2,887 matches
-
de pe insula Calf. în prezent acei ochi păstrau în ei o privire de-o plictiseală infinită - o păstrau ca și cum ar fi fost obișnuiți cu ea. Ușor abătuți, ei se uitau în jos, la mâinile-i bătătorite care smulgeau picioarele unui păianjen cu gesturi scurte și hotărâte. Omul cel elegant se numea Vânătorul. Numele său complet era Anthony St. Clair Peyrefitte Vânătorul, dar tovarășul său îl numea Puștiul De-Două-Ori. Numele îi rămăsese nu neapărat din cauza insultei indirecte pe care o sugera, ci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
picioare, rotindu-și brațele ca o moară și strigând: VINO ȘI PRINDE-MĂ, NENOROCITULE! PRINDE-MĂ DACĂ POȚI! Apoi a izbucnit în hohote convulsive, hohote bubuitoare, care-i făceau sprâncenele să-i tremure. în acest timp Vânătorul De-Două-Ori îi rupea păianjenului ultimul picior, lăsând din el un sâmbure rotund, zvâcnitor și muribund. Stop. Elfrida Gribb se gândise întotdeauna că problema lui Flann O’Toole era legată de două lucruri: năravul lui de-a fi un flăcău atât de scandalagiu și faptul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
comod dacă n-ar fi așa. Dar te doresc. Gata. O făcuse. — îmi iubesc soțul, a spus Elfrida Gribb cu o voce cuprinsă de panică. Noaptea. Irina Cerkasova stătea trează în pat și se gândea la acea sincopă temporală. Un păianjen se târa nevăzut de-a lungul draperiilor de deasupra capului ei, ale baldachinului său grosolan, cu cei patru stâlpi lipsiți de eleganță. Lilieci atârnau de streșinile din afara ferestrei închise. Pentru ea era prima sincopă, iar prima oară e cel mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
lui se citea emoția, dar într-un fel ușor morbid, satisfacția și emoția unui om care simte că evenimentele curg din nou așa cum vrea el, numai că e foarte nesigur pe puterile lui de a le da o direcție. Un păianjen își țesea pânza pe tavan. Tot mai multe cazuri de febră, spunea Virgil Jones. Cu siguranță, vor mai fi și altele. Mă tem că acum K este vulnerabil. Călcâiul lui Ahile este expus. Iată o lecție despre fragilitatea celor mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
Vultur-în-Zbor. — în acest moment și în acest loc, cunoașterea unui astfel de adevăr e un lucru nimicitor de periculos, spuse cu tristețe Virgil Jones. Virgil Jones își examină bătăturile, mișcându-și degetele de la picioare. Vultur-în-Zbor stătea în tăcere și urmărea păianjenul. în cele din urmă Virgil vorbi din nou. — Aici oamenii mă tratează ca pe-un idiot, spuse el, pentru că am trecut printr-o fază în care așa mă și purtam. Imediat după... neînțelegerea mea cu... Dimensiunile Interioare. Și cu Liv
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
se desprinse dintr-un început de reverie. — Ai întâlnit-o? întrebă el. Ești sigur? Nu, zise Vultur-în-Zbor. Purta un văl negru. Din cap până-n picioare. — Ea este, spuse Virgil. E Liv. Vultur-în-Zbor se uită de jur împrejurul camerei. Plante agățătoare pe pereți. Păianjeni târâtori pe tavan. Era, probabil, una dintre ultimele încăperi pe care avea să le mai vadă vreodată. Când înțelese asta, își dădu seama că nu-i păsa prea tare. Acum era o forță în mișcare, unealta lui Virgil și nimic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
care se luptau și se întreceau să ocupe un loc pe podea. Praful se așezase într-un strat gros peste cărțile și farfuriile împrăștiate. O bucată de pâine, invizibilă în spatele crustei de mucegai, zăcea pe o oglindă spartă, iar un păianjen își țesea pânza între una și cealaltă. Cârpe, hârtii și frimituri fuseseră și ele acoperite de învelișul atotstăpânitor al mizeriei. Iar deasupra podelei îmbâcsite, se ițeau, amenințătoare sculpturile. Sculpturi care, prin comparație își făceau străbunele cioplite din Casa Fiului Răsare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
unei corăbii. O senzație de fericire bântuie pereții somnului. Cu pleoapele crăpate alunec din așternuturi. Mă Îndrept spre camera cu oglindă mare. Vreau să-mi admir trupul alb, cu reflexe trandafirii. Găsesc oglinda acoperită de o pânză groasă, uriașă, de păianjen. „Să fiu al naibii” - Îmi spun - și trântesc un picior În materialul acela neobișnuit. Simt duritatea pânzei și ceva cleios care-mi atinge pielea. Piciorul Îmi rămâne agățat. Trebuie să fac ceva. Nimic prin preajmă cu care să mă eliberez
Întâlniri cu Lola Jo - povestiri by Marius Domițian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1610_a_2999]
-
de mai putea raționa. Se gândea tot mai intens la ea. Îl cotropea sentimentul acela tăios al interminabilei așteptări și Întrezări vidul imens În care plutise mereu. Undeva, Într-unul dintre ungherele Îndepărtate ale camerei, descoperi o uriașă pânză de păianjen. Pânza, de un albastru transparent, acoperea un pat masiv, peste a cărui lucire mată o văzu, dintr-o dată, pe ea, Întinsă acolo. Da, era chiar ea, cea pe care o aștepta din totdeauna. Fragilă, aproape străvezie, Înveșmântată În alb, cu
Întâlniri cu Lola Jo - povestiri by Marius Domițian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1610_a_2999]
-
În mare viteză, fără să mai spună nimic. Mă contemplu de o jumătate de oră În oglinda de la baie. Am pielea urâtă, de un cafeniu spălăcit, brăzdată de șănțulețe Întretăiate, de pliuri În coada ochilor, ramificate ca niște pânze de păianjen. Din nas și din urechi Îmi răsar mereu fire de păr, cu tot efortul meu aproape zilnic de a le Îndepărta. Sunt aproape chel În vârful capului, iar pletele, inegale, Îmi atârnă haotic peste urechi. Îmi pipăi apăsat cu limba
Întâlniri cu Lola Jo - povestiri by Marius Domițian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1610_a_2999]
-
am răspuns sec. Știu că nu m-a crezut. Eu Însă, din seara cu pricina, n-am mai fost capabil s-o iubesc. Lola mă asculta absentă. Apoi, sesizând că m-am oprit, mă privi senin și râse de un păianjen minuscul care-mi cobora din creștet spre frunte. Nu-i frumos să râzi așa, fetițo! În halul acesta (chestia e că Lola mea părea tare prost educată: dădea capul pe spate cu o degajare dezarmantă, În timp ce râsul ei căpăta accente
Întâlniri cu Lola Jo - povestiri by Marius Domițian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1610_a_2999]
-
captivă a sfinților, așa mă gândesc mereu. Cred că aveam șapte sau opt ani când am venit aici prima dată, cu vată de zahăr pe buze. Și acum, dacă-mi ling buzele, Îi mai simt dulceața de consistența pânzei de păianjen. Am văzut catedrale mai mărețe de atunci: Notre Dame, cea din Sevilla, St Paul. Dar ceea ce face măreția acestei catedrale este tocmai faptul că e mică, puțin mai mare decât un șopron. Nu te-ar mira să găsești un bou
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2090_a_3415]
-
care fuseserăm amîndoi Înfășați cînd eram bebeluși. După moartea mamei, Frank recuperase șalul din legătura de haine depuseă de tata la o instituție filantropică din Riyadh. Țesătura străveche, moștenită de la bunica lui, avea culoarea gri și delicatețea unei pînze de păianjen Împăturite. M-am așezat la biroul lui Frank și i-am răsfoit carnetul de cecuri și chitanțele cărților de credit, sperînd să găsesc vreun indicator al relației sale cu familia Hollinger. În sertare era un talmeș-balmeș de vechi invitații la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1875_a_3200]
-
iesle a credințelor și a focului. Ai fi vrut să sfârșești în el, fără ca vreun om să întrebe unde ții să ajungi ori de unde vii. De la un perete la altul, pe străduțele precum niște vene, se zbăteau plase mari de păianjen, iar în ele - tristețea lui Dumnezeu. Omar - împăratul acestor tăceri - stătea ghemuit lângă rezervorul de apă și număra orele până la asfințit. Dar parcă fusese în altă viață. Azi, Omar - cavalerul atâtor neliniști trimise să moară în locuri străine - rămăsese în
Omar cel orb by Daniela Zeca () [Corola-publishinghouse/Imaginative/607_a_1328]
-
peste alta, o duzină: albastre, albe, verzi, tutunii, în dungi, pestrițe, scorțoase, moi ca mătasea, mai largi la guler, străvezii, cu manșetele făcute din două bucăți, cum îți poftea inima. Așa cămăși purta numai jupânul lui. Erau ca firul de păianjen, calde la pipăit, unduioase și miroseau plăcut. Le-ar fi luat pe toate. Le cântări în mână și începu să se tocmească. Două a cumpărat. Mai târgui o flendură de palton, o cravată și o pereche de ghete. Nugăsi măsura
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
Cum să nu! Coană Lino, dă-ne cîte-o sticlă de lampă numărul doi, vorba lui nea Fănică... La bortoasa Lumina toamnei aluneca pe gutuile noduroase. Vița-sălbatică era vânătă și rară. Sub streașină caselor scunde luceau pânzele albe și alunecoase ale păianjenilor. Vântul spulbera frunzele corcodușilor și le arunca pe maidan. Copiii băteau turca, scuipând în palmă. Lemnul ascuțit se înfingea în noroiul drumului. La rampă se strângeau lopețile, și gunoierii, băuți, ciupeau muierile, înghioldindu-le spre camioanele deșertate. Făcuseră focuri alături
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
admirația mea pentru că făcuse acest efort; nimeni nu i-ar fi luat-o în nume de rău dacă nu s-ar fi amestecat. Toată lumea îl privea pe unul dintre mașiniști, care era, stingher, sus de tot, pe schelă, asemenea unui păianjen pe pânză, care se cățăra, sprijinindu-se în mâini, către scripetele prin care trecea cablul Tabithei. Toată lumea, cu excepția lui Ben, se uita drept în fața lui și înghițea cu greu. Unul dintre cei care lucrau la înălțime îi tot dădea indicații
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2065_a_3390]
-
clipă, corpul tresări, astfel că atât Uri, cât și David Rosen săriră în picioare, fiecare din ei la fel de surprins. —Iisuse Hristoase, Uri, ce naiba faci aici? Cu părul cărunt și ochelari mari, demodați, Rosen era slab, cu brațe și picioare de păianjen. Brațele sale, care ieșeau de sub cămașa cu mâneci scurte, erau pline de pete. Pe când se ridica, Maggie văzu câteva dungi roșii estompate, gravate pe figura lui, cutele dobândite de un bărbat care a adormit pe o suprafață tare. În cazul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2274_a_3599]
-
BĂRBATUL CU BASTON: N-au ele de ce să se sinucidă. Numai oamenii se sinucid. Animalele nu se sinucid. BĂRBATUL CU PĂLĂRIE: Asta era odată. Acum însă totu’ e pe dos și te poți aștepta la orice. Ai auzit că femela păianjen își mănâncă masculul? E? Ce părere ai? BĂRBATUL CU BASTON: Îl mănâncă pentru că așa sunt făcuți ei, să se mănânce între ei. Dintotdeauna s-au mâncat. BĂRBATUL CU PĂLĂRIE: Da, dar știința demonstrează că în ultimul timp se mănâncă tot
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
-
barba) Da... ARTUR: Ești sigur? GARDIANUL (La fel de stânjenit.): Cred că da... (Se hotărăște să intre; e vizibil stânjenit de interiorul jalnic; în același timp, conștient de îndatoririle sale, încearcă să salveze aparențele; înlătură câteva obiecte care baricadează trecerea, strivește un păianjen, scutură câteva fire de praf; apoi renunță, copleșit.) ARTUR (Urmărește cu silă operațiunile GARDIANULUI; mai mult neîncrezător decât indignat.): Nu se poate! GARDIANUL (Învins, abătut): Asta e tot ce avem... ARTUR (Tot mai copleșit.): Nu... Nu se poate...! GARDIANUL: Aici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
-
altfel. Trebuie să mă înțelegeți. Dacă nu-l omor nu pot să mă liniștesc. ARTUR: Cum credeți. Nu e bine să trăiești tensionat. GUFI: De altfel, nimănui n-o să-i pară rău după această scârbă, după acest vierme, după acest păianjen. Nu vi se pare că are un ochi de vierme? Un ochi bulbucat și speriat? Un ochi roșu și vânăt, un ochi ca o gaură neagră, prin care curge o zeamă urât mirositoare? ARTUR: Tot ce-ați spus este perfect
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
-
masculi suferinzi de insomnie În căutarea unor femele ascunse, ca de pildă Oak Eggar-ul ruginiu care se poticnea printre tufe. Am observat (acesta este unul din misterele majore ale copilăriei mele) o aripă moale, verde-pal, prinsă Într-o pânză de păianjen (pe atunci știam deja ce era: o parte dintr-un Large Emerald). O uluitoare larvă de Goat Moth, ostentativ segmentată, cu capul turtit, de culoarea cărnii și cu un luciu roșiatic, o vietate ciudată „goală ca un vierme“, ca să folosesc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2082_a_3407]
-
forma unui cub; un strat pătrat de trandafiri Încadrat de un brâu de heliotropi - aceste caracteristici sunt evident asociate cu micile zone de parcuri din intersecțiile de la marginea Berlinului. La fel de clar, un scaun de fier subțire, a cărui umbră de păianjen se Întinde sub el, un pic spre mijloc, sau o stropitoare rotitoare, plăcut Înfumurată, deși clar psihopată, cu un curcubeu propriu atârnat În stropii Împroșcați de ea deasupra ierbii presărate cu giuvaere, evocă un parc parizian; dar tu vei Înțelege
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2082_a_3407]
-
Iată că și comuniștii au făcut-o. Probabil cei care azi își scriu memoriile sau își îngrijesc afacerile de prosperi capitaliști... Timpi morți, așteptând colecțiile de ziare solicitate. Lenea din Bibliotecă pogoară și în gând, mortifică așteptarea. O plasă de păianjen te-nvăluie, transformând enervarea incipientă în sentiment al zădărniciei, al neputinței. Mai cumplit decât supunerea față de destin e sentimentul acesta vâscos că timpul tău, clipele tale se duc aiurea din lenea unor slujbași, mânuitori sau mai știu eu ce inși. Plictisul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
trează, credeam că visez. Am făcut un efort pentru a mă ridica din pat. În casă, era întuneric. Nu mai știu de cât timp nu mai trăsesem perdelele în părți. Acum, erau acoperite cu un strat de praf și erau păianjeni. Le-am ferit în părți și, în casă, a intrat lumina. Geamul era murdar și plin de tot soiul de gunoaie. Afară, nu se vedeau deslușit lucrurile. Când m-am întors și am privit în cameră, m-am îngrozit, Doamne
La lumina candelei by Lidia Vrabie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/100967_a_102259]