mare a Caterinei, care se uita la ei cu ochii mari, limpezi și nevinovați. Iar mai înturnau privirile spre altele, iar se boldeau la Caterina, copilă, ca o floare de crin, mlădiindu-se la adierea dintr-o zi de mai... Cam după multă vreme, și Profetul, și Iov, și celălalt se strămutară, în cele din urmă, către alte două poze, ale lui Aurelian, cu trese de caporal de tancuri la veston, ținându-se, ca la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1512_a_2810]
-
degete și apoi le înălța în soare, ca pe niște ghiuluri groase de aur. Soarele se aburca pe bolta Cerului, timpul trece, dialogul se înfiripă și Caterina se simțea tot mai în largul ei, precum floricica albastră de in, în adierea zefirului de iunie. Pe măsură ce își deșerta ghiozdanul cu nestemate verbale, Profetul dădea la iveală tot mai puține și mai rare cuvinte bizare, învățând, ca năzdrăvanul din basme, să vorbească tot mai lesne și tot mai ademenitor. Felul acesta de a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1512_a_2810]
-
Ceva nu-i la locul lui...” gândeam eu, privind neliniștit în jur... Am pornit totuși să colind rariștea de dincolo de poiană. Printre stejarii groși cât omul și ferigi, ciupercile își arătau fața cu timiditate. Fragii își tremurau bobițele îmbietoare în adierea zefirului. „De aici a cules bătrânul ciupercile pe care mi le-a arătat dimineață.” mi-am zis eu. Zmeuretul își foșnea frunzele mai încolo... În timp ce priveam la frumusețile din jur, mi s-a părut că aud un fel de...geamăt
CE NU ȘTIM DESPRE IAȘI by VASILE ILUCĂ () [Corola-publishinghouse/Imaginative/546_a_699]
-
pistolului în tâmplă. Bubuiala a fost zdravănă. Gaston s-a răsucit puțin și a căzut ca un bolovan. Deși primăvara a cedat locul verii, seara era încă răcoare. Cei doi clopoței pe care-i cumpărase Tomoe din Ginza clincheneau la adierea ușoară a vântului. Takamori, care se întorsese acasă neobișnuit de devreme, stătea pe verandă cu picioarele strânse sub el, devorând lacom o turtă dulce din orez - desertul de la cină. Era tratația lui Tomoe. — Uită-te la tine, ți-ai mânjit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
pe Gaston. L-au trecut fiori de groază. A scăpat cazmaua și a zbughit-o spre drum cu viteza șobolanului. Se așternu liniștea. Mlaștina era învăluită în tăcere ca și cum uitase deja de încleștarea disperată la care fusese martoră. La o adiere a vântului, ceața cea deasă se împrăștia, la o alta, se aduna iar. Nu se auzea nici cel mai mic zgomot. Doar ramurile copacilor păreau că vor să se descotorosească de picăturile de ploaie așezate pe ele. 13 Egreta După
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
Era prima zi senină de când au sosit la Yamagata. Trenul care-i ducea înapoi acasă trecea prin lanul de orez care arăta ca o apă întinsă de un verde albăstrui. Locomotiva mai șuieră de câteva ori și prinse viteză. O adiere plăcută pătrundea prin fereastră. Băieții și fetele de la fermele pe lângă care treceau făceau cu mâna pasagerilor. Takamori și Tomoe, care stăteau la fereastră cu coatele rezemate de geam, priveau la norii albi pufoși ce pluteau deasupra piscurilor semețe ale munților
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
au trebuit decât să-mi arate cobra. Eu le-am făcut singur treaba după aceea. Am visat cobra și am făcut din ea o obsesie. Sigur că trebuia să mă întorc în mlaștină. 11. Chiar a doua zi, când nici o adiere de vânt nu mai clătina tufele de oțetari, m-am dus să mă conving dacă visasem sau nu. M-am învîrtit însă pe cărările dintre smârcuri fără nici un rezultat. Nici urmă de colibă. Și, ca și prima oară, nu rămânea
Viața pe un peron by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295606_a_296935]
-
atribuit Castelanului obsesii ce-ți aparțin. Când vrei să te retragi în tine, îți astupi ochii și urechile și îți prinzi nasul c-un clește pentru rufe. Închizi ușa, ferestrele; ventilatorul, vara. Pielea nu-ți va fi atinsă de nici o adiere. Încerci să te regăsești în Infinitul Mic. Nu spui nimănui, întrezărești ridicolul; nici nu renunți, consideri exercițiul vital. Nicăieri nu găsești un adăpost mai sigur; propriul tău prizonier, stăpânești din detenție. Surd. Numai cu gândurile. Orb. Încerci să înțelegi. Dacă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2239_a_3564]
-
și o singură frunză neclintită. Toamna este o stare intermediară între viață și moarte, așa cum bătrânețea este o trecere. Prin iarbă, frunzele mor îmbrățișate două cât două; dragostea frunzelor brumă se cheamă, sublimă dragoste. La început coboară domol, ca o adiere argintie printre ramuri, ca o mângâiere pe creștet. A doua zi, Dumnezeu își piaptănă barba peste livadă. Bătrânețea este ca o epidemie, se întâmplă dacă privești cerul în ochi. Copacii niciodată nu privesc în pământ. Dragostea frunzelor începe la tulpina
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
de oceane, încercuit și singur, cedând continuu spărgătorului atomic. Scrâșnetele mă înfioară croind alt drum inutil printre ghețuri. Gânduri sfărâmate defilează prin fața noastră: poate cândva m-am întâlnit cu tine și-am mers ținându-ne de mâini, pân-am simțit adierea rafalelor de ceață ireal de frumoase în succesiuni de imagini marcate cu lumini de stronțiu camuflate... Încă mai am puterea-n mine să îți admir obrazul creponat, sărutat de duhul ce m-a părăsit
Prins. Capcana by Aurel Avram Stănescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83916_a_85241]
-
aminte de nimic. Și asta-i trist. Însă tu ai părul de culoarea grâului copt. Va fi, de aceea, minunat când mă vei îmblânzi! Grâul, auriu și el, îmi va aminti de tine. Și-mi va fi nespus de dragă adierea vântului prin lanul de grâu... (gest timid de apropiere) Te rog... îmblânzește-mă! MICUL PRINȚ: Bucuros aș vrea, numai că nu prea am timp. Am de căutat prieteni care să mă ajute și o mulțime de lucruri de cunoscut. VULPEA
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1483_a_2781]
-
iasomie își revărsa parfumul amețitor peste pergola din fața bucătăriei, lângă un palmier înalt. În rest, grădina era aridă, împrejmuită de un gard din fier forjat, făcut din niște mici sulițe ruginite din cauza aerului sărat. Poarta, care la cea mai mică adiere de vânt scârțâia, scoțând un sunet identic cu acela al pescărușilor speriați de vremea rea, se deschidea direct pe plajă. Porțiunea de litoral din fața casei era destul de puțin populată. Stabilimentele balneare erau aliniate mai jos, dincolo de vărsarea fluviului în mare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
o plasă de riduri mici. Avea un chip trudit în fiecare centimetru de piele. Dar în deschizături fesuri, în ochi și nări, în tăietura buzelor, acolo unde ieșea la suprafață suflul ei interior, foșnea o chemare ascunsă, inefabilă, ca o adiere de vânt prinsă în frunzișul pădurii. — Cum te cheamă? — Italia. Am acceptat numele acela nefiresc cu un zâmbet. — Ascultă, Italia am spus, îmi pare rău pentru ... am vârât mâna în buzunar. Vroiam să-ți cer scuze, eram beat. — Mă duc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
și un pahar în mână. Vrei să bei ceva? Dau din cap. — Ce ai? zice. — Nimic. — Ești sigur? Va veni toamna, marea va deveni gri, nisipul murdar, vântul îl va zbura, casa va fi deja închisă. Elsa simte și ea adierea aceea de melancolie. Se strânge lângă mine în pat, vrea să facem dragoste. — Vrei să dormi? Nu mă mișc, rămân la locul meu: — Te superi? Se supără. Nu mă mai sărută, dar rămâne lângă mine, intenționat. Respirația ei grea mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
am găsit curajul s-o urmăresc cu privirea, îmi simțeam gâtul blocat din cauza șocului. Îmi rămânea însă în ochi mirajul ei, figura aceea istovită care se apropia împrăștiind nisipul la fiecare pas. Apoi am reînceput să aud zgomotele din jurul meu, adierea vântului care bătea din nou, poveștile soacrei mele tot mai prezente, respirația grea a socrului meu. Ca și atunci când te apropii cu barca de mal și începi să auzi tot mai aproape murmurul plajei. Atunci mi-am întors capul și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
Am aruncat cheile pe farfuria de abanos din hol și am auzit vocile care proveneau din salon. M-am strecurat în baia de serviciu și mi-am spălat fața înainte de a merge acolo. Ciao, ciao, ciao. Lovituri pe spate, sărutări. Adieri de parfum, șuvițe de păr, respirații mirosind a vin și a țigări. Stau sprijinit de bibliotecă, Manlio este în fața mea. Vorbește despre orice. Despre bărci, despre Martine, care se află din nou în clinică pentru dezintoxicare, de o sutură abdominală
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
am fi revăzut eu și bătrânul, cafea lui era o porcărie. Și n-aș mai fi revăzut câmpia aceea lutoasă, care se pierdea la orizont. Crezusem că plec acolo, crezusem într-o aventură. Acum nu era nici cea mai mică adiere de vânt, aerul nemișcat se întindea în depărtare peste peisaj, ca o foaie de celofan, împiedicând mișcarea lucrurilor. Moartea Italiei domnea peste spațiul acela, până la orizont, acolo unde răsărise soarele. Adio, iubito, adio. Era în sicriu, cufundată în mătasea cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
după cinci ani, că ea va ajunge să aibă această atitudine atât de cinică și Duncan va începe să chelească, iar relația dintre ei, cel mai longeviv cuplu dintre cunoscuți, se va prăbuși ca un castel de nisip la prima adiere a unei brize tropicale? Emmy îi puse această întrebare surorii ei imediat ce răspunse la telefon. Izzie suna de două ori mai des într-o săptămână de când Duncan o părăsise pe Emmy; acum era deja a patra oară în douăzeci și patru de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2011_a_3336]
-
revanșez. Cu dragoste, T), a observat că folosit cu dragoste — probabil doar o fiță de Hollywood, se gândi ea, deoarece n-avea cum s-o iubească deja... nu? — și suspină cu încântare. Toată chestia asta cu monogamia era ca o adiere proaspătă. De ce naiba rezistase ea atâta timp? Poate că nu era la fel de incitant ca atunci când te întâlnești cu o jumătate de duzină de bărbați în același timp, dar cu siguranță era mai puțin obositor. În plus, oricât nu-i plăcea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2011_a_3336]
-
uite-așa, precum plătica. Are românu` bani de distracție, e descurcăreț de la mama lui, face un nod Și se descurcă. Trece Și peste guvernarea lu` pinguinu`, ce zici, Sandule? Interpelatul preferă să tacă. O vrăbiuță ciripește pe streașina locantei, iar adierile de vânt răcoresc frunțile Înfierbântate. Miroase a mici, iar dintr-o curte Învecinată se aud râsete sănătoase. Uite, lumea râde. AȘa că nu e dracu` chiar negru nici cu portocaliii mei. Da` ne Înrăim, a intrat unu` cu un cuțit la
De-ale chefliilor (proză umoristică) by Cristian Lisandru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/781_a_1580]
-
dar, de fapt, nu se știe niciodată și Rieux a preferat să tacă. Fără să vrea, trăgea cu urechea la zumzetul misterios al ciumei. Se apropiau de cartierul lui Grand și cum acest cartier era așezat puțin mai sus, o adiere ușoară îi răcorea, curățind în același timp orașul de toate zgomotele lui. Grand continua între timp să vorbească și Rieux nu prindea chiar tot ce spunea omul acesta de treabă. Înțelesese doar că opera în discuție avea de pe acum destul de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
destul de minuțioasă a unei zile în orașul ciumat și dădea astfel o idee exactă despre ocupațiile și viata concetățenilor noștri pe timpul acestei veri. "Nu râd decât bețivii, spunea Tarrou, iar aceștia râd prea mult." Apoi își începea descrierea: În zori, adieri ușoare străbat orașul încă pustiu. La această oră, care desparte morțile din timpul nopții de agoniile din timpul zilei, ciuma pare să-și întrerupă pentru o clipă efortul și să-și tragă răsuflarea. Toate prăvăliile sunt închise. Dar la unele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]