3,613 matches
-
la pămînt Desfă-ți În locul somnului un steag de viziune Apasă genunchii pe șaua colinelor ca un războinic Azvîrle peste plete o chivără de flăcări ............................................... Să zgudui temelia de fapte-n răsărire Și-n biruinți și-nfrîngeri cu pieptul În vîlvătaie Văzduhul să te afle și-o auroră să-ți răspundă. SÎnt accente prezente, cum am remarcat, și În cărțile precedente, dar capătă acum o extensiune și o intensitate nouă, deschizînd, de fapt, o altă etapă a scrisului lui Voronca, din ce În ce mai angajat
A scrie si a fi. Ilarie Voronca si metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]
-
Într-o grăitoare relație această așteptare / provocare a răspunsului, cu actul convocării tuturor semnelor universului În poem, dinspre cele patru puncte cardinale, Întru realizarea marii sărbători cosmice: Cheamă de la apus Împărțitorul de semne, Cine să dezlege inscripțiile cometelor pe copacul văzduhului? Cheamă de la răsărit trîmbițele incendiilor [...] Cheamă de la miază-zi armatele albastre ale fluviilor Fundele de nisip Înfloresc pe sînii de golfuri Și un glas farmecă valurile ca șerpii Cheamă de la miază-noapte pădurile de viscol [...] Cheamă furtunile cascadele animalele pitice și uriașe
A scrie si a fi. Ilarie Voronca si metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]
-
În scrînciobul căruia se cuvine să ne lăsăm legănați fără considerațiuni de ordin practic, ca Într-o zi de sărbătoare”. Dar această „sărbătoare” Înseamnă și deschidere, liberă comunicare cu Totul: poemul e „un al doilea auz deschis la toate zvonurile văzduhului”, iar „În fulgerul unei imagini” apar, cum am văzut, „toate fîntînile universului reînnoite”, Încît relația eu/univers poate fi sugerată pregnant prin metafora „vaselor comunicante”. Primul lucru care frapează la lectura poemelor lui Ilarie Voronca este, desigur, neobișnuita densitate imagistică
A scrie si a fi. Ilarie Voronca si metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]
-
se răscoală, volbură-ntărîtată, CÎnd undele-i muginde se nalță spumegînd, Ființa-mi ca o barcă de cuget spulberată. Pe fieșicare stîncă te vede-amerințînd. Și cînd fumegă munții, vulcanul cînd turbează, CÎnd flăcări rotitoare pînă la ceruri zbor, CÎnd tremură pămîntul, văzduhul schinteiază, Al meu suflet te vede În orice meteor. Pe orice spăimîntează, ș-amerință viața, În orice loc de groază, acolo te zăresc; Ca tunetul ți-e glasul, ca fulgerul ți-e fața! Fulger În mine trece cînd ochii-mi te-ntîlnesc
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
urmează; Seceta seacă, sterpează, Foametea rumpe, răcnește, Boalele zbiară, turbează, Moartea doboară, cosește Osînda tu cînd ții”... Avem aici concentrate aproape toate elementele lirismului său: viforul, cerul dezlănțuit, negura, norii, focul, fulgerul, marea Întărîtată, munții ce fumegă, vulcanii În turbare, văzduhul spintecat de flăcări și alte locuri și lucruri rele, Într-o corespondență curioasă cu forțele mari ale universului. În intuiția acestor legături secrete, Heliade arată că a deprins lecția romanticilor. Cel puțin teoretic. Este Încă departe de percepția proceselor mari
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
semeț mă-ntraripam. Ele zîmbea la rîvna-mi ș-Îmi Împuta-ndrăzneala, Poruncitorul deget Îmi arăta greșala. Nebun d-a mea rușine mai repede zburam”, dar explicația este, din fericire, tulbure, imaginile sînt fugitive, dragile ființe” ale poetului se aburesc, pier În văzduh (văzduhul visului), și mesajul de la suprafața versurilor se Întunecă. Ce este, Încă o dată, acest sfînt nesațiu, acest delir mare, dar nalta Înfocare, dar, mai cu seamă, cum să citim versul: „Cu mintea-mi cea hrăpită semeț mă-nțraripam”?! De citit Îl
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
mă-ntraripam. Ele zîmbea la rîvna-mi ș-Îmi Împuta-ndrăzneala, Poruncitorul deget Îmi arăta greșala. Nebun d-a mea rușine mai repede zburam”, dar explicația este, din fericire, tulbure, imaginile sînt fugitive, dragile ființe” ale poetului se aburesc, pier În văzduh (văzduhul visului), și mesajul de la suprafața versurilor se Întunecă. Ce este, Încă o dată, acest sfînt nesațiu, acest delir mare, dar nalta Înfocare, dar, mai cu seamă, cum să citim versul: „Cu mintea-mi cea hrăpită semeț mă-nțraripam”?! De citit Îl putem
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
tendința de a nălța lucrurile, indiferent de natura lor, de a construi poemele sale pe un ax al verticalității. În elegia La moartea lui CÎrlova dăm peste această definiție: poetul este „strein și călător” pe pămînt, mersul lui este prin văzduhuri, locul lui este În cer: „Pămîntul mi-este leagăn, dar lăcuiesc În cer.” În altă parte (Destăinuirea), Heliade scrie: „Cerul e al meu templu și singur-nchinare, Seninul lui e semnul prin care Îl slăvesc...” O definiție, evident, banal poetică, reluînd
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
nu angajează o mitologie lirică din care să deducem un simț uranic, o dorință mai adîncă de pierdere În spațiile cosmosului. Cerul este și pentru Alecsandri un fastuos decor pentru delicate gesturi intime. Sprijinită de pieptul răpitorului, Trestiana zîmbește, din văzduhuri, „ca un vesel meteor”, iar Făt-Frumos, Într-o beatitudine totală, „duce raiului din stele al pămîntului odor”. Răpire simbolică, voiaj pur literar, mesaj fără conotații. Alecsandri iubește și el, ca toți romanticii, departele (sau Îndepărtatul), Însă nu leagă de această
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
1845, această meditație) nu este un pustiu, nu-i un spațiu fără margini, amenințător și nefertil. Numai jalea e „fără margini”, numai dorul este „fără hotar”, numai Îndrăgostitul fără speranță simte Îndemnul să se arunce pe un cal și „prin văzduh să-noate, / pășind peste-orizonturi, zburînd peste cîmpii”... Neliniștea poetului visător este scurtă, un „acord Îngeresc”, un „glas prietenesc” plutesc prin aer și-i dezmiardă urechea. El nu simte, În consecință, dorința „să nu mai facă parte din trista omenire”, să
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
o țară imaginară care devine, pe rînd, o țară mitică, o „țară de jale”, un colț de rai: „Șesuri, văi, norii din cer În urmă-i departe per. Cine-o vede, o zărește Ca o stea care lucește Și-n văzduh se mistuiește. În codrii mereu pustii Unde urlă fiare mii...” În acest peisaj global, totalizant, nuanțele se pierd. „Codrii de verdeță”, „munții [... ] răsunători” văile Înverzite, recile izvoare șopotitoare, plaiurile Îngerești, luncile armonioase formează un spațiu față de care poetul manifestă cea
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
oară cu mai mare subtilitate estetică În poezia română, ceea ce Bachelard numește maniheismul culorilor. Plumbul Întunecos al cerului, coloana funerară, osîndiții cu vinetele lor fețe contrastează cu albul indiferent al zăpezii. Apar, În fine, și vulturii ce dau roată, prin văzduh, falnicei grămade. O profunzime a imaginației, o dialectică a nuanțelor pe care Alecsandri le atinge rar: „Palid convoi, perdut, uitat, Coloana funerară Ea poartă-n frunte un stigmat. ............................................. Convoiu-ntreg, nedeslipit, Îngenunchind se lasă Pe cîmpul alb și troienit Sub negura
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
lunca e pudruită „cu mărunt mărgăritar”, arborii ning „steluțe”, la ferestre apar „crini și roze de zăpadă” etc. SÎnt imagini ale strălucirii și ale adorației. Teroarea de elementele borealice a stimulat o veritabilă reverie cristalizantă: „Fumuri albe se ridică În văzduhul scînteios Ca Înaltele coloane unui templu maiestos, Și pe ele se așază bolta cerului senină, Unde luna Își aprinde farul tainic de lumină. O! Tablou măreț, fantastic!... Mii de stele argintii În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii. Munții sînt
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
memorabilă a sensibilității. O urare ce nu implică prea mult imaginația În materie. Obiectele reale, mai numeroase decît În alte poeme, nu indică o preferință, un atașament, o asumare revelatoare. Din cîteva detalii (aerul viu și proaspăt, valurile limpide din văzduh, nourii ușori, albi) am putea la rigoare deduce un simț al volatilității, lîngă acela, mai substanțial liric, al transparenței și al strălucirii. Materia respiră prin aburii calzi ce se pierd În văzduh. Lumina plutește peste pămîntul reîntinerit, rouă se evaporă
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
detalii (aerul viu și proaspăt, valurile limpide din văzduh, nourii ușori, albi) am putea la rigoare deduce un simț al volatilității, lîngă acela, mai substanțial liric, al transparenței și al strălucirii. Materia respiră prin aburii calzi ce se pierd În văzduh. Lumina plutește peste pămîntul reîntinerit, rouă se evaporă, peste lucruri calde, Încă o dată, „un rîu falnic de lumină”. Matinalul din natură (primăvara Însăși fiind o dimineață a naturii) este văzut de Alecsandri ca o desprindere de inerția nopții și, În
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
ș-alerg după tine. SÎmtu-te că vii, tremur peste fire, De te văz, mă perd și-mi ies din sîmțire. Gurița deschizi, ceriul să deschide, De mînă mă iai, foc sîmt că m-aprinde. În brață-ți mă jîi, fulgeră văzduhul, La sînu-ți mă strîngi, caz și Îmi dau duhul.” Este, poate, poezia În care se concentrează toate forțele infernului amoros, poezia, În fine, În care universul dinăuntru și universul dinafară comunică sub puterea unei energii extraordinare. O energic de natură
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
se concentrează toate forțele infernului amoros, poezia, În fine, În care universul dinăuntru și universul dinafară comunică sub puterea unei energii extraordinare. O energic de natură erotică, un univers totalmente erotizat: pămîntul se pustiește, cerul se deschide cînd vorbește ibovnica, văzduhul fulgeră cinci „În brață-ți mă țîi”... În poemul citat este indicată, ca simptom al bolii de origine erotică, pierderea simțurilor. În alt loc (Omule, slabă ființă) suferința ia o formă mai concretă: inima „se despică”, În Scrisoare către Zulnia
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
mătușa lui o incantație pentru a îndupleca cerul să i se aștearnă pe mâini, și seara încerca s-o repete de mai multe ori. Degeaba însă, stelele rămăseseră în livada lor de lumină lăptoasă, iar el cu mâinile goale în văzduh. Și totuși, spunea mătușa, invocațiile nocturne, făcute fără să fii auzit de cineva, reușesc întotdeauna. Oare de ce stelele nu-i dăduseră ascultare? Dar ție, mătușă, ți-au dat vreodată ascultare? Mătușa îi arătă palma mîinii stângi. Văzu o cicatrice mare
by Dante Maffìa [Corola-publishinghouse/Science/1046_a_2554]
-
cutremure în Calabria și în Sicilia, stihiile arătând cu degetul schimbări ale naturii ce-ascultă de Dumnezeu. A mai fost și o invazie de lăcuste, iar la Stilo, în iulie 1599, s-a putut vedea o mare cometă și-n văzduh o scară ce purta, în vârful ei, un chiparos". X Firea calabrezilor se caracteriza prin faptul că toți căutau să scape de orice răspundere mărturisind mult mai mult decât ceea ce știau, atât despre soarta dușmanilor cât și despre cea a
by Dante Maffìa [Corola-publishinghouse/Science/1046_a_2554]
-
de cuvintele temătoare și precaute ale lui Tommaso, reproșându-i că-i un fricos și jumătate. Mulți însă îl urmară pe cărare, primejdia era mare, de mușcături de vipere muriseră mai mulți la Stilo și în împrejurimi. Un strigăt sfâșie văzduhul: copiii, speriați, se priviră între ei, avură intenția să fugă, dar se întoarseră de unde plecaseră și iscodiră printre tufișurile de mărăcini și afin; unul de-al lor era întins la pământ cu un picior într-un rug de mure și
by Dante Maffìa [Corola-publishinghouse/Science/1046_a_2554]
-
să-l asculte, pătruns fiind în întregime de climatul din Cetate pe care îl îngăduise. Și femeile în comun? Dar sentimentul geloziei cum o să dispară? Ești cumva gelos că apa râurilor aparține tuturor? Ești gelos cumva pe nori și pe văzduh? Natura se oferă în nemărginirea ei, noi suntem o parte din ea și trebuie să ne identificăm cu ea. Ce să zic, nu știu, vezi, dacă cineva... Și dacă vor veni pe lume copii, cui vor aparține? Tuturor. E de-
by Dante Maffìa [Corola-publishinghouse/Science/1046_a_2554]
-
simți îngrozitor de singur și avu senzația că este, cine știe de ce, alungat încă o dată din Calabria. Se oprea în poieni să doarmă, înfășurat în vechea și uzata sa manta. Mârțoaga, priponită cu hățurile de copac, își vedea de treabă adulmecând văzduhul și cercetând iarba care nu-i prea era pe plac. Se odihnea cât putea, își dezmorțea oasele când soarele era deja sus, pe cer, căuta un pârâu să bea oleacă de apă și să adape animalul. Din nou la drum
by Dante Maffìa [Corola-publishinghouse/Science/1046_a_2554]
-
să apară în bul gară, maghiară, cehă și norvegiană. La Judecata de Apoi a statuilor Pentru prima oară în locul acela și, mai ales, la ora aceea, Petrache simți că nu e singur. Viul pe care îl adulmecase era nedefinit, ca și cum văzduhul însuși zvâcnise. Dar nicio boare nu se strecurase prin vreo fereastră deschisă, căci în jur nu erau ferestre. Nici pași nu se auzeau în împrejmuirea aceea unde fiecare șoaptă răsuna ca în Epidaur. Încotro se întorcea, privirile altcuiva, dacă o
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
avea să mai adaste. Petrache trecuse așadar dintr-o lume în alta, de la întuneric la lumină, și trecea acum, din nou, de la lumină la întuneric. Această traversare a hotarului dintre lumi îl găsi cu simțurile încordate. Căci, de data asta, văzduhul nu doar zvâcni, ci se umplu, de-a dreptul, cu o suflare vie. Se învârti în loc, privind cerul și pardoselile, alunecând cu ochii de-a lungul zidurilor. Ridică palmele și își desfăcu degetele. Răsuflarea îi curse printre ele, ca o
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
de departe cum oamenii ies din biserică și se rânduiesc în spatele purtătorilor de prapuri și ai epitafului. Zgomotul cădelnițelor răsuna metalic, de parcă la fiecare pas s-ar fi deschis câte o fereastră strânsă până atunci în încuietori de fier. Din văzduhul veacului celui nou nu venea o adiere proaspătă, păduratică, ci una gălbuie și dulceagă, ca dintr-un bulgăre de tămâie. De aceea stelele păreau uriașe și se vălureau, ca și cum s-ar fi oglindit într-o apă curgătoare. De altfel, reperele
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]