3,069 matches
-
conta! Eu, în schimb, mă simțeam din nou, sub ochii tăi cercetători, Frăgezel. Ce stângaci ne-am comportat, ne priveam și nu știam sau nu prea aveam ce să ne spunem. Pentru mine a fost totuși ceva minunat, ca o adiere proaspătă de primăvară simțită în viața aridă și monotonă pe care o duceam. Mulțumesc pentru clipele ce mi le-ai dăruit fără să știi și fără să vrei, din care o să-mi făuresc o vreme vise. Nu credeam că te
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1564_a_2862]
-
Poporului Vălului, al Poporului Spadei sau al Poporului Lăncii. Se scurse o nouă zi. Și apoi alta. Au venit alți vulturi. Au venit o mulțime. Nimic nu se mișca în jurul celor trei palmieri prăfuiți, căci chiar și cea mai ușoară adiere, părea să fi dispărut din acel loc blestemat. Soarele și liniștea erau stăpânii. Moartea era invitata. Laila împărți apa rămasă, un ibric de persoană, fără să facă vrei diferență în funcție de sex sau de rang, iar când din uzatul burduf de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
e să te scoli și să faci ceva, orice... Starea de urgență e cu totul firească de la o anumită vârstă. Pentru azi s-a anunțat caniculă, peste 33 de grade la umbră, Parisul geme de căldură. Nu se simte nici o adiere de vânt, poluarea atmosferică e maximă. — De ce nu scrii și despre oamenii politici? mă interoghează Pastenague, fără să-i pese de starea mea sufletească. Lui nu i-o fi cald? E drept că mă așezasem deja în fața computerului și-mi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1891_a_3216]
-
mai cunoscuți filosofi japonezi moderni, D. T. Suzuki, în eseul intitulat "Pictura, meșteșugul săbiilor, ceremonia ceaiului": "Acum, ascultăm sunetul apei care fierbe în ceainic [...]. Sunetul nu aparține, propriu-zis, apei, ci vine de la ceainicul greu de fier, fiind asimilat, de cunoscător, adierii care străbate crângul de pini. Astfel, liniștea încăperii sporește, omului părându-i că se găsește singur într-o colibă din munți, unde norul alb și muzica pinilor sunt singurii oaspeți care aduc mângâiere". Acesta este secretul care ne plasează pe
Darurile zeiţei Amaterasu by Roxana Ghiţă, Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Imaginative/1390_a_2632]
-
bine, pe lângă lumina inefabilă care radiază din prinț, de unde și epitetul însoțindu-i numele, este interesant să aflăm că Genji este recunoscut de către oricine, chiar când vrea să treacă neobservat, prin parfumul unic, inconfundabil, pe care îl degajează. Numai la adierea acestui parfum, precedându-i intrarea într-o încăpere sau impregnând câteva zile locul vizitat, femeile sunt deja ca și supuse. Obiceiul nobililor din perioada Heian, al cărei apogeu este descris în romanul celebrei Murasaki Shikibu, este să realizeze, în general
Darurile zeiţei Amaterasu by Roxana Ghiţă, Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Imaginative/1390_a_2632]
-
Ei nu, dar eu da, așa că am oprit sub picior piatra des tul de colțuroasă pe care tocmai mă pregătisem să o împing spre marginea asfaltată. Camionul intră în curbă, cauciucurile protestară scrâșnind ușor pe asfaltul înmuiat, peste care o adiere slabă împingea firele de nisip. Iar noi așteptam cu sufletul la gură să vedem cine va câștiga. Roata din față trecuse deja de pietre și așteptam să vedem dacă roata dublă din spate va călca vreuna. — Parcă-s două purcele
Ficţiuni reale by ed.: Florin Piersic jr. () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1342_a_2714]
-
se relaxa decât după ce cobora din mașină, alerga un timp prin iarba grasă, arunca o pătură la întâmplare, se așeza cu fața la soare ori către valurile lacului și-i striga: „Fă dragoste cu mine!“. Toate în jur nu erau decât o adiere fără agitație și fantasme, ca un ocean de spumă invizibilă filtrând lumea întreagă. Lui îi țiuiau urechile de liniște și, ca întotdeauna, gândul îi zbura în altă parte, făcând asocieri livrești. Ea iradia de ceva imposibil de povestit. Și tot
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
totuși, că îl iubește, oricâte ar fi în capul lui contrare gândului ăstuia, și în fond ieșise din orașul supraaglomerat să se destindă și să se umple de zgomote închipuite, precum ronțăitul de fierăstrău al firelor de iarbă legănate de adiere, și atunci se ridica ușor, îl învăluia cu brațele, îl trăgea la pământ, sărutându-l și respirând ușurată, dă-o naibii de logică! n-o să trăiesc o veșnicie! Iar din acele clipe încolo n-ar mai fi fost interesată și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
foarte încet degetele, urmărind cum se întind sau zvâcnesc tendoanele, cum se adună pielea în jurul nodurilor, iar venele palpită sub pergamentul uscat și îngălbenit; privea cutiile mari de lemn înșirate pe marginea balconului, așteptând să se oprească o șuviță de adiere în mănunchiurile stufoase de frunze verzi, mici și grase ale acelei plante al cărui nume nu-l cunosc, ce înflorește în buchete violete, ca niște bulgări, în târziul toamnei ÎDoamne, își zicea, mult mai este până la toamnă!). Se bucura dacă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
decât ca pe o apăsare sufocantă. Acum ai să mă întrebi de ce am acceptat toate acestea și de ce nu mi-am refăcut viața în urmă cu două decenii - își zicea în gând, ca și cum ar fi vorbit cuiva, continuând să pândească adierea ce încă nu se oprea în mănunchiurile stufoase de frunze verzi, sub soarele ce-i înfierbânta rochia și pielea, incapabilă și de fapt deloc doritoare să caute un petic de umbră. Ar putea oferi o mie de motive în afara aceluia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
în care pune cuburi de gheață s-o răcească, o soarbe cu înghițituri mici. Ecoul străzii plutește neîntrerupt împrejur. Se așază pe patul îngust din cămăruța lui îngustă, aproape gol în zăpușeala care dă năvală prin fereastra larg deschisă. Nici o adiere nu flutură perdeaua și draperia subțire înflorată. Dar liniște încă nu e. Peretele de cărți nu-i spune nimic, gândul i-e neclar. Se ridică și trece alături, în încăperea mai mare, se așază pe canapeaua îmbrăcată în stofă cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
în șezut, îl privește bătrâna doamnă Marga Pop. Încăperea mirosea a medicamente, a cearceafuri jilave, transpirație și urină. O zăpușeală ca o pală de foc l-a izbit în față. A deschis ușa către balconul ce înainta spre parc și adierea de afară a început să fluture perdeaua. Într-o glastră monstruoasă din sticlă, pe care a umplut-o cu apă, a îndesat florile mărunte. Abia după aceea s-a așezat pe un scaun în apropierea patului și a privit-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
înapoi, privea lărgirea cu indiferență, cu o imobilitate răbdătoare și când anotimpurile au încetat să se mai perinde în acea nebunească sarabandă, era surprinsă că pe pământul acum lățit vrând-nevrând stăteau înfipți aceiași arbori ai parcului, cu ramurile legănate în adierea călduță, pe care îi urmărea cu ochi obosiți prin perdeaua ușor fluturată de adiere, numai ochii mișcându-și-i, altfel cu totul imobilă, stând pe o parte, în mijlocul patului, ușor ghemuită, cu capul așezat pe pernă, dar și pe unul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
să se mai perinde în acea nebunească sarabandă, era surprinsă că pe pământul acum lățit vrând-nevrând stăteau înfipți aceiași arbori ai parcului, cu ramurile legănate în adierea călduță, pe care îi urmărea cu ochi obosiți prin perdeaua ușor fluturată de adiere, numai ochii mișcându-și-i, altfel cu totul imobilă, stând pe o parte, în mijlocul patului, ușor ghemuită, cu capul așezat pe pernă, dar și pe unul din brațele descărnate întins către marginea patului, la care nu se uită, numai legănarea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
stând pe o parte, în mijlocul patului, ușor ghemuită, cu capul așezat pe pernă, dar și pe unul din brațele descărnate întins către marginea patului, la care nu se uită, numai legănarea ramurilor arborilor trebuie privită, pentru că dincolo de legănarea ramurilor este adierea însăși ce înseamnă mișcare, își face loc printre arbori, iarbă, tufe, flori, ziduri, câmpuri, orașe, oameni, mulți oameni, care atât de multe au de făcut, încât nu pot fi decât indiferenți la zăcutul în pat al uneia ca ea și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
pentru că, întocmai ca în sarabanda pe care o gândea adineauri sau întocmai ca într-o roată-scrânciob, fiecăruia îi vine rândul o dată și n-ar avea rost să gândească dinainte la ce va gândi atunci, prin urmare dincolo de legănarea ramurilor e adierea, iar adierea e viață ce clocotește, cu totul altfel decât brațul ei obosit și descărnat, întins către marginea patului pe care nu vrea să-l privească și la care ar face bine și Andrei Vlădescu să nu se mai uite
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
ca în sarabanda pe care o gândea adineauri sau întocmai ca într-o roată-scrânciob, fiecăruia îi vine rândul o dată și n-ar avea rost să gândească dinainte la ce va gândi atunci, prin urmare dincolo de legănarea ramurilor e adierea, iar adierea e viață ce clocotește, cu totul altfel decât brațul ei obosit și descărnat, întins către marginea patului pe care nu vrea să-l privească și la care ar face bine și Andrei Vlădescu să nu se mai uite, pentru că ea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
de aici, îți trec tot felul de bazaconii prin cap, aici ar fi de mine, să stau să scriu“. Lângă ei, flutura ușor perdeaua albă, cu ochiuri rare, și mai departe se legănau crengile arborilor din parc și mai departe adierea fugărea petice de nori și mai departe vântul uscat se învârtejea pe străzile orașului vuind a viață. Toate astea nu se știe dacă s-au petrecut întocmai; cine însă poate spune că nu au fost așa? Iar dacă au fost
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
inima de emoție, izbit de gândul că n-o s-o mai vadă; dar neavând timp să fie foarte conștient de gândul acesta, mâna continuându-și mișcarea, închizând ușa în spatele lui, privirea iscodind mai departe încăperea pustie, în care se simțea adierea călduță a parcului, atunci zărind fâlfâirea ușoară a perdelei și cealaltă ușă deschisă către terasă și presupunând că pe terasă, într-un șezlong, o va găsi pe bătrâna doamnă Marga Pop. Ar fi vrut să continue starea imponderabilă de mulțumire
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
orizontul, apropiindu-l. În balconul-terasă, Andrei Vlădescu se minuna de strălucirea crepusculară a toamnei ivite pe neașteptate, cu bogăție de culori, dar care își trimisese semnele cu mult înainte. Cine să le vadă? Luminile nopții pulsau mai palide, se simțeau adierile reci învârtejite în frunzișul arborilor, iar pașii trecătorilor întârziați erau mai rari. În fața lui se întindea același oraș imens, colcăitor, apăsător, fumegând, neobosit, indiferent și rece, dar apartamentul din ușa căruia privea era pustiu, străin dintr-odată. Îl străbătea cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
mințile? Tot continuând astfel, n-ai s-o mai scoți la capăt!“ Ajunsese la cimitir prea devreme. Capela era închisă. S-a așezat pe o bancă, cu mănunchiul de flori lângă el, urmărind cum cad frunzele brusc îngălbenite, scuturate de adierea care se simțea de câteva zile. Un aer cald plutea în jur. Nu și-a dat seama cât de cald este decât după ce îngrijitorul a deschis ușile și a putut urca treptele de piatră, pătrunzând în capela răcoroasă, gălbui luminată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
spre și dinspre Gara de Nord. Din nou formând o masă informă în stațiile de autobuz, tramvai, troleibuz. Despicând norișorii delicați de praf. Învelindu-se în lumina filtrată de arborii parcurilor. Înaintând printre frunze ruginii sau îngălbenite ce pluteau nesigure, smulse de adiere din copacii bulevardelor. Același fel de mulțime în oricare parte a orașului, preocupată, grăbită, frământată, vociferând, tropăind, trăind. Aceeași mulțime fără de care orașul n-ar fi fost așa cum este: imens, enervant, obositor, prăfos, aglomerat, acaparator, obsedant și drag. Când a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
-le în mână și încercând să le înțeleagă, amândoi, rostul și sensurile, ștergându-și la răstimpuri cu o cârpă moale palmele pline de praf fin și colorat care va fi plutit și în jurul lor, invizibil, desigur, sau aproape invizibil în adierea călduț-răcoroasă ce pătrundea de afară pe ușile-fereastră larg deschise către lumina și cerul limpezit. Fiecare cu câte o cană mare cu cafea, așezate alături, pe o tavă, direct pe parchetul umflat, lângă telefonul mare și negru, ca o absurdă insectă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
prin ce trecuse. I se părea că se eliberase de rușinea de a fi acceptat un aranjament. Era obosit, acum în sfârșit își simțea oboseala. Mai era încordare în el, însă ca o oglindă de ape numai ușoar încrețită de adiere sau un corset pus mai mult în joacă unui armăsar încă neîmblânzit, și aștepta să se scurgă cele zece zile sau două săptămâni, cu nerăbdare și încordare. Într-una din acele zile Rodica Dumitrescu, arătându-i-se din nou speriată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
de un verde murdar culcate la pământ se acoperiseră cu o folie de cristale mărunte, ca într-un congelator. O tufă văduvită de frunze încremenise într-o poziție nefirească, îndoită de la brâu, cu crenguțele subțiri și firave trosnind la fiecare adiere a vântului uscat. În fața lor, lacul înghețase într-o mișcare ușor încrețită, verzui-albicios, deasupra pluteau în elipse largi cârduri de ciori și de corbi croncănitori și se părea că li se aude fâlfâitul rar al aripilor puternice când coborau pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]