21,807 matches
-
mai fi, roase de neant, și mâine poate, din această existență și din această prezență n-am să regăsesc decât ruini, spuză și râsul ca un clinchet al Veveriței. (Cel mai tare) În acest fragment are loc o dublă mișcare poetică: în primul rând, o tentativă de neantizare a realului (înțelegând prin aceasta nu neapărat "vidarea" lui, ci devitalizarea, văduvirea de "duh"), în urma căreia poetul, precum luptătorii din Țiganiada, se sperie de pro-pria "vitejie"; are loc atunci o a doua mișcare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
o a doua mișcare, retractilă, absenței conferindu-i-se unele atribute ale prezenței, chiar dacă derizorii și vag romantice. Dar ce anume îl determină pe Emil Botta să invoce Absența? Mai întâi, am văzut, extraordinara ei putere de a concentra valențe poetice: Absența este incitantă, receptacul de promisiuni, de prezențe viitoare. Absența cheamă imagini, îmbie la simetrii. Este într-o continuă mișcare inversă față de subiect, într-un tangou fabulos: când el se apropie, ea se îndepărtează, și invers. Absența poate fi comparată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
receptacul de promisiuni, de prezențe viitoare. Absența cheamă imagini, îmbie la simetrii. Este într-o continuă mișcare inversă față de subiect, într-un tangou fabulos: când el se apropie, ea se îndepărtează, și invers. Absența poate fi comparată cu un fond poetic ce rămâne mereu în virtualitate și cere forme din actualitate. În al doilea rând, Absența înseamnă refuzul cunoașterii: "Cunoașterea ucide acțiunea; pentru a trece la fapte trebuie să fii învăluit în iluzii iată adevărata morală a lui Hamlet, și nicidecum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
Niciodată, poate! Aici, da, te recunosc integral: laș, anemic, nehotărât, pururi gata să revoce, să abdice, să oscileze, să corecteze. Tarele toate s-au condensat în această formulă: Niciodată, poate! (Râsul tăcut) În fragmentul acesta întâlnim din nou un fapt poetic semnificativ: ideea-cheie este prezentă la toate nivelele textului. Personajul cu un caracter reprobabil își trimite veninul promiscuității, al îndoielii lui demolatoare în limbaj, de unde este preluat de narator. Acesta încearcă să se apere, dar se contaminează, fatalmente. Ironia parcurge rapid
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
Trântorului provine dintr-o indecizie, care conduce spre ironie. Indecizia, provenită din lipsa unei opțiuni existențiale (și nu provocată de aceasta, pentru că logica poetului funcționează à rebours) poate fi considerată o categorie filozofică. Ea are capacitatea de a generaliza stările poetice, de a le transmite în mai multe planuri pentru a le subordona, mai apoi, aceluiași referent. Închipuind mai multe atitudini artistice, poetul le joacă pe toate, fără a se opri la nici una. El este marcat de indecizie, înțeleasă ca un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
poate fi în altă parte decât în timpul care i-a fost dat și nici o clipă în altă parte. Prin vorbire, orice trăire a viului este apropiată morții, asimilată unei iubiri supranaturale și sfâșietoare, de proporții urieșești. Trăirea viului devine astfel poetică, imposibil de exprimat altfel decât oximoronic, amestecând viața și moartea, sublimul și grotescul, speranța și disperarea. Orice ai alege, alegi ambele variante existențiale, care se dovedesc a fi doar aparent ireconciliabile, într-o luptă care se preface că te-ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
că întreg firmamentul poate încăpea într-un telescop, că luna și soarele pot fi sorbite de privirile unui orb ("Priviri, la matcă vă-nturnați..."), că melcii se pot închide definitiv în "cocioabe", copacii în muguri și oamenii în pietre, fixează demersul poetic într-o atitudine duală: finitul devine o alegorie a infinitului, iar infinitatea se eschivează din fața propriei măreției și își pune pe figură masca finitudinii. Descrierea naturii (motiv romantic) cunoaște aici un tratament... expresionist. Pentru că implozia produce o întoarcere în sine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
-și învinge destinul, spațiul interior, agresat de mări și oceane învolburate. Este o mișcare a interiorității. Mișcare de cucerire a "Însinelui poeziei" (Schelling). Însinele trebuie câștigat printr-un efort de captare a simbolisticii realului și este o culme a polisemiei poetice în opera lui Botta. (A fost revelat în mai multe rânduri rolul oximoronului și al altor procedee ce țin de coincidentia oppositorum 58. Un pas important se face prin aducerea în prim-plan a polisemiei.59). Am arătat că Emil
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
a unei întrebări care nu primește răspuns "Cine?" depășește cadrele ironiei, căpătând dimensiuni tragice. Repetiția inoculează întregul ei conținut ultimului termen, deconceptualizându-l. Acest "cine" nu mai poate fi un oarecare, un "nebun cari se joacă cu cercul", ci este subiectul poetic însuși. În cele din urmă, alegoria eșuează în simbol, ironia fiind, de fapt, tot un simbol. Aceasta presupune o implicare maximă, în ciuda detașării pe care o afișează. "Ironia e o formă a paradoxului", conchide Fr. Schlegel. Ea pare a fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
murim. (Oberon) Grădina e un fâlfâitor abecedar, Și eu elevul fără duminici, fără sărbătoare. Într-una, într-una silabisesc amar Cuvântul Des-pe-ra-re. (Eres) Această silabisire a cuvântului trădează o concentrare asupra sunetului, vrând să imprime o mișcare în afara sensului. Imaginea poetică devine o ființă nouă a limbajului, mult mai fragilă și mai diafană decât am fost obișnuiți. Această fragilitate născătoare de sensuri prin ea însăși este, în genere, caracteristică marii poezii. În opera lui Botta, fâlfâirea de aripi, miraculoasă, deschide ochii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
sensibilități, care acționează din interior, cu puteri sporite, vindecătoare. Mișcarea în interior coincide cu o aventură a sunetului; în exterior este vorba de o aventură a privirii. Devenirea ființei conduce poetul spre câștigarea unui tărâm muzical, al interiorității absolute. Limbajul poetic își caută un drum spre sine în primul rând prin sonoritatea sa, care îi asigură o spiritualitate autarhică și incantatorie. Dar tocmai sunetul împinge sensul dinăuntru în afară, din spațiul închis, al limbajului (propriu damnatului) spre cel deschis oglinzilor (propriu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
cel deschis oglinzilor (propriu cabotinului). Însă noi am convenit deja că oglinzile asigură imaginii o mișcare retractilă, de apropiere față de subiect, până la confuzia totală. Imaginea din oglindă este o "metaforă absolută" (H. Friedrich), se identifică, în cazul Comedi-anțului, cu subiectul poetic. Și atunci oglinda devine un spațiu al interiorității, al damnării. Cabotinismul însuși este o mască îndărătul căreia se ascund durerea și dezavuarea. Jocul de oglinzi între sunet și sens este, pentru Emil Botta, fatal: De multe ori am murit pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
Théâtre et son double, Paris, Ed. Gallimard, 1964, p. 91. 9 Alex. ȘTEFĂNESCU, La o nouă lectură: Emil Botta, România literară, nr.29, anul XXXVI, 23+29 iulie 2003, p.10. 10 Karl VOSSLER, Limbile naționale ca stiluri, din vol. Poetică și stilistică. București, Ed. Univers, 1972, p.7. 11 Gordon CRAIG, Actorul și supramarioneta, din vol. Arta teatrului, Studii teoretice și antologie de texte de Mihaela Tonitza-Iordache și George Banu, București, Ed. Enciclopedică, 1975, p. 241 12 W. WORRINGER, Abstracție
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
p.152 . 21 Calinic BOTOȘĂNEANUL, Tanatologie și nemurire, Iași, Ed. Cantes, 1999, p. 73. 22 Émile DURKHEIM, Despre sinucidere, Iași, Institutul European, 2007, p.288. 23 Ce este moartea?, volum colectiv, Cluj-Napoca, Ed. Patmos, 2003. 24 Carlos Bousoño, Teoria expresiei poetice, București, Ed. Univers, 1975, p.158. 25 Idee sugerată de Radu Călin CRISTEA, in cartea lui, Emil Botta. Despre frontierele inocenței, București, Ed. Albatros, 1984. 26 Vladimir JANKELEVITCH, Ironia, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1994, p. 114. 27 A. MARTIN, Poeți contemporani
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
Literatură, 1968, p. 98. 30 Ludmila Patlanjoglu, La vie en rose cu Clody Bertola, București, Humanitas, 1997, p.47. 31 Situăm poezia și proza lui Emil Botta pe aceleași coordonate deoarece, în poezie și proză, se pot detecta aceleași "scheme poetice ale vieții lăuntrice" (Douglas Berggren). 32 Ștefan Augustin DOINAȘ, Orfeu și tentația realului, București, Ed. Eminescu, 1974, p.206. 33 Dana DUMITRIU, Documente asupra melancoliei, din vol. Emil Botta interpretat de..., ed. cit, p.219. 34 Radu Călin CRISTEA, op. cit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
Încă două colege același model pentru fiicele lor, care au banchetul de sfârșit de liceu. Au ales alte nuanțe. Eu am preferat asta, să se asorteze cu albastrul mării, al cerului...hai că tu te pricepi mai bine la treburi poetice, decât mine. Vei arăta ca o sirenă abia ieșită din mare și ce de cuceriri vei face...mai spusese Teia cu prosopul pe mână intrând la duș. În mintea Andreei se contura din ce În ce mai bine o idee, anume că mama sa
În vâltorile Dunării de Jos by Flora Mărgărit Stănescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1138_a_2049]
-
activitate de editor carte (din 1970) și în jurnalistica scrisă și vorbită (1990-2000). Îngrijiri de ediții, prefețe și postfețe. Autor al următoarelor cărți: Corabia argonauților (articole și eseuri), 1972; Titlul la alegere (versuri), 1981; Ioana din primăvară (povestiri, nuvele), 1986; Poetică eminesciană (studiu critic), 1989; ediția a doua, revăzută, 1999, premiată de Asociația Scriitorilor din Iași; Contemporanii noștri (interviuri), 2000; „...așa se scrie istoria!” (documentar 1944-2002), 2003; Modele culturale comparate (studiu de istoria culturii), 2005. Despre scrierile citate s-au exprimat
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
cu parfumul celuilalt, dar, în același timp, își percepe beția, plasînd-o într-o rețea de trăiri, de sentimente și gânduri, astfel creând fondul, care poate contura un complex numit de poeți „arta de a iubi”. Oare Ovidiu, autor al operei poetice Ars amandi (Arta de a iubi), nu înțelegea prin artă mai mult decât meșteșug sau tehnică? Adică, un fel de sublimare a instinctului, transfigurarea organicului în fericirea dăruirii generoase până la identificarea cu ființa morală (și fizică!) a partenerului. Dincolo de trăirea
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
pare apăsată de complexe, mărturisite indirect, în confesiuni scurte făcute acestui bărbat în care a început să aibă tot mai multă încredere. Și constată aceasta cu oarecare teamă și nemulțumire... Drept răspuns, Profesorul i-a oferit o poezioară, un „exercițiu poetic”, zice el, cerându-și scuze pentru eventualele „versuri șchioape” sau expresii „neinspirate”. O face știind bine că orice femeie sensibilă este curioasă cum arată și în această „oglindă” unică: sufletul bărbatului iubit. O oglindă construită la modul liric... Reproduc versurile
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
niciodată!... Și după moarte îți voi fi alături! Cu condiția să mă chemi în gândul și în sufletul tău. Altfel zis, sper să-ți amintești de mine. Măcar din când în când...” Domnul R. nu are curajul să dezvolte idei poetice de genul horațianului „non omnis moriar” (nu voi muri cu totul). În fața nesfîrșirii timpului, dragostea lor este ca un abur după o ploaie de vară. Ceea ce ar putea să dăinuie cu o secundă mai mult este fapta: ceea ce va fi
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
a treia stare Martin Heidegger: arta propune o stare între ființă și neființă, posibilul devine real, și realul ideal Dacă, așa cum afirma Arthur Rimbaud, "La vraie vie est absente" adevărata viață este absentă omul fiind un străin în lume, experiența poetică încearcă să împace sufletul cu lumea, să pună acordul între ele, cum afirma Shakespeare, să le armonizeze, după cuvântul lui Rabindranath Tagore. De observat însă că absența unui eu propriu, dacă este o dramă ontologică, ea constituie totodată o mare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
urmare, noi putem să ne extragem conținutul existențial tocmai din "beția" pe care ne-o rezervă infinitudinea absenței noastre, absență care se transformă în virtualitate ontică, în disponibilizarea euală către care ne poate purta și pe care o umple experiența poetică. Rezultă de aici că, pentru a ajunge la sinele nostru, trebuie să încercăm eliberarea de conținutul care nu ne aparține. Or, cum proprie ne este numai conștiința străinătății noastre în formula existențială în care suntem "aruncați", eliberarea însemnează vacantarea absolută
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
sinele nostru, trebuie să încercăm eliberarea de conținutul care nu ne aparține. Or, cum proprie ne este numai conștiința străinătății noastre în formula existențială în care suntem "aruncați", eliberarea însemnează vacantarea absolută a sinelui, înțeles ca pur receptacol cognitiv. Experiența poetică înfăptuiește în primul rând decondiționarea, purificarea eului empiric, fapt care corespunde extincției în supraintensitate, "ruinării în flăcări", scrie Hölderlin. Pentru că "în poezie, disoluția este soluția". Dar în acest sfârșit se află începutul, afirmă T.S. Eliot. Prin "dezordinea unui delir divin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
înviere oarbă. Oarbă prin prea multa lumină revelatoare ca în finalul Paradisului dantesc, și prin prea multa energie existențială ce va să înfăptuiască un sine în nelimitată expansiune. Și anume, expansiune către o a treia stare care, prin actul inițiatic poetic, a depășit și eul intramundan străin și extincția, sincopa existențială. Trecerea acestui prag, denivelarea ontică are loc printr-un "fin dezastru", printr-un seism sublim, ce apar deosebit de pregnant în tablourile lui El Greco și Van Gogh, în Chant sacré din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
ce apar deosebit de pregnant în tablourile lui El Greco și Van Gogh, în Chant sacré din Cvartetul 132 beethovenian, în lirica lui Hölderlin, în Iluminările lui Rimbaud... Această "ruptură inefabilă" această "sfâșiere luminoasă" (Valéry), are loc în momentul când tensiunea trăirii poetice atinge punctul critic al purificării și ec-stazei, astfel încât, prin descărcările energetice ale transei poetice, eul uman hibrid se transformă în eter pur. "În cea mai înaltă formă a existenței tale tu pierzi conștiința că exiști", scrie Eminescu. Devii o imaterie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]