KorAP: Find »[drukola/base=melc & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...104 105 106 ...120 >

2,990 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867

ritual al desfacerii. Se îmbrăca precum un cerșetor, deși nu hainele îl arătau atât de pustiu. Bătrânul a luat cu sine lumina: A plecat Dumnezeu precum vinul de pe drojdie, a plecat Bătrânul, chiriaș incomod, și a lăsat cochilia sufletului goală. (Melcul, în vreme de furtună, își ascunde casa sub frunză să nu moară odată cu el, eu mă dezbrăcam de casă ca de o haină, ca de o nelocuire veștedă.) L-a părăsit Dumnezeu. În lipsa lui, cineva și-a băgat piciorul între

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
polen de pe gene dimineața; timpul, întrupare într-un contur de ceas fără cifre. Alerga umăr la umăr cu forma sa, se călcau pe picioare, își dădeau ghionturi, se îmbrânceau, până când, plini de lehamete, se abandonau într-o descompunere lascivă de melc. Era mai degrabă o percepere trunchiată a confuzului, o aparență ce asigura confortul unui comod personal, o stare de ego gol pe dinăuntru, gol pe dinafară, departe de alte stări dimensionate și redimensionate ale lumii, pradă în confortul propriei răni

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
salute, înnoptează la tine o zi, două, pe motiv că îi este frig în lume, apoi, pe motiv de prietenie, de chiriaș cu acte în regulă, de stăpân; moartea nu vrea să mai plece. Își revendică dreptul la proprietate atunci când melcul nu se mai încape pe sine în sine, când pleacă și crede că-i va crește o altă casă pe umeri; melcul, uscat sub o frunză de brusture, visează solzi de nisip. Moartea nu vine val-vârtej, fioroasă, aruncând coasa ca

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
cu acte în regulă, de stăpân; moartea nu vrea să mai plece. Își revendică dreptul la proprietate atunci când melcul nu se mai încape pe sine în sine, când pleacă și crede că-i va crește o altă casă pe umeri; melcul, uscat sub o frunză de brusture, visează solzi de nisip. Moartea nu vine val-vârtej, fioroasă, aruncând coasa ca pe buzdugan, ea se apropie cu blândețe, cu răbdare, cu smerenie, prietenoasă, binevoitoare, solidară. Moartea este cel dintâi ajutor în vreme de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
și prinsă în piept cu un ac, doliul este o firimitură din chipul celui care poartă moartea în ochi. Toamna, o hepatită, la început vine în livadă, apoi coboară așa, ca o poleire argintie, peste firul de iarbă, peste cochilia melcilor, peste portretul bunicului, toamnă se face de-a binelea când din ochi se exfoliază lumina cu tot cu felinar. Copoul, râul pe care pluteau ca niște naufragii tramvaiele: Să fii plantă și să fii om nu-i tot una. Se îngroapă frunza

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
este un fir luuuung, ce se deșiră tocmai din cer, un caier albastru de lână în brâul lui Dumnezeu, așa se toarce fericirea. Un fir luuuung și un ghem de lumină. Era timid. Unii, în timiditatea lor, stau comod precum melcul în cochilie pe vreme de secetă, alții își eclipsează timiditatea ca fetele mari, pe malul râului (ochi să aibă frunzele, cu ei ne acoperim goliciunea); se complac unii în timiditate, mor în ea ca într-o mare virtute. Petru își

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
oricâtă fermitate încape într-o linie și un punct. Semnele sunt intenții nedefinite. În podul palmei, timiditatea își sapă loc de veci; în podul palmei, nerostirea se sufocă în propriul mugur; în podul strâns al palmei, salutul moare strivit precum melcul în propria căsuță pe vreme de furtună. Semnele nu pot ascunde și, în egală măsură, nu pot defini complexitatea de a exista în afara lor. Dacă, în nepriceperea sa, Dumnezeu ar fi modelat omul fără ochi, lacrima ar fi picurat de sub

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
de vorbă cu stelele, nu a rostogolit luna precum un bulgăre de zăpadă, nu a tuns norii să le fie florilor de sete și nu de puf. Câte lucruri poți afla, Doamne, stând la taclale cu roțile Carului Mare, întrebând melcul dacă suferă de claustrofobie, făcând valuri într-o conserva de pește. Lui Dumnezeu nu-i este permis să pedepsească un nebun, pentru că nici măcar o dată nu a suferit de strabism cosmic. Dumnezeule, știi ce-nseamnă să-ți arzi genele cu propria

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
simplu să rezumi realitatea într-un prezent punctual, concret, fără a forța măcar cu o intenție oglinda. Oglinda îți permite să te extinzi în voie pe măsura imaginației; curajul, frica, lașitatea întregesc confortul de a fi unul sau amplifică claustrofobia melcului evadat în lucernă. Petru aduna durerile două câte două, ca pe niște virtuți, reducând răbdarea de a fi unul la absurditatea de a o împarte la doi. Petru a scrijelit oglinda până a curs sânge albastru ca dintr-o rană

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
bubele; se îmbiba viața în pansamentele sălilor de reanimare crematoarele știau cel mai bine calea spre Dumnezeu; înfigea viața colții până la os în carnea stelelor o haită de lupi făcea țăndări Carul Mare; se strivea viața precum o cochilie de melc pe șina de cale ferată prima gara, lângă o rădăcină de brusture, depou într-o frunză de plop; cobora Petru în piatră și piatra i se așternea pat, și piatra i se întindea masă, și piatra îi încălzea inima. Oglinda

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
schiță două jumătăți de zâmbete, ochii se aprinseră ca o lumânare în noaptea de Înviere. Deschise ușa, așteptă 3 secunde, apoi ieși și el după ea. 41. Freud spunea că nebunia este cea mai suportabilă boală; nebunul este ca un melc ce-și cară cochilia în spate, roua descuie ușa, soarele trage zăvorul, fereastră în firul de iarbă. Nevertebrata, ermetic, golește fiecare ungher de absență ca pe o ulcică umplută cu vin, nevertebrata își leapădă casa (piele strâmtă în care marea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
a concluzionat cu un "da" hotărât, stabilind definitiv diagnosticul. Degetele Anei, precum o plantă carnivoră ondulată de vânt: Soarele niciodată nu s-a împărțit egal în fiecare fereastră. Tocurile ușilor nu toate au primit semnele trecerii. Câtă fericire în sufletul melcului! Nu împarte și nu face parte cu nimeni, deși se naște, iubește, urăște, moare și se descompune în propria casă. Fericire în sufletul păianjenului: își țese povestea cu propriul fir, intimitatea dincolo de lumină. Aici... Nu, ea este de dincolo, nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
Vom păși dincolo ca o ispășire de livadă curățată până în inimă. Lume, a luat foc arena! S-a făcut pace între clovni, vinovat de următorul spectacol va fi dresorul! Lume, păsările primăverii s-au aprins în zbor, printre cochilii de melci, încă o dată vom învăța mersul în vârful iluziilor. Lume, ninge peste câmpii cu fulgi de îngeri, hrănesc femeile pruncii, biberoanele sunt pline cu îngeri călduți, petale de îngeri în jurul florii de romaniță. Lume, este ca un blestem să ne spălăm

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
ai două zile, vine ta-tu și te ridică ca pe un colet "post restant", semnează, apoi umple lumea cu tine. Ai o șansă. Firul de iarbă încolțește în sânge limpede până va sosi vremea spicului. Culege diminețile din cochiliile melcilor și îți fă colier de lumină în jurul sufletului doar așa întunericul, ca un lup ispășit, își va toci colții de porțile cimitirelor. Ești om credincios, Petre, roagă-te! Dumnezeu și-a abandonat în fotografie intențiile. Iov a pătimit pe marginea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
cerși la ușă." Cine nu există și nu visează își proiectează timpul ca pe o ceață în oglindă. Cu un foarfece de lumină, decupezi conturul cât să motivezi intenția de a respira; în rest, inima piatră de moară, sângele mlaștina melcilor, oasele așchii de cruce, ochii în icoană și cam atât; sunt în gând cât nu încap în ființă, sunt în vis ce dă pe dinafara gândului, sunt în imaginație ce rebutează visarea. Pentru vise nu trebuie să inventăm incubatoare. De la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
la fel creșterea și descreșterea. Ce-i de făcut? Înfigem un țăruș în mijlocul inimii, cadranul indică umbra. Partea peste care urmează să treacă soarele încape până și incertitudinea ploilor. Partea peste care a trecut soarele înghesuie lumina în cochilii de melc pentru zile negre. A venit vremea buzunarelor goale, să-i cotrobăim de lumină și-n cur pe grașii pământului. Fraților, țipa Cozma, nepotul cel mare a lui Sterian, a venit vremea să le întoarcem pielea pe dos! Dumnezeii mamii lor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
pâine uscată în buzunarul paltonului coace spice ca un pământ sub unghia lui Dumnezeu. Aceeași durere apasă mereu altfel. Deschizi larg fereastra să golești casa de lumină, dar odaia, precum o oală de lut, ascunde cerul în pântece. Să fii melc, să fii scoică, să fii coajă de nucă tot una este atâta timp cât te lași locuit ca o burtă fertilă ce așteaptă să-i vină sorocul, așteaptă să i se rupă apa înainte de vreme și să plouă cu avortoni sub gardul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
fântânilor, izvorul se întâmplă acolo unde pășește îngerul. Te răzvrătești în propria curgere, copile. Vas curat am modelat din tine, de ce vrei să motivezi preaplinul oceanelor? Jumătatea goală întregirea așteptărilor, jumătatea plină confort în sticla cu lapte, de ce justifici seceta melcilor? Te rabd pentru că iubești, Petre. Doamne, mă plimbi între creștet și tălpi, între frunză și stea, între secure și pădure; un fel de-a v-ați ascunselea printre cruci jocul tău, Dumnezeule. Ai ascuns-o sub firul de iarbă, dar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
continuă fugă, mi-e frică sa dau ochii de cel ce sunt. (Concretul, labirint fluid, rece, lipsit de substanță; concretul, precum o casă ce nu știe pulsul cerului. Plouă doar peste acoperișuri străine, se desfac norii în cochilii părăsite de melci, sfântul Ilie inundă numai corăbiile cu venele tăiate.) Concretul îmi numără vertebrele de cal mort în grădina împăratului. Alerg. În afara șotronului nu mă pricep să exist. Până la 7, cel mai bine printre morminte învăț să număr. Cimitirul este locul de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
urmă de pământ, de cer, ceva rece și alunecos îmi brăzdează palma. În fiecare ramură de pom bătrân moare câte un șarpe. Crește în mine veninul, precum vinul peste drojdie în butoaie primăvara. Petre, comoditatea fântânilor seci nu motivează setea melcilor. Lasă șarpele să alunece în voie, fiecare om este o a doua ispitire. Conștientizarea Edenului ca o livadă de mere coapte nu îndreptățește nesațul de lumină. Genia, simțurile sunt avangărzi ale ispitirii, fiecare răspuns concretizează intenția de a culege nimicul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
băut mințile, că și-a cauterizat simțurile, că și-a împietrit inima! Nu fi tristă, astfel de nuntași se întâmplă să vină neinvitați la petrecere, veselia le resuscitează invidia de oameni singuri. Casă de piatră, casă de frunză, casă de melc, pentru tristețile noastre comune! Neîncrederea putrezește tocul ferestrelor. Dansează, Genia mea, dansează! Noaptea de după nuntă sapă fântâni în icoană. Dansează! Flăcăii pulsează erecții perene scotocind ascunzișuri; fetele, umezite de rouă, după fereastră, așteaptă rândul; babele cercetează frânghia de rufe pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
amare sau poate că trupul în sine era o otravă ce încă se mai suporta sub rădăcinile limbii. 74. Spațiul. Ruinele îl strângeau ca o menghină. Stare de spațiu îngust peste pagini de nerostire. În ușa bisericii, o cochilie de melc. Cuiele pecetluiau nimicul. Cărămizile, intenții suprapuse pe două rânduri; Dumnezeu tencuia iluzii sub cruce. Relativitatea porților deschise sfida depărtările. Fără să țină seama de marginile ermetice ale nelocuirii, cimitirul își descompunea umbra strict într-o ordine vegetală. Singurătatea, ciob de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
Îmi este milă de ea, dezleagă-o de nenoroc! Îngerul meu are 18 ani și mă așteaptă. Mama mai avea doi îngeri cărora trebuia să le umple buzunarele. Spațiul lui Petru dimensiona nimicul în două jumătăți identice. Biserica, cochilie de melc goală pe dinăuntru, pe dinafară. Pe valea Bârgăului a coborât noaptea. Petru a împăturit chipul în batistă, l-a dosit în buzunarul cămăși, a adormit cu el în inimă. În fotografie, s-a făcut târziu mai devreme. 75. Timpul. Fuga

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
stelele precum ochii unei vite înjunghiate în iarba de mai. Rece era lumina ce aștepta îndelung întunericul și întunericul venea câte puțin și pleca câte puțin târându-și picioarele și întunericul se desfăcea precum un somn într-o cochile de melc dezafectată. I-a fost frig. Foamea, la început, s-a întâmplat ca o revoltă a sângelui. Tot mai fluidă era curgerea între două posibile felii de pâine, tot mai limpede, mai subțire: "Fântânile se curăță cel mai bine pe vreme

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
nicio diferență atâta timp cât după răstignirea Omului se moare ca după tipar. Putrezeau paparudele în nepăsarea lui Dumnezeu, cerul prindea coajă de apă, apa coajă de cer, pântecele norilor pline cu pietre de râu. Nici o diferență între o cochile goală de melc și o cumpănă de fântână: El a cerut apă și a primit furtună, eu rouă visez, Stăpâne, plouă cu cenușă peste Bârgău, de parcă un înger s-a jucat cu chibrituri prin livezile cerului. Raiul își scutură nimicul peste creștetul munților

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]