6,418 matches
-
proporții mitice, deplasând atenția, datorită unor circumstanțe dramatice și tragice, de la realizările sale artistice spre biografia sa, opera și viața fiind citite, în tradiție romantică, neo- romantică și confesională, ca fiind inseparabil legate. A stârnit discuții și controverse, a fost revendicată și invocată ca victimă a patriarhiei de mișcările feministe, este și azi evocată în discuții privitoare la responsabilitatea artistică (mai putem vorbi, în epoca postmodernă, sau post-post..., de dimensiunea etică a actului artistic?), dar și la responsabilitatea unui părinte, sau
Dicţionar polemic de cultură americană by Eduard Vlad [Corola-publishinghouse/Science/1402_a_2644]
-
poate spune cu siguranță este că atacurile teroriste de la 11 septembrie 2011 au urmărit lovirea unor simboluri ale puterii militare americane (Pentagonul), dar și obiective purtătoare de imagini emblematice pentru civilizația capitalistă în epoca globalizării, văzută de cei ce au revendicat atentatele ca expresii ale răului ce trebuie să fie eradicat (turnurile de la World Trade Center). Pasagerii zborului United Airlines 93 au împiedicat prin ultimul lor gest (după semnalul auzit de restul lumii prin intermediul unui telefon mobil de la bord, "Let's
Dicţionar polemic de cultură americană by Eduard Vlad [Corola-publishinghouse/Science/1402_a_2644]
-
în Zodiac și mai ales în Petre Schlemihl, certificând înrudiri whitmaniene (detectabile încă în Ulise) și anunțând accentele de retorică umanitaristă din lirica de expresie franceză a poetului. Pentru a nu mai vorbi de Incantații, carte care ar putea fi revendicată aproape în egală măsură de un poet „modernist” iubitor de rafinamente muzicale, și de avangardistul militând pentru totala eliberare a imaginației și identificarea lui a scrie cu a fi. Sunt doar câteva date care atrag atenția asupra faptului că avangardismul
A scrie și a fi. Ilarie Voronca și metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
brutale, în aceeași măsură, ale lui Sartre și ale comilitonilor care veneau dinspre marxism și existențialism. Cu "noul antropocentrism" postmodern, dincolo de om și de lume nu se mai află nici măcar o entitate materială, ci chiar nimicul. Deci postmoderniștii se pot revendica simultan din materialismul marxist, prin pariul concretului și din existențialism, prin asumarea nimicului, pe care nu-l ocolise, evident, nici Heidegger, deși el a fost un existențialist de o factură nonsartriană. Despărțirea postmodernismului de existențialism se produce, totuși, prin eliminarea
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
verbul a scrie, rezultând rescrierea modernității. Dar cu aceasta ajungem la dilema farfuridiană a revizuirii fără a se schimba nimic. Căci putem rescrie modernitatea și cu prețul falsificării cântarului, recăzând în sofistică. Iată de ce postmoderniștii au continuat să și-l revendice pe Lyotard de principal precursor, încurajați și de echivocul exprimării: "Structural și fără-ncetare, modernitatea e grea de propria-i postmodernitate"122. În consecință, adevăratul adversar al modernității este clasicitatea: "Mai mult decât postmodernitatea, ceea ce s-ar opune propriu-zis modernității
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
șubrezenia întemeierii culturii pe simulacre. Și asistăm la o nouă punere în ordine a lucrurilor, riscând aceleași artificii sofistice, căci de astă dată nu se mai recunoaște noutatea revoluției postmoderniste: "Postmodernitatea nu este o epocă nouă. Este rescrierea câtorva caracteristici revendicate de către modernitate și mai ales a pretenției sale de a-și întemeia legitimitatea pe proiectul de emancipare a umanității întregi prin știință și prin tehnică. Dar această rescriere, așa cum am mai spus, lucrează de multă vreme deja în modernitatea însăși
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
este o invenție a democrației"150. Cu precizarea, totuși, că e vorba de o "antinomie împăcată". Naționalul este "secundarul" care particularizează în raport cu umanitatea și dă coerență dialogică în comunitățile locale. Așadar, mișcările naționale postcomuniste, în măsura în care nu degenerează în ideologii șovine, revendicând drept de existență unor popoare oprimate în imperiu, "nu sunt manifestări anacronice, ci mai curând semne propriu-zis moderne. Ele nu reprezintă reminiscența unui trecut pe cale de dispariție sau un banal atavism, ci prefigurează viitorul societăților noastre"151. Mersul istoriei moderne
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Borges, cotați, apoi ca scriitori postmoderniști. Asta se petrecea după 1960, încât, pe la sfârșitul deceniului își amintește că a utilizat întâia oară termenul de postmodernism. Așadar, cu vreo zece ani înaintea consacrării conceptului de către Lyotard. Dar Ihab Hassan nu-și revendică protocronismul termenului, meritul fiind al lui Arnold Toynbee, Irving Howe sau, în America, al lui Harry Levin 216. În orice caz, contactul cu Japonia a fost decisiv în cristalizarea canonului postmodernist, căci așa cum a remarcat și Baudrillard aceasta e "țara
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
să dea postmodernismului omogenizant, prin masificare culturală, o strălucire care-i lipsește, acel "farmec" în superficialitate care-l apropie, aparent, de oniricul suprarealist. Nu întâmplător postmodernismul românesc, dacă nu a fost o avangardă, atunci, cu siguranță, a cunoscut apetitul hipermodernismului, revendicându-se chiar din onirismul "școlii" lui Leonid Dimov, precursoare a optzecismului. Totodată, hipermodernismul se vrea și o reacție la globalismul coercitiv și alienant în mijlocul raționalismului modern și al hiperraționalismului corporațiilor globale. Asemenea porniri au existat la tinerii furioși din Anglia
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
constatat și pe care nici foștii corifei optzeciști nu-l mai pot neglija. Cu atât mai mult grupul Liiceanu este "paramodernist", cu cât cunoscutul filosof și editor refuză a se socoti postmodernist, deși un Ion Bogdan Lefter și alții îi revendică pe "păltinișeni" ca imediați înaintași ai postmodernismului autohton. Altminteri, am văzut că și Alexandru Mușina a abandonat, de ani buni, doctrina postmodernistă, preferând paradigma mai largă a modernismului. Pe de altă parte, în paramodernism, elitiștii au posibilitatea să se delimiteze
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
islamici, islamul fiind a doua religie în stat. Specialiștii au constatat că europenii creștini care emigrează se lasă asimilați de la primele două generații. Cu islamicii se petrece invers: prima generație se adaptează, a doua se integrează, iar a treia "își revendică rădăcinile"234. Așa se explică de ce, în Franța, țara cu cele mai stricte legi asimilatoare, islamicii refuză acum să respecte legile învățământului, ținta lor fiind ca prin forme democratice să dobândească drepturi identitare depline, inclusiv utilizarea oficială a limbii. Am
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
în primul rând, sau dualistă, ca în cazul lui Descartes. Revolta lui Nietzsche împotriva monismului divin a deschis calea postmodernă a filosofiilor post-identitare, ființa nemaifiind repetiția Unului, ci totdeauna repetiție cu diferență. Din păcate, filosofiile postmoderniste ale diferenței (care se revendică din simulacrele lui Platon și din măștile nietzscheene) pierd onticitatea lumii, înlocuind omogenul (cosmosul) cu o eterogenitate nestăvilită ca haosmos. Autonomizate, ambele direcții alunecă spre extreme. Or, trionticitatea lupasciană depășește în chip remarcabil orice formă de metafizică autarhică, reapropiindu-se de
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
dar marile crize sacrificiale nu pot fi programate și rezolvate pe cale strict rațională. Partenerii "trialogului" din finalul cărții lui Ștefan Lupașcu au sesizat că religia visată de filosof se situează între mistică și gnoză. Din ea ar putea să se revendice, la urma urmei, și New Age. Mai mult, ar putea da apă la moară ofensivei eretice despre care am vorbit ceva mai înainte. Ceea ce ignoră Lupașcu este faptul că religia creștină, în plinătatea ei ecumenică patristică regenerată de teologia Părintelui
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
median", punte de trecere dintre două paradigme literare, cum a fost, la vremea lui, Eminescu. Cum postmodernismul n-a fost decât un simptom de hipermodernism, neconstituindu-se într-o veritabilă nouă paradigmă culturală, și cum Nichita Stănescu n-a fost revendicat decât nesemnificativ, de precursor al postmodernismului, ne rămâne să conchidem că poetul necuvintelor e mai mult decât au vrut admiratorii sau adversarii săi. Pentru transmodernismul său avant la lettre, prima piatră de încercare este raportarea la Eminescu și la alți
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
formula" Mihai Cimpoi), ceea ce deja implică o structură interdisciplinară, semn al modernității, e că nu s-a închis în nici un canon poetic (nici chiar în propria formulă lirosofică). Ce-i drept, Ninge la o margine de existență ar putea fi revendicată de postmoderniști, dar la fel de bine și de romantism, și de suprarealism, și de expresionism, și de modernism. Volumul pare o foarte derutantă amestecătură de scriituri, de la versul clasic și de la poemul în proză până la versul liber, împănat cu textualism, nelipsind
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
379. Sunt aici câteva semne care nu-l recomandă nicicum pe Victor Teleucă în postura fabricatorului de texte postmoderniste 380. Scriitura postmodernistă e un joc din care a dispărut inocența și cu atât mai mult starea de inspirație, care se revendica fie din Platon, fie din condiția poetului romantic. Textele lui Victor Teleucă au ieșit dintr-o "stare halucinantă". Încă de la începutul cărții el face o mărturie de credință aproape eminesciană, mărturisindu-se romantic, iar mărturia revine: "Eu am fost un
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
din familie din pricina mamei, ființă modern-postmodernă prin excelență. Ce înseamnă a exista în chip postmodernist? A trăi exclusiv sub semnul concretului, dat fiind că postmodernitatea a eliminat metafizicul atât din filosofie, cât și din viață. Nu întâmplător, postmoderniștii români se revendică din omul concret bacovian și din omul-kitsch caragialean. Aceasta este ființa ușoară, lipsită de "probleme metafizice", care vede în om exclusiv trupul și nu mai crede în existența sufletului. În termenii teologiei părintelui Stăniloae, este lumea opacă, lumea fără lumen
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
descompun natural, în timp, în elementele chimice componente (au dovedit-o săpăturile arheologice). Într-o zonă a orașului meu, s-au făcut săpături în vederea amplasării unor construcții. Săpăturile au scos la iveală oseminte omenești. Au venit imediat unii și au revendicat proprietatea asupra cadavrelor și asupra terenului, în care s-au descoperit oasele. Deși nu au demonstrat proprietatea asupra oaselor, ei au devenit proprietarii terenului, cu o suprafață destul de mare. Multe lupte și războaie s-au desfășurat pe pământ. În urma lor
APOCALIPSA ESTE ÎN DERULARE by NARIH IVONE () [Corola-publishinghouse/Science/810_a_1736]
-
a face anumite lucruri și drepturile de a provoca unele lucruri s] ți se întâmple său s] se întâmple cuiva. Dar termenul acoper] o varietate mult mai larg]. De obicei, se convine asupra faptului c] diferențele includ drepturile privite că revendic]ri, ca puteri, ca libert]ți sau că imunit]ți. Sensul dominant ar putea foarte bine s] fie acela de „revendicare” și acesta, care de altfel este și sensul cel mai restâns, este corelativul „datoriei”. Distincțiile sunt expuse cel mai
[Corola-publishinghouse/Science/2264_a_3589]
-
sau că imunit]ți. Sensul dominant ar putea foarte bine s] fie acela de „revendicare” și acesta, care de altfel este și sensul cel mai restâns, este corelativul „datoriei”. Distincțiile sunt expuse cel mai bine în urm]toarele exemple: 1) Revendic]ri: dreptul de a primi înapoi un împrumut este o revendicare a unui creditor care genereaz] o datorie corespunz]toare din partea debitorului care trebuie s] returneze banii. 2) Puteri: dreptul de a distribui o proprietate prin propria voinț] este un
[Corola-publishinghouse/Science/2264_a_3589]
-
mai general, o etic] a mediului. Termenul de „etic] a mediului” poate avea uneori accepțiuni mai restrânse. Uneori este utilizat pentru a indica o etic] ce confer] valoare moral] altor indivizi decât ființelor umane, constituind astfel o bâz] solid] pentru revendic]rile morale ale ecologiștilor. Din aceast] perspectiv], etică vieții este o etic] a mediului; etică drepturilor animalelor este și ea o etic] a vieții, dar într-o manier] mai puțin evident]. Totuși, termenul este atribuit unei etici specifice, holismul ecologic
[Corola-publishinghouse/Science/2264_a_3589]
-
ar vedea, auzi și simți foarte bine. Dac] criteriul este senzitivitatea, atunci nici o mușc] nu poate fi omorât] în absența unui motiv bun. Dar ce înseamn] un motiv bun atunci când este vorba despre a distruge o alt] vietate care își revendic] statutul moral pe baza unei facult]ți probabile? În general, utilitariștii consider] acte reprobabile din punct de vedere moral acele acte care sporesc durerea sau suferință din lume (f]r] o sporire, în compensație, a pl]cerii sau a fericirii
[Corola-publishinghouse/Science/2264_a_3589]
-
susținut de apeluri la noțiunea de moral] a rolurilor, cu implicația c] rolul politic genereaz] exclusiv sau predominant nevoia pentru „mâini murdare”. P]rerea mea, spus] simplu, este c] în m]sura în care exist] o disput] în ceea ce privește inc]lcarea revendic]rilor moralei (chiar dac] „reale” sau pur și simplu „obișnuite”) în fața unor necesit]ți copleșitoare, atunci aceasta este o problem] care se poate ridica în orice domeniu al vieții. Nu este o problem] doar a politicii, cu toate c] exist
[Corola-publishinghouse/Science/2264_a_3589]
-
sau o calitate moral] s] existe în lume, ne pierdem. Atât nedescriptivismul, în toate variantele sale, cât și teoriile descriptiviste în discuție sunt teorii semantice, si nu ontologice. Așa-numitele (în etic]) teze ontologice (de exemplu, „naturalismul ontologic”) pot fi revendic]ri morale substanțiale despre ceea ce este bine sau nu etc. (de exemplu, ceea ce maximalizeaz] fericirea este întotdeauna, sau poate chiar în mod necesar, bine). Întrebarea „ce semnific] aceste teze”, care constituie subiectul nostru actual, este una diferit]. Despre inutilitatea disputelor
[Corola-publishinghouse/Science/2264_a_3589]
-
înțelegerea rațional] în efortul de a asigura cel mai mare bine pentru cel mai mare num]r de oameni, viața și libertatea fiind ambele bunuri nenegociabile. Astfel, aceast] etap] nu are resursele de a rezolva conflictele care se ivesc din revendic]rile dintre viat] și libertate. Raționamentul moral al Etapei 4 nu are mai mult succes, deoarece, conform Etapei 4, binele și r]ul sunt ceea ce legea spun c] sunt; iar legea poate s] recunoasc] sau nu importantă oric]rei vieți
[Corola-publishinghouse/Science/2264_a_3589]