3,016 matches
-
după cinci ani, că ea va ajunge să aibă această atitudine atât de cinică și Duncan va începe să chelească, iar relația dintre ei, cel mai longeviv cuplu dintre cunoscuți, se va prăbuși ca un castel de nisip la prima adiere a unei brize tropicale? Emmy îi puse această întrebare surorii ei imediat ce răspunse la telefon. Izzie suna de două ori mai des într-o săptămână de când Duncan o părăsise pe Emmy; acum era deja a patra oară în douăzeci și patru de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2011_a_3336]
-
revanșez. Cu dragoste, T), a observat că folosit cu dragoste — probabil doar o fiță de Hollywood, se gândi ea, deoarece n-avea cum s-o iubească deja... nu? — și suspină cu încântare. Toată chestia asta cu monogamia era ca o adiere proaspătă. De ce naiba rezistase ea atâta timp? Poate că nu era la fel de incitant ca atunci când te întâlnești cu o jumătate de duzină de bărbați în același timp, dar cu siguranță era mai puțin obositor. În plus, oricât nu-i plăcea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2011_a_3336]
-
iasomie își revărsa parfumul amețitor peste pergola din fața bucătăriei, lângă un palmier înalt. În rest, grădina era aridă, împrejmuită de un gard din fier forjat, făcut din niște mici sulițe ruginite din cauza aerului sărat. Poarta, care la cea mai mică adiere de vânt scârțâia, scoțând un sunet identic cu acela al pescărușilor speriați de vremea rea, se deschidea direct pe plajă. Porțiunea de litoral din fața casei era destul de puțin populată. Stabilimentele balneare erau aliniate mai jos, dincolo de vărsarea fluviului în mare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
o plasă de riduri mici. Avea un chip trudit în fiecare centimetru de piele. Dar în deschizături fesuri, în ochi și nări, în tăietura buzelor, acolo unde ieșea la suprafață suflul ei interior, foșnea o chemare ascunsă, inefabilă, ca o adiere de vânt prinsă în frunzișul pădurii. — Cum te cheamă? — Italia. Am acceptat numele acela nefiresc cu un zâmbet. — Ascultă, Italia am spus, îmi pare rău pentru ... am vârât mâna în buzunar. Vroiam să-ți cer scuze, eram beat. — Mă duc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
și un pahar în mână. Vrei să bei ceva? Dau din cap. — Ce ai? zice. — Nimic. — Ești sigur? Va veni toamna, marea va deveni gri, nisipul murdar, vântul îl va zbura, casa va fi deja închisă. Elsa simte și ea adierea aceea de melancolie. Se strânge lângă mine în pat, vrea să facem dragoste. — Vrei să dormi? Nu mă mișc, rămân la locul meu: — Te superi? Se supără. Nu mă mai sărută, dar rămâne lângă mine, intenționat. Respirația ei grea mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
am găsit curajul s-o urmăresc cu privirea, îmi simțeam gâtul blocat din cauza șocului. Îmi rămânea însă în ochi mirajul ei, figura aceea istovită care se apropia împrăștiind nisipul la fiecare pas. Apoi am reînceput să aud zgomotele din jurul meu, adierea vântului care bătea din nou, poveștile soacrei mele tot mai prezente, respirația grea a socrului meu. Ca și atunci când te apropii cu barca de mal și începi să auzi tot mai aproape murmurul plajei. Atunci mi-am întors capul și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
Am aruncat cheile pe farfuria de abanos din hol și am auzit vocile care proveneau din salon. M-am strecurat în baia de serviciu și mi-am spălat fața înainte de a merge acolo. Ciao, ciao, ciao. Lovituri pe spate, sărutări. Adieri de parfum, șuvițe de păr, respirații mirosind a vin și a țigări. Stau sprijinit de bibliotecă, Manlio este în fața mea. Vorbește despre orice. Despre bărci, despre Martine, care se află din nou în clinică pentru dezintoxicare, de o sutură abdominală
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
am fi revăzut eu și bătrânul, cafea lui era o porcărie. Și n-aș mai fi revăzut câmpia aceea lutoasă, care se pierdea la orizont. Crezusem că plec acolo, crezusem într-o aventură. Acum nu era nici cea mai mică adiere de vânt, aerul nemișcat se întindea în depărtare peste peisaj, ca o foaie de celofan, împiedicând mișcarea lucrurilor. Moartea Italiei domnea peste spațiul acela, până la orizont, acolo unde răsărise soarele. Adio, iubito, adio. Era în sicriu, cufundată în mătasea cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
curent al existenței noastre, în interiorul lui, există alt curent în sens opus: aici ne deplasăm dinspre ieri spre mâine, dincolo mergi dinspre mâine spre ieri. Se țese și se desțese în același timp. Și din când în când ne ajung adieri, aburi și chiar zvonuri misterioase din acea lume diferită, din acel interior al lumii noastre. Măruntaiele istoriei sunt o contraistorie, sunt un proces invers pe care-l urmează. Fluviul subteran curge dinspre mare către izvor. Îmi strălucesc și-acum pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
șoptit. — Ați făcut dragoste în acea noapte? În noaptea în care v-ați pierdut vocea? M-am uitat la statueta africană pe care mi-o arătase și am încuviințat. Și ați avut un orgasm satisfăcător? Nici o disfuncție? Se simți o adiere lascivă dinspre biroul lui. Nici o disfuncție, am murmurat. — Dar soția dumneavoastră? Ea a avut orgasm? Soția mea, doctore, nu e treaba ta. Nici dulceața gurii ei care te înghite cu totul sau curbura șezutului ei, cum l-am numi dacă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
-
știa că tata o plăcea. Ochii ei reveniră asupra mea. Nu am văzut niciodată un nas atât de inteligent. Și își lovi ușor nasul cu degetul arătător. — Nu era nici o mirodenie pe care nu o putea identifica. Cea mai slabă adiere de miros de cârnați, a oricărei mâncări și putea să îți spună. Paprika, cimbru, rozmarin, nucșoară. Nu conta cât de multe erau și cât de exotice. Domnul van Pels le știa pe toate. Era foarte sensibil. Nici o asemănare cu bărbatul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
-
unite Între ele. Ferestrele, apărate de niște grilaje cu arabescuri, dădeau spre o curte goală, udă, umbrită de pini, la rădăcinile cărora se zăreau pe alocuri pietre mari, cenușii. Foșnetul coroanelor lor se auzea din grădină la cea mai mică adiere. Vântul vijelios Îi evocă lui Fima imaginea unui sat Îndepărtat din Polonia sau din Țările Baltice, un sat În pădurile din jurul căruia șuiera viscolul, biciuind zăpada de pe câmpuri, smulgând acoperișurile de paie ale caselor și făcând clopotele bisericii să sune
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1984_a_3309]
-
absolută. Felinarele aruncau sclipiri galbene, ce cădeau peste norii mici și nestatornici de ceață. Casele de piatră se ridicau tăcute, cu toate obloanele Închise. Nici un sunet nu răzbătea din ele. De parcă prezentul se transformase brusc Într-un viitor Îndepărtat. O adiere de vânt aduse cu ea ecoul unui lătrat din direcția Văii Crucii. A Treia Stare este un har la care se poate ajunge numai renunțând la orice dorință, stând sub cerul nopții fără vârstă, fără sex, fără timp, fără rasă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1984_a_3309]
-
oamenilor cufundați în somn, pentru ca, răzbit de foame, să smulgă un morcov din grădină și să-l mănânce pe loc, așa murdar de țărâna ce-i scârțâia între dinți, înecându-se la fiece zgomot suspect la foșnetul frunzelor, mișcate de adierea cea mai ușoară, așa cum încremeneam eu, îngrozit, cu urechea ciulită, cu fluierul tăcerii în timpane. Ce s-a ales oare din Robert? A intrat el în colivia de aur pe care o merita? Sau în care continent s-a prăbușit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
-
fereastra larg deschisă a căsuței spânzurate, vezi Posada, risipită în valea adâncă, până dincolo, peste pârâu, pe unde trenul trece ca o jucărie, ce, totuși nu se vede niciodată întreg, din cauza frontonului verde al arborilor laterali, cu ramuri clătinate de adieri. De sus de la casa lui Anton Peticilă, poți urmări leșinul unui arbore, atins la măduvă de sulița fierbinte a soarelui. Ceva mai târziu, norii din spate acoperă ca niște țâțe cenușii, coama peretelui împădurit din față. Ploaia vine, mai întâi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
-
pietriș, către Luvru. Era una dintre plimbările făcute În zilele care urmară - din fericire, pe Henry Îl lăsase guta, iar Fenimore fusese Întotdeauna adepta mersului pe jos. Avusese dreptate: capitala Își arăta cel mai atrăgător chip. Vremea era blândă și adierile de vânt ușoare. Soarele se reflecta În statuile, crucile și giruetele aurite cocoțate pe clădirile de un cenușiu șters, În siajul spumegat al vaselor de plăcere care străbăteau Sena, În ferestrele de sticlă groasă ale marilor magazine și În hamurile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
-
se aduna praful de nisip, acoperea multe, la fel și gândurile care poate că îmi produceau mâncărimi. Dar, dincolo de toate acțiunile secundare și formulând situația cât mai precis, mă văd, dacă nu bucuros, atunci măcar ușurat după ce băiatul a dispărut. Adierea de îndoială față de tot ceea ce se consolidase ca o stâncă de credință a început să slăbească. Iar faptul că în capul meu se oprise orice boare de vânt nu va fi permis nici unui gând să-și ia zborul. Doar nesimțirea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1899_a_3224]
-
iubire robit și aș vrea să mă crezi în acest univers, cum sufletul se scaldă în van. Un muritor vei rămâne, stimatul meu VIS, iar eu nemuritoare în pocaluri de ani. DE ATUNCI ATÂTA IUBIRE Simt un suflu renăscut în adierea norilor peste lăcașuri arzătoare de deziluzie. Plecarea mea din cuta răstignită a descompunerii, își așteaptă la capăt de vieți venirea ta prin aducerea suavă a întâmplăriloră Norii grăbiți despleteau în trupuri setea apropierii de ceea ce nu se poate ademeni în
BRAŢELE CERULUI by Marina Costea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/458_a_1438]
-
ȚĂRÂNA DE ZILE În gustul înserărilor, te-am căutat, să-ți împart iubirea unui vis, ce s-a prelungit între noapte și zi. Era noaptea florilor de lume, unde aerul se petrecea prin trupul înveninat al sărutului. Totul era în adierea sensului când aglomerată de durerile secetei, m-am oprit din drumul cunoașterii pentru a gusta din luna plecată la ardere. Focul pământului, urla după tristețea stelelor ce se lungeau în materii de vieți. Într-o geană de umbre am întâlnit
BRAŢELE CERULUI by Marina Costea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/458_a_1438]
-
acel dor sugrumat în întunericul poemului ce măsoară cu umbre țesute a căror putere nu se uită atâta cât ne mai rămâne ca timpul să facă minuni. O revelație suspendă pe alta și spațiile mi se deschid astfel încât rămân o adiere a unui orb vindecat și sper să te găsesc zdrobind de pietre ecourile distanței ce-mi spun: Vino, Te așteptam... Ce dor mi-a fost de-o liniște albă a zorilor... LINIȘTEA SPRIJINITĂ DE TIMP Am locuit într-o cetate
BRAŢELE CERULUI by Marina Costea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/458_a_1438]
-
poetă, și nu-l amesteca în foamea de ger, lupii au licărul lunii, te cuprind și te macină-n cer. Ah, câte cuvinte aș dori în noaptea asta să le arunc pe fereastră, dar e atât de târziu... numai o adiere mă sărută și pleacă, mă rezem în zidul odăii și privesc pisica ce se lungește pe o nucă de vis, ca și cum nimic nu s-a întâmplat, n-au fost ele singurătățile cu mine, nu ele m-au rănit, nu, doar
BRAŢELE CERULUI by Marina Costea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/458_a_1438]
-
albastrele genuni, Și-oi viețuit legende, de dragoste-n VISARE. 25-11-2007, 2210h GERUL DIN VERTEBRE Din nopți însingurate, eu tânăr -am rămas, Jertfindu mă în taină ca un luceafăr blând. Și din tăceri durute eu am trecut în AZI; O adiere sfântă, pe un PĂMÂNT DE GÂND. Și port în suflet dorul de-o iubire Ce-n vremi a locuit în sufletul de noapte Cu trupul lui de vis și nemurire, Zăcea întins în somnuri de lumi amestecate. Dar a venit
BRAŢELE CERULUI by Marina Costea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/458_a_1438]
-
izvoare, Când, dorul de-o iubire, prin versuri înmărmurite, Din AȘCHIA DE SUFLET, un gând mi se revarsă-n soare. 15-08-2007, 1600h AERUL DIN VIEȚI Eu nu te caut umbră, ca să nu disper Căci ești minunea vie, strivită de o adiere, În sufletul de cer, alung iubirile ce-mi pier, Și-n calea mea ești noaptea de tăcere. Și-n nepătrunsul vis eu te-am rănit cu albe versuri suspinând uitarea, Ești întunericul adânc ce l-am iubit Cum mai iubesc
BRAŢELE CERULUI by Marina Costea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/458_a_1438]
-
trupuri de mort. ARSURA DE VISURI ȘI PLOI Răscolite tăceri, în arzânde chipuri, Orizontul iubirilor pe-o înserare albastră Prin petale de nopți firimituri de ispite Se oglindeau pe-o surdină sihastră... Și-o lume amară de-o secetă calmă, Adieri de morminte în pătule de nori, Condamnabilă clipă prin cei ce se trec în arsura de visuri și ploi. 19-08-2000, 1925 h ALBIA DE NOPTE Am trăit prin viața unui asfințit de sânge, M-am răsfirat în bezna uitată de
BRAŢELE CERULUI by Marina Costea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/458_a_1438]
-
De veți vedea un nor Și veți vroi să plângeți, Voi fi-n al vostru dor Șoptindu-vă: Nu plângeți! DUREREA NEMURIRII DINTRE ZORI în memoria mamei ELENA COSTEA Sunt tristă-n miezul nopții și mi-e dor De-o adiere scumpă de la mama, Îmi vine iar să plâng și nu mai pot să dorm Și-n mine sufletu-i de-a valma. N-am cui să spun cât mi-e de greu, Îmi plânge inima mai tare, Privesc atent copilul
BRAŢELE CERULUI by Marina Costea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/458_a_1438]