KorAP: Find »[drukola/base=lexical & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...104 105 106 ...194 >

4,839 matches

Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788

categoriei de mod în limba română; deplasarea este locală și sensibilă la specificarea categorială: nu se omit specificatorii proiecțiilor verbale (proiecțiile [+V]). În structurile analitice, auxiliarele sunt implicate în mod direct în verificarea trăsăturilor de mod și modalitate, iar verbul lexical (participiu trecut / gerunziu (i.e participiu prezent) / infinitiv) joacă un rol important în verificarea trăsăturilor de temporalitate; astfel, auxiliarele se generează în mod direct în poziție de centru al MOOD0, iar verbul lexical se ridică din domeniul vP prin mișcare

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
trăsăturilor de mod și modalitate, iar verbul lexical (participiu trecut / gerunziu (i.e participiu prezent) / infinitiv) joacă un rol important în verificarea trăsăturilor de temporalitate; astfel, auxiliarele se generează în mod direct în poziție de centru al MOOD0, iar verbul lexical se ridică din domeniul vP prin mișcare locală spec-la-spec la [Spec, TP]. Deplasarea prin specificatori explică efectele de adiacență din nucleul flexionar românesc: specificatorii proiecțiilor verbale sunt în mod sistematic blocați (de VP sau de urma sa), astfel că nu

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
v. §§1; 3.1.2 supra) se ridică, la fel ca în română, la cea mai înaltă proiecție din domeniul flexionar (MOODP), am constat că sintaxa formelor analitice diferă în română și franceză: în franceză, inserția auxiliarelor blochează ridicarea verbului lexical din domeniul lexical, spre deosebire de română, unde deplasarea verbului lexical este înaltă. O comparație sumară a auxiliarelor din cele două limbi a scos la iveală faptul că auxiliarele din franceză sunt "echipate" cu trăsături de mod (, modalitate) și timp, spre deosebire de auxiliarele

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
1.2 supra) se ridică, la fel ca în română, la cea mai înaltă proiecție din domeniul flexionar (MOODP), am constat că sintaxa formelor analitice diferă în română și franceză: în franceză, inserția auxiliarelor blochează ridicarea verbului lexical din domeniul lexical, spre deosebire de română, unde deplasarea verbului lexical este înaltă. O comparație sumară a auxiliarelor din cele două limbi a scos la iveală faptul că auxiliarele din franceză sunt "echipate" cu trăsături de mod (, modalitate) și timp, spre deosebire de auxiliarele din română, care

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
fel ca în română, la cea mai înaltă proiecție din domeniul flexionar (MOODP), am constat că sintaxa formelor analitice diferă în română și franceză: în franceză, inserția auxiliarelor blochează ridicarea verbului lexical din domeniul lexical, spre deosebire de română, unde deplasarea verbului lexical este înaltă. O comparație sumară a auxiliarelor din cele două limbi a scos la iveală faptul că auxiliarele din franceză sunt "echipate" cu trăsături de mod (, modalitate) și timp, spre deosebire de auxiliarele din română, care prezintă doar trăsături de mod (și

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
sumară a auxiliarelor din cele două limbi a scos la iveală faptul că auxiliarele din franceză sunt "echipate" cu trăsături de mod (, modalitate) și timp, spre deosebire de auxiliarele din română, care prezintă doar trăsături de mod (și modalitate), astfel că verbul lexical românesc este în mod direct implicat în verificarea trăsăturilor de timp. Analiza auxiliarelor românești propusă în §3.1.3.2 are, fără îndoială, o perspectivă generală și rămâne ca în cercetări viitoare să se stabilească cu exactitate, pe de o

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
privește relația dintre morfologie și sintaxă sau, mai clar, dintre gradul de marcare morfologică și extensiunea proiectării sintactice. Unii autori (e.g. Cowper 1995, apud Avram 2003) adoptă ideea că elemente cu aceeași realizare morfofonologică reprezintă instanțieri ale unei unice intrări lexicale, fiind deci identice sau asemănătoare din punctul de vedere al proprietăților lexicale (Avram 2003: 212, nota 3); cu alte cuvinte, o formă anume proiectează aceeași structură sintactică, indiferent de distribuție. O serie de date analizate aici conduc către formularea unei

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
marcare morfologică și extensiunea proiectării sintactice. Unii autori (e.g. Cowper 1995, apud Avram 2003) adoptă ideea că elemente cu aceeași realizare morfofonologică reprezintă instanțieri ale unei unice intrări lexicale, fiind deci identice sau asemănătoare din punctul de vedere al proprietăților lexicale (Avram 2003: 212, nota 3); cu alte cuvinte, o formă anume proiectează aceeași structură sintactică, indiferent de distribuție. O serie de date analizate aici conduc către formularea unei concluzii opuse (la care ajunge și Taylor 2015 în analiza structurilor de

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
în traduceri și în texte originale, este dislocarea nucleului verbal (/ interpolare / scrambling, v. §II.1.1.2): elementele funcționale din nucleul verbal (complementizatorii a (infinitiv) sau să (subjonctiv), marca de negație nu, pronumele clitice, auxiliarele) pot fi nonadiacente la verbul lexical, elemente cu statut de grup (XP) "interpolându-se" în structura nucleului verbal. Capitolul se încheie cu o scurtă discuție privind influența traducerilor asupra textelor originale; vom arăta că atestările care nu corespund specificului sintaxei limbii române vechi (e.g. encliză la

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
limbi romanice vechi și extinzând diagnosticele sintactice propuse în aceste cercetări la datele românei vechi și, pe scurt, la datele latinei dunărene. În §4 discutăm și analizăm fenomenul dislocării nucleului verbal, propunând o analiză care implică rămânerea verbului în domeniul lexical vP și ACORD la distanță cu centrele din domeniul flexionar IP; disponibilitatea ACORDULUI la distanță în româna veche a fost susținută și în analiza unor fenomene din grupul nominal (Cornilescu și Nicolae 2011a). În fine, capitolul se încheie cu secțiunea

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
veche, franceza veche, italiana veche), deplasarea auxiliarelor în domeniul complementizator (în general, pentru satisfacerea regulii V2), diagnosticată prin encliză pronominală, este bogat atestată (Rivero 1993; Roberts 1994; Poletto 2014)2. Româna veche nu prezintă linearizări de tipul auxiliar - clitic (- verb lexical). Plasarea constantă a auxiliarelor românești în domeniul flexionar și imposibilitatea auxiliarelor de a se deplasa la C se explică prin strategia generală de deplasare a verbului din română: deplasarea ca grup, care în structuri analitice dictează deplasarea sistematică a verbului

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
Plasarea constantă a auxiliarelor românești în domeniul flexionar și imposibilitatea auxiliarelor de a se deplasa la C se explică prin strategia generală de deplasare a verbului din română: deplasarea ca grup, care în structuri analitice dictează deplasarea sistematică a verbului lexical, nu a auxiliarului. Raritatea legitimării elipsei verbale de către auxiliarele nonpasive este efectul combinat a doi factori: (i) auxiliarele sunt clitice și (ii) cu excepția structurilor cu dislocare a nucleului verbal, în structuri analitice verbul lexical părăsește domeniul lexical vP și se

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
analitice dictează deplasarea sistematică a verbului lexical, nu a auxiliarului. Raritatea legitimării elipsei verbale de către auxiliarele nonpasive este efectul combinat a doi factori: (i) auxiliarele sunt clitice și (ii) cu excepția structurilor cu dislocare a nucleului verbal, în structuri analitice verbul lexical părăsește domeniul lexical vP și se ridică în domeniul flexionar IP sau în domeniul complementizator CP. Spre deosebire de româna modernă, româna veche prezintă mai multe structuri analitice (v. Zafiu 2016 și bibliografia, în special Zamfir 2005, 2007), o parte din acestea

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
sistematică a verbului lexical, nu a auxiliarului. Raritatea legitimării elipsei verbale de către auxiliarele nonpasive este efectul combinat a doi factori: (i) auxiliarele sunt clitice și (ii) cu excepția structurilor cu dislocare a nucleului verbal, în structuri analitice verbul lexical părăsește domeniul lexical vP și se ridică în domeniul flexionar IP sau în domeniul complementizator CP. Spre deosebire de româna modernă, româna veche prezintă mai multe structuri analitice (v. Zafiu 2016 și bibliografia, în special Zamfir 2005, 2007), o parte din acestea fiind eliminate până la

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
iaste la mine, carea cându vei fi lui arătându și mintiniș va da (DVT.1679−99: 322r) La fel ca în limba modernă, valoarea intepretativă a structurii se obține compozițional: auxiliarul/auxiliarele marchează valori de mod și modalitate, iar verbul lexical (infinitiv, participiu trecut sau gerunziu) marchează valori de temporalitate. Structurile de viitor cu gerunziu s-au specializat ca forme de prezumtiv / viitor epistemic (v. Zafiu 2009). Analiza structurilor cu auxiliar prezentată în §III.3.1.3 poate fi extinsă, așadar

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
pot face următoarele remarci. Pe lângă mai-mult-ca-perfectul sintetic, limba veche cunoștea și două forme analitice: una dintre forme, frecventă în secolul al 16-lea, atestată în traduceri (Zamfir 2007), se bazează pe imperfectul verbului a fi plus participiul trecut al verbului lexical (8); cealaltă formă, foarte rar atestată (Zafiu 2016), este formată din mai-mult-ca-perfectul verbului a fi plus participiul trecut (9). Este lesne de observat că, spre deosebire de formele analitice păstrate pe care le-am amintit mai sus, în aceste structuri auxiliarul variază

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
structuri cu auxiliar în limba română veche: (i) structuri prezente în româna veche și păstrate în trecerea la româna modernă, în care auxiliarul / auxiliarele marchează valori de mod și modalitate, fiind minimal implicat(e) în valorizarea trăsăturilor de timp; verbul lexical valorizează trăsăturile de timp în aceste structuri; pentru analiza sintactică, vom reține ideea că auxiliarele din aceste structuri se generează în MOOD, ca în româna modernă (v. §III.3.1.3) (ii) structuri atestate în limba veche, însă dispărute în

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
pierderea trăsăturilor de timp și reținerea trăsăturilor de mod; adăugând acestui factor și competiția dintre structurile de tipul (ii) și alte formații analitice și/sau sintetice, eliminarea diacronică structurilor de tipul (ii) este ușor explicabilă • structurile analitice în care verbul lexical este la gerunziu (funcționând, de fapt, ca participiu prezent), selectat de auxiliarul fi, sunt mai variate în limba veche și au un grad mai mic de sudură, dată fiind dislocarea frecventă a nucleului verbal (fi - XP - gerunziu) • auxiliarul fi, marcând

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
cazul românei moderne, propozițiile gerunziale negative verifică această ipoteză de analiză. Spre deosebire de formele finite, gerunziul selectează ca marcă de negație propozițională afixul ne- (31): (31) Și nepărăsind scaunul Părintelui, sălășuitu-Se-au în Vergură (SVI.~1670: 4v) Afixul ne- nu este afix lexical care creează antonime, ci un marcator al negației propoziționale, după cum arată fenomele de concordanță a negației (32): (32) a. neavând nemica duhovnicesc (SVI.~1670: 5r) b. Și-l luo pre îns, neapărându-i nimea, și mearse în Ierusalim (PI.~1650

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
structurilor VOS derivate prin object shift indică faptul că strategia de deplasare a verbului în româna veche este deplasarea ca grup (VP-movement); această strategie prezice că în structuri perifrastice deplasarea la C se manifestă în mod sistematic prin ridicarea verbului lexical, gramatica V-la-C (care vom argumenta în secțiunea următoare că este o gramatică de tip V2, specifică limbilor romanice vechi) manifestându-se în mod sistematic prin inversiune; corelația dintre encliză și deplasare V-la-C este bine întemeiată în lingvistica romanică (Lema și

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
poate fi accesat și prin deplasarea centrului, rezultând deci o tipologie cvadruplă a deplasării verbului la C / gramaticii V2: (a) structuri sintetice: deplasarea verbului sintetic în domeniul C (e.g. (64), (66) supra); (b) structuri analitice: deplasarea (prin inversiune) a verbului lexical în domeniul C ((73) infra); (c) structuri analitice: deplasarea auxiliarului la C ((74), (75) infra); (d) satisfacerea constrângerii V2 prin INSERARE: inserarea particulei SÌ în FIN (napolitana veche, v. supra (62); Ledgeway 2008). Pentru studiul românei vechi, așa-numita "atestare

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
în mod sistematic prin inversiune: opțiunea de deplasare a centrului nu este disponibilă în gramatica limbii vechi, după cum nu este disponibilă nici în gramatica limbii moderne (v. §III.3.2). Astfel, în structurile perifrastice, auxiliarul rămâne in situ, iar verbul lexical (participiu trecut, infinitiv sau, mult mai rar, gerunziu) se deplasează în domeniul complementizator. 3.1.4.1. Deplasarea V-la-C prin inversiune V-AUX Discutând influența slav(on)ă asupra sintaxei românei vechi, Dragomirescu (2015a) subliniază faptul că fenomenele de inversiune

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
cu destulă claritate că avem a face cu deplasarea auxiliarului din domeniul flexionar în domeniul complementizator, nu cu un fenomen de dislocare a nucleului verbal (interpolare / scrambling) în care auxiliarul rămâne în flexiune, iar verbul nu se ridică din domeniul lexical vP (v. analiza românei vechi în §4 infra): (i) structuri cu encliză pronominală la auxiliar; (ii) structuri în care diagnosticele de deplasare a verbului indică faptul că verbul lexical și subiectul au părăsit domeniul vP, deplasându-se în domeniul flexionar

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
auxiliarul rămâne în flexiune, iar verbul nu se ridică din domeniul lexical vP (v. analiza românei vechi în §4 infra): (i) structuri cu encliză pronominală la auxiliar; (ii) structuri în care diagnosticele de deplasare a verbului indică faptul că verbul lexical și subiectul au părăsit domeniul vP, deplasându-se în domeniul flexionar. Fenomenul deplasării auxiliarului la C nu este sistematic investigat în bibliografie; datele de care dispunem sunt deci mai limitate, majoritatea autorilor consultați (Rivero 1993; Roberts 1993, 1994; Mensching 2012

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
care diagnosticele sintactice arată cu claritate că auxiliarul se deplasează în domeniul complementizator sunt structurile cu inversiune AUX-Subiect-V din italiana veche, discutate de Poletto (2014). Autoarea arată că aceste structuri prezintă următoarele caracteristici: (i) elementul interpolat între auxiliar și verbul lexical este subiectul (realizat ca grup nominal definit, pronume, cuantificator / expresie cuantificațională); (ii) verbul lexical apare înaintea modificatorilor verbali (inclusiv adverbe care diagnostichează deplasarea verbului), a altor argumente sau a predicatelor adjectivale. Această distribuție indică cu claritate că subiectul ocupă poziția

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]