26,817 matches
-
care îți spui de fiecare dată că ar trebui, într-o bună zi, să alegi, hotărând soarta tuturor acelor suflete rătăcite... Am văzut-o în mijlocul unor oameni necunoscuți și al unor peisaje căzute în uitare. O femeie tânără, a cărei haină nu se potrivea nicidecum cu eleganța personajelor ce se profilau în alte fotografii. Purta o pufoaică gri-murdar, o șapcă rusească de bărbat cu clapele lăsate în jos. Stătea strângând la piept un copilaș înfofolit într-o pătură de lână. „Cum
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
mai misterioase din copilăria mea. Prima, de pe la opt ani, se rezuma la câteva cuvinte dintr-un cântec vechi pe care bunica mi-l murmura mai degrabă decât mi-l cânta, uneori, așezată în balconul ei, cu capul plecat spre o haină căreia îi cârpea gulerul sau îi întărea nasturii. Cele care mă umpleau de încântare erau chiar ultimele versuri din cântecul ei: ... Și-acolo vom dormi pân-la sfârșitul lumii. Somnul celor doi îndrăgostiți, care urma să dureze așa de mult, depășea
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
făcând cu ochiul, în timp ce ne vorbea despre cinematograful nostru: „Biserica asta decapitată...” Și am văzut înălțându-se deasupra clădirii îndesate (al cărei trecut ne era necunoscut) silueta zveltă a unei cupole aurite și a unei cruci. Mult mai mult decât hainele sau înfățișarea ei, semnele acelea mărunte ne arătau cât era ea de deosebită. Cât despre franceză, o consideram mai degrabă graiul nostru familial. La urma urmei, fiecare familie își are micile ei manii verbale, ticurile ei de limbaj și poreclele
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
trecător de după încă un cataclism istoric, bucuria de a fi pus capăt unui război, de a fi supraviețuit unor represiuni ucigașe. Am rătăcit pe străzile lui încă ude, acoperite de nisip și de mâl. Locuitorii îngrămădeau în fața ușilor mobile și haine ca să le usuce - cum fac rușii după o iarnă pe care încep să o creadă veșnică. Și pe urmă, când Parisul a strălucit din nou în prospețimea aerului său primăvăratic căruia îi ghiceam intuitiv mireasma - un convoi feeric, tras de
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
magazinele din Saranza. Încântați, gustam din acele mâncăruri imaginare agrementate de răcoarea cețoasă a oceanului (Cherbourg!), dar trebuia deja să pornim din nou pe urmele Țarului. Ca și el, pătrunzând în palatul Élysée, ne-am fâstâcit la vederea tuturor acelor haine negre care au încremenit la apropierea lui - gândiți-vă puțin, mai mult de două sute de senatori și de trei sute de deputați! (Care, conform cronologiei noastre, doar cu câteva zile în urmă se duceau cu toții cu barca la sesiune...) Vocea bunicii
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
acum, printre cele cinci sute de priviri ațintite asupra Țarului, pe cele care, fără a fi răuvoitoare, refuzau entuziasmul general. Și care, mai ales, din cauza acelei misterioase „democrații”, puteau să și-o permită! Această nepăsare ne consterna. Scrutam șirurile de haine negre pentru a-i descoperi pe posibilii zurbagii. Președintele ar fi trebuit să-i identifice, să-i dea afară îmbrâncindu-i de pe peronul Élysée-ului! În seara următoare, lampa bunicii s-a aprins din nou pe balcon. Am văzut în mâinile
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
cel Mare să treacă direct la Antanta cordială? Dar Heredia părea chiar să ridice vocea: Et sur le ciel, au loin, ce Dôme éblouissant Garde encor des héros de l’époque lointaine Où Russes et Français en un tournoi sans haine, Prévoyant l’avenir, mêlaient déjà leur sang.1 Năuciți, nu încetam să ne punem următoarea întrebare: „De ce oare îi urâm atât de mult pe nemți amintindu-ne la fel de agresiunea teutonică de acum șapte secole, sub Alexandru Nevski, și de ultimul
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
din fântâni. Și noile fântâni pe care le săpau în pământul gras și greu. Parii de la cușca pe care țăranii o coborau în fundul puțului miroseau a lemn proaspăt. A văzut un grup de săteni care, conduși de un bărbat cu haină neagră de piele, trăgeau de o funie groasă înfășurată în jurul cupolei unei biserici, în jurul crucii. Trosnetele repetate păreau să le ațâțe entuziasmul. Și, într-un alt sat, dis-de-dimineață, a zărit o bătrână, îngenuncheată în fața turlei unei biserici zvârlite printre mormintele
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
s-a accelerat. Charlotte a simțit-o pe fiica ei proptindu-i-se de umăr și tremurând de frig. Atunci s-a ridicat ca să degajeze cufărul cel mare pe care erau așezate. Trebuia să se pregătească pentru noapte, să scoată hainele călduroase și două pungi cu biscuiți. Charlotte a întredeschis capacul, și-a vârât mâna înăuntru și a înlemnit, neputând să-și stăpânească un strigăt scurt care i-a trezit vecinii. Cufărul era plin cu ziare vechi! În zăpăceala din dimineața
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
se reuneau în salonul Murat...” Cu un gest de somnambul, Charlotte a închis la loc cufărul, s-a așezat și a privit în jur clătinând ușor din cap ca și cum ar fi vrut să nege evidența. - Am în sacul meu o haină veche. Și am adunat niște pâine din bucătărie, când am plecat... A recunoscut vocea fiului său. Probabil că-i ghicise deznădejdea. Noaptea, Charlotte a ațipit cât să aibă un vis rapid, îmbinări de sunete și de culori de odinioară... Cineva
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
data aceasta, m-a apucat de mână fără zâmbetul lui obișnuit. Câteva minute mai târziu, ardea focul și Pașka, cu picioarele goale și cu trupul acoperit doar de un pulover lung pe care i-l împrumutasem cât să-și usuce hainele, dănțuia pe o scândură linsă de flăcări. Cu degetele lui înroșite, zdrelite, frământa un bulgăre de lut, cu care învelea peștele înainte de a-l pune pe jăratic... În jurul nostru se întindea pustietatea albă a Volgăi iarna, sălciile cu crengile lor
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
să vadă. Buzele lui erau atât de aproape de geam că un rotocol de aburi l-a voalat o secundă. A observat și a ridicat ușor capul în semn de răspuns la gândurile lui mute. Ghiceam că simțea rigiditatea bizară a hainei pe trupul său. Se vedea străin de el însuși. Da, o existență necunoscută, încordată, pe care era obligat să o domine prin nemișcarea lui aparentă. Se gândea, nu, nu se gândea, dar simțea undeva, în întunericul acela umed, dincolo de fereastră
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
întâi. Proptită în coate pe ceea ce semăna cu o față de masă, îmbrăcată cu o bluză albă, continua să aprobe, clătinând ușor din cap și, distrat, își examina degetele... Primul hublou. Și al doilea. Femeia cu pleoapele grele de somn, cu haina și coafura atât de obișnuite. Și cealaltă. Crupa aceea goală, ridicată, carnea ei albă, în care se afunda un bărbat ce părea pirpiriu pe lângă ea, coapsele groase, mișcarea greoaie a șoldurilor. În mintea mea crudă, înnebunită, nici o legătură nu putea
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
de viu... Strigătul meu se maturiza. Imaginile care aveau să se așeze în cuvinte se învârteau în ochii mei din ce în ce mai repede: Beria, care îi murmura șoferului: „Accelerează! Ajunge-o din urmă pe asta! Am să văd...” și un bărbat în haină de Moș Crăciun, bunicul meu Fiodor, arestat în noaptea de Anul Nou, și satul calcinat al tatălui meu, și brațele subțiri ale tinerei mele iubite - brațe de copil, cu vinișoare albăstrui, și crupa ridicată în toată forța ei bestială, și
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
o înțelegi și n-ai s-o înțelegi niciodată! Și iubita mea, de care o să se „ocupe” ticăloșii ăia tineri! Ea nu m-a auzit intrând. Am văzut-o așezată în fața ușii de la balcon. Chipul îi era aplecat asupra unei haine deschise la culoare, întinsă pe genunchi, acul ei sclipea (nu știu de ce, în amintirile mele, Charlotte se îndeletnicea întotdeauna cu cârpitul unui guler de dantelă)... I-am auzit vocea. Nu era un cântec, ci mai degrabă o recitare lentă, un
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
să recunoaștem. Vezi, exact asta spuneam noi deunăzi: traducătorul de proză este sclavul autorului, iar traducătorul de poezie este rivalul său. De altfel, în sonetul acesta... N-a apucat să-și termine fraza. Apa șiroia sub picioarele noastre, ducându-mi hainele, câteva foi de hârtie, una dintre espadrilele Charlottei. Cerul îmbibat de ploaie s-a prăbușit peste stepă. Ne-am repezit să salvăm ceea ce mai putea fi salvat. Am reușit să-mi prind pantalonul, cămașa, care, plutind, se agățaseră, din fericire
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
rochiei lungi a unei doamne care urca într-o birjă. Ea aduna în gestul acela simplu zilele îndepărtate ale tuturor femeilor anonime care trăiseră, iubiseră, suferiseră, priviseră cerul acela, respiraseră aerul acela... Simțeam fizic nemișcarea scrobită a unui notabil în haine negre: soare, piața mare dintr-un oraș de provincie, discursuri, însemnele republicane nou-nouțe... Războaiele, revoluțiile, furnicarul popular, sărbătorile încremeneau o secundă într-un personaj, un crâmpei, o voce, un cântec, o salvă, un poem, o senzație - iar șuvoiul timpului își
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
perdele, nici de obloane. O cameră pe care o pot traversa în trei pași, unde obiectele, din lipsă de spațiu, se aglutinează, încălecându-se, încurcându-se: o mașină veche de scris, un reșou electric, scaune, etajeră, duș, masă, sperietori din haine agățate pe pereți. Și, pretutindeni, foi de hârtie, fragmente de manuscris, cărți care conferă acestui interior ticsit un fel de nebunie foarte logică. Dincolo de geam, începutul unei nopți de iarnă ploioase și, curgând din labirintul de case vetuste - o melodie
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
nocturnă a geamurilor. Era o zi feicită. Una dintre zilele gri și leneșe, rătăcite în toiul sărbătorilor de la începutul lunii mai. Dimineața, am bătut în perete un cuier mare, în antreu. Puteai să-ți agăți acolo cel puțin vreo zece haine. Nici măcar nu m-am întrebat dacă vara o să avem nevoie de el. Fereastra Charlottei rămânea deschisă. În prezent, printre suprafețele argintii ale acoperișurilor, se vedeau ici și colo primele pâlcuri de verdeață. În cursul dimineții, am mai adăugat un scurt
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
mele la doctor: da, aplecarea aceea absurdă până la pământ și zelul meu îmi păreau, acum, de două ori inutile și umilitoare. Numai când m-am întors acasă am devenit într-adevăr conștient de ceea ce mi se întâmpla. Mi-am agățat haina în cuier. Dincolo de ușa din fund, am văzut camera Charlottei... Așadar nu Timpul (oh, cât trebuie să te ferești de majuscule!) era cel care amenința să compromită planul meu, ci decizia unui modest funcționar, prin câteva fraze pe o singură
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
femei”, exista o baracă aparte, prevăzută pentru nașterile acelea. Femeia murise, călcată de un tractor, cu câteva luni înainte de amistia dezghețului. Copilul urma să împlinească doi ani și jumătate... Ploaia m-a alungat de pe bancă. Am ascuns scrisoarea Charlottei sub haină, am alergat spre casa noastră. Povestirea întreruptă îmi părea foarte tipică: la primele semne de liberalizare, toți rușii începuseră să-și scoată din străfundurile memoriei trecutul cenzurat. Și nu înțelegeau că Istoria nu avea nevoie de acele nenumărate gulaguri mărunte
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
amo: wekull"m kabbege: yi>eló kalle>óš taƒalpQm weyaƒalopó 28we ’att"h hó’ ó-šenÄteyk" lo’ yitt"mmó (Ps 102/101,27-28): „Ele (cerurile și pământul) vor pieri și toate că un veșmânt se învechesc și ca pe o haină ce o schimbi le vei schimba. Dar Tu același ești și anii tăi nu se sfârșesc.” (t.n.)195 ... le-ma‘an tQ:e‘ó weÖa’amnó l we-Ö">inó k ’an hó’ lep"nQy lo’ nÄțar ’el we
[Corola-publishinghouse/Science/2091_a_3416]
-
a lui Dumnezeu, a dăinuirii lui infinite este exprimată și în Biblie, de pildă în Psalmul 102/101,27: „Ele (i.e. cerurile și pământul) vor pieri, dar Tu rămâi și toate că un veșmânt se învechesc și ca pe o haină ce o schimbi le vei schimba; dar Tu același ești și anii tăi nu se sfârșesc.” (t.n.) Și aici este nu un nume, ci un verb la imperfect, la persoana a II-a singular: Öa‘amo: (litt. „stai în
[Corola-publishinghouse/Science/2091_a_3416]
-
ca pe tinerele de atunci, din sat: "Fetele erau înnebunite după ostașii unguri. Ostașii erau, atât de frumoși, încât nici înainte, și nici după, nu puteai vedea așa frumusețe de bărbați!" (...) "Arătau toți de parcă erau scoși din cutie! Umblau în haine călcate și erau așa de fini! Mâinile - aveau niște mâini așa fine!". Dar, el n-a uitat că aceștia aruncau coaja pâinii când o primeau: "Erau la coji de pâine pe dușumea! Militarii, militarii unguri nu mâncau decât miezul. Aveau
[Corola-publishinghouse/Science/84986_a_85771]
-
ungară; încă de la ora aceea militarii evrei aveau parte în armată de un regim mixt. Cu toate că începuse organizarea formațiunilor de muncă forțată, mulți rezerviști evrei puteau îndeplini chiar serviciu regulamentar în uniformă, purtând pe braț brasardă tricoloră (mai târziu purtând haine civile și, pe braț, brasardă galbenă). În localitatea Marghita (Margitta), veteranii evrei din Primul Război Mondial au ieșit în întâmpinarea trupelor ungare cu decorațiile pe piept și i-au salutat pe ostași cu deosebită afecțiune (comandantul trupelor i-a și
[Corola-publishinghouse/Science/84986_a_85771]