KorAP: Find »[drukola/base=rosti & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...104 105 106 ...709 >

17,708 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1538_a_2836

să se simtă măgulit sau nu. Foarte bine, adăugă, să meargă la politehnică!... Vorbele sale fură urmate de o tăcere lungă. În cele din urmă, Ticu se decise să vorbească despre lucrul care îl adusese, de fapt, acolo. Mă, Severe, rosti el prevenitor, uite ce e... Am și eu o rugăminte la tine, dar nu știu dacă o să mă poți ajuta... Sever, care își închipuise ca musafirii săi veniseră numai așa, într-o simplă vizită, tresări mirat. Ticu vorbi mai departe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1538_a_2836]
odată, de a accepta s-o primească pe fiica sa cea mică, Măndica, și pe bărbatul ei să locuiască în casa lui. Bine-ar fi, Grigore, dacă ar veni ei, americanii, și peste zece ani! îi răspunse Stelian cuscrului său, rostindu-și vorbele cumpănit și în așa fel încât țăranul să-și dea seama că nu-i împărtășea încrederea naivă. Dar uite că, deocamdată, țara tot de comuniști e cârmuită și tare mi-e teamă că peste câțiva ani, pe timpul ăsta

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1538_a_2836]
dat cu comuniștii, îi spuse țăranul, ridicându-se să plece. Nu, Grigore, clătină Stelian din cap. Știi bine: eu politică n-am făcut și nici n-am de gând să fac. Bine, cuscre, eu ți-am spus!... îl preveni țăranul, rostindu-și vorbele cu aerul că, dacă lucrurile n-aveau să meargă atât de bine pentru Stelian în viitor, după venirea americanilor, vina avea să-i aparțină doar lui. Pentru Stelian, însă, mai important era prezentul decât viitorul acela incert despre

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1538_a_2836]
complezentă și aparent naivă pe care o afișase mai devreme. Nu vă jucați cu noi!... Răbdarea și bunăvoință noastră nu sunt un sac fără fund!... Noi v-am avansat o propunere foarte rezonabilă. Mai gândiți-vă, îl povățui secretarul Girolteanu , rostindu-și vorbele afabil și binevoitor, ca să păstreze aparențele. Pe când spunea aceste lucruri, ușa cabinetului se deschise din nou, dar cel intrat nu era Fane, cu alte pahare, ci Mitică Belghiru, buzat și pocit, cu un kalașnikov mai mare decât el

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1538_a_2836]
ca să nu ajungem de râsul curcilor!" Ei, nu mai spune! exclamă Stelian. Ticu plesni cu palma în masă și își continuă istorisirea: "Că, dacă voi mă faceți membru de partid și pe urmă mă obligați să fiu șef", zise el, rostindu-și cuvintele de parcă activistul cu care purtase discuția ar fi fost de față, "eu îmi iau jucăriile și mă duc să mă angajez la o frizerie particulară. Că meseria e brățară de aur și o să mă descurc eu, n-o să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1538_a_2836]
Traversară Calea Victoriei și o apucară înainte, pe bulevardul cu multe cinematografe. Grija fetei pentru el îl surprinse și-l făcu să se simtă foarte măgulit. Eu, reluă fata, după ce tipul cu șapcă de proletar nu se mai văzu în urma lor, rostindu-și cuvintele pe același ton precaut și conspirativ, n-aș putea să spun că sunt o persoană atât de curajoasă... Mie mi-e frică de ei. Pe cuvânt... N-aș vrea să am necazuri tocmai acum, când am reușit să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1538_a_2836]
tandrețe, dar apoi protestă râzând că poezia pe care o scria el era deocamdată doar așa, de pamplezir și pentru amuzamentul prietenilor. Poet mare în adevăratul sens al cuvântului era afurisitul și abjectul ăla de... Și aici, coborându-și glasul, rosti doar la urechea iubitei sale numele poetului în cauză. Bianca Demian începu să râdă sacadat, cu hohote. Trebuie să fii de acord că rubașca aia neagră a lui face toți banii! zise ea printre hohotele de râs. Și nouă să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1538_a_2836]
pe care le scrii, ținură să-l asigure pe blond celelalte două studente, vorbind la unison. Tu ești Nichi, poetul îngerilor!... Stelescu surâse blajin și dădu îngăduitor din mână: Tu, mă Ioano, și tu, mă Gheorgițo, sunteți niște fete bune, rosti el cu bonomie. Nu știu, zău, dacă chiar sunt poetul îngerilor... Că atunci când m-apucă năbădăile parcă mi-aș pune și eu o rubașcă de drac pe mine... Dar la urma urmei, fetelor, știți cum văd eu lucrurile?... Contează mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1538_a_2836]
cu îndreptățită ezitare, îi spusese atunci când se cunoscuseră și așa cum figura în actele cu care se înscrisese la universitate, și nici măcar nu era din București, după cum îl lăsase să creadă. Numele ei adevărat de familie era Antim, Felicia Antim (și rostind acest nume ea nu mai avu nici o ezitare) și era de fel din Sibiu. Dar tatăl ei, care era profesor, fusese arestat ca dușman al regimului și condamnat la cincisprezece ani de închisoare, cu confiscarea averii. Drept urmare ea, împreună cu mama

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1538_a_2836]
picior. Of, doamne! suspină doamna Măgureanu, renunțând cu vădită părere de rău la plăcerea de a istorisi cum fusese cu pățania cumnatului ei. Ai ajuns să-ți fie frică și de umbra ta, Ică, puiule!... Oala astupată nu dă miros! rosti sentențios bătrânul, ridicându-și degetul arătător în aer. 6 Despre problema căsătoriei nici Felicia, nici Victor nu mai aduseră vorba după întrevederea cu soții Măgureanu. Aflând de relația lui sentimentală, Ticu obiectă în stilul său că s-ar fi cuvenit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1538_a_2836]
cele din urmă Felicia, în timpul unei plimbări prin Herăstrău. Stăteau pe aceeași bancă pe care stătuseră cu ceva vreme în urmă, când se împăcaseră, și sălciile plângătoare, cu crengile lor lungi, atingând pământul, se clătinau încet în bătaia vântului. Fata rosti aceste vorbe într-un anumit fel, îl privi în ochi și tăcu, așteptând. Victor rămase câteva clipe nemișcat, surprins s-o audă că dorea să plece. De ce nu mai rămâi încă o săptămână-două? vorbi el precipitat, strângând-o la piept

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1538_a_2836]
surprins s-o audă că dorea să plece. De ce nu mai rămâi încă o săptămână-două? vorbi el precipitat, strângând-o la piept și sărutând-o. O să-mi lipsești foarte mult! Atunci vino și tu cu mine! îl invită deodată fata, rostindu-și cuvintele cu vioiciune. Câteva zile mai târziu, se urcau într-un tren accelerat și părăseau Bucureștiul. Erau amândoi pe cât de fericiți, pe atât de emoționați. Nu mai fuseseră niciodată împreună la Sibiu și Felicia nu mai avusese timp să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1538_a_2836]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1476_a_2774

iar cunoștințele și experiența în domeniu sunt fără egal. Vă voi ajuta să dormiți cât mai bine, somnul, este foarte important pentru organism. O înțepătură ușoara lasă în brațul Dorei o senzație de fâlfâit de aripi pe când doamna în alb rostește cu ton cântat de mezosoprană : Vă rog să fiți cât mai liniștită, să nu vă lăsați rațiunea invadată de teamă. Da, somnul rațiunii naște, naște... se bâlbâie Dora neîndrăznind să spună nici că naște "monștri" nici "pui vii" cum se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1476_a_2774]
profesorul în gând. Nicolaï, asistentul din dreapta profesorului, tânăr intern de origine bulgară, nu întârzie să remarce că o ezitare temperează gesturile maestrului. Colega, te rog să privești ! Mi se pare că văd un conflict grav la care nu mă așteptam, rostește profesorul cu o voce care se vrea sigură, dar care tremură totuși. Tremură pentru prima oară de când îl asistă Nicolaï, este mai mult de un an de atunci. Prin mintea lui Nicolaï trec gânduri, temeri, întrebări : Pot ști oare mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1476_a_2774]
țâșnește sunetul strident al unei sirene. Salvare ? Pompieri ? Sunetul pătrunde ca un sfredel în urechile lui Victor, făcându-l să tresară cuprins de panică : "Salvarea ! Vor să o ducă pe Dora..." Un trecător grăbit se lovește de el după care rostește un cuvânt grosier care îl aduce la realitate. Nu știa ce oră este și când își consultă ceasul constată că este ora patru. "Oare să fie doar cu puțin mai mult de douăzeci și patru de ore de când a ieșit Dora din

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1476_a_2774]
generos, care pare a fi și acesta geamăn cu zâmbetul Dorei, dar nu scoate nici un cuvânt. Mormanele de langustine stacojii din farfuriile depuse cu zel de chelner se răcesc de mult fără ca străina sau Victor să le atingă. Femeia nu rostește nici o vorbă dar zâmbetul ei cu infinite nuanțe care trec de la sarcasm la bunătate, de la tristețe la vioiciune, de la senzualitate la indiferență, îi dau lui Victor o amețeală mai subtilă decât cea a vinului din care chelnerul a mai deschis

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1476_a_2774]
acompaniat de alte țipete indefinibile. Justin tresare de parcă ar răspunde la un semnal cunoscut și îl privește în fine pe profesor. Îl privește cu insistență, în adâncul ochilor. Profesorul este ca și paralizat. Nu poate face o mișcare, nu poate rosti o vorbă. O clipă are impresia că a descoperit în ochii necunoscutului alți ochi pe care nu putea să îi uite. Ochii lui Margo... La oră de după amiază târzie, profesorul bate cu timiditate la ușa camerei de gardă din spital

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1476_a_2774]
impresia efemeră că privirea fiului lui poate însemna un consimțământ din partea-i și, prin el, din partea mamei dispărute. Simțământul de ușurare ar fi fost real dacă Justin nu ar fi bâiguit în acel moment, cu o voce poticnită, singurele vorbe rostite în spital : "Dumnezeu nu există", la care tatăl a murmurat cu greu răspunsul ce îl mai dăduse odată : "Să încercăm să Îl descoperim împreună, fiule." Efortul profesorului de a-și stăpâni incertitudinile și emoțiile în fața celui mai complicat caz cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1476_a_2774]
supraomenesc. Specialiștii din echipa care îi este alături pot bănui, dar nu pot cunoaște cu adevărat zbuciumul prin care trece omul cu mână sigură și cu nervi de oțel. Totul se derulează ca de obicei : verificările de rutină, scurtele ordine rostite cu aceeași siguranță... Trepanul scoate același zgomot înăbușit și monoton ca întot-deauna. Așteptarea vizualizării pe ecran a imaginilor microscopului, de îndată ce complicata rețea care centralizează simțămintele și funcțiile vitale va fi accesibilă, apasă ca o tangibilă greutate de plumb asupra celor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1476_a_2774]
acelei săli de așteptare, care nu părea cu nimic predestinată unei întâlniri atât de neobișnuite. Într-un târziu, ea este ruptă de vocea de bas a străinului care abia reușește să își disimuleze emoția justificată, căci iată ce cuvinte surprinzătoare rostește : Sunteți, deci, Dora Almăjan ! Surpriza Dorei instalează din nou o lungă tăcere și se scurge un lung moment până când reușește să îngâne : Într-adevăr, sunt Dora Almăjan, devenită Matei prin căsătorie. Dar dumneavoastră cine sunteți ? Cum este posibil să știți

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1476_a_2774]
din spate este bine căptușit cu o blană groasă din care este făcută și învelitoarea de picioare sub care dogoresc cărămizi fierbinți. Înveșmântat într-o manta până la pământ, încinsă cu o frânghie grosolană, purtând pe cap o cușmă enormă și nerostind nici un cuvânt, Atanasie pare un neverosimil personaj anacronic. Se cațără cu îndemânare pe capra înaltă a ciudatului atelaj și pleznește din biciul care scoate un zgomot sec în atmosfera nopții geroase. Subțiratecul cântec al zurgălăilor pornește la început sfios, ca să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1476_a_2774]
acesta tare de blană de sălbăticiune ? Căldura emanată cu generozitate de cărămizile încinse, aidoma celor ce i le punea mama în pat în nopți prea friguroase ? Sau să fie prezența acestui bărbat plin de tandrețe și poezie ? Suntem în afara timpului, rostește Dragoș cu o voce pură, cristalină, ca a unui copil. Cred că trăim o clipă unică în care se cade să uităm de conveniențe, obligații, promisiuni. Indiferent de ce a fost să fie în cei cincizeci de ani care ne despart

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1476_a_2774]
să sădesc și în tine inocența lui. Dragoș și-a lepădat cojocul devenit insuportabil în căldura care îl devorează. Iată-l alunecat de pe jilțul confortabil, îngenunchiat, îmbrățișând genunchii Dorei. "Lasă-te în voia efemerei clipe a începutului !" Oare Dragoș a rostit acest îndemn sau este șoapta subconștientului ei care poate intuia și dorea această clipă unică ? Nu mai are nicio importanță. Degetele lungi și delicate mângâie deja pielea care devine din ce în ce mai fină pe măsură ce locul cald al feminității, care se crede alterată

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1476_a_2774]
de atemporala sevă a iubirii. Un al doilea cap se ivește și buze fierbinți sorb răcoarea fulgilor de nea până ce alte buze îi topesc și usucă înainte ca cele două capete să dispară din nou în lumea începutului începuturilor. Atanasie... rostește Dora într-o clipă de luciditate. Fii liniștită, îmi este credincios și este mut săracul de el de atunci, de când l-au snopit rușii în bătăi. * * * Casa este mare, gospodărească, cu o împărțire obișnuită pentru locuințele țărănești din Bucovina. Un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1476_a_2774]
pian. Nu poate să își privească vecinii ; scaunul ei are drept spătar un suport, ca cel de pe masa de operație, care îi fixează capul. O femeie înaltă, suplă, cu plete lungi, arămii, care îi acoperă fața, face o plecăciune și rostește cu o voce mult prea groasă pentru o femeie : "Concert neterminat pentru pian, compus de un autor necunoscut într-un secol nedeterminat", după care se așează intempestiv pe scaunul rotativ din fața pianului. După câteva clipe de tăcere, pe care orice

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1476_a_2774]