265,460 matches
-
a Grupului de Luptă 58.4, îndreptându-se spre Okinawa. Pe noaptea de 27-28 martie, "Guam" și restul Diviziei de Crucișătoare 16 au bombardat aerodromul din Minamidaitō. După efectuarea bombardamentului, "Guam" s-a întors la sprijinirea portavioanelor în timp ce au condus operațiuni în Nansei Shoto până la 11 mai. Nava s-a îndreptat în continuare spre Ulithi pentru mentenanța regulată și pentru a se reaproviziona cu provizii și combustibil. După aceea, s-a întors la Okinawa, atribuită Grupului de Luptă 38.4 a
USS Guam (CB-2) () [Corola-website/Science/331031_a_332360]
-
întors la Okinawa în iulie, "Guam" a fost atribuită Grupului de Sprijin de Crucișătoare 95, unde a servit ca vas amiral, împreună cu sora ei "Alaska", sub comanda Contraamiralului Francis S. Low. Pe 16 iulie, "Guam" și "Alaska"au organizat o operațiune de eliminare a navelor de transport japoneze în China de Est și în Marea Galbenă. Totuși, nu au avut un succes însemnat, și s-au întors la flotă pe 23 iulie. În continuare au luat parte la un raid major
USS Guam (CB-2) () [Corola-website/Science/331031_a_332360]
-
succes însemnat, și s-au întors la flotă pe 23 iulie. În continuare au luat parte la un raid major, care a inclus trei cuirasate de linie și trei portavioane de escortă, în estuarul râului Yangtze de lângă Shangai. Din nou, operațiunea nu a avut un succes considerabil, iar navele s-au întors la Okinawa la 7 august. La scurt timp după întoarcerea în Okinawa, "Guam" a devenit vasul amiral a Forței Chinei de Nord, comandată din nou de Contraamiralul Low. Unitatea
USS Guam (CB-2) () [Corola-website/Science/331031_a_332360]
-
Kincardine, iar în 1747 cele două domenii au fost unite. Thomas Bruce, al VII-lea conte de Elgin a fost un diplomat și ambasador al Imperiului Otoman între 1799 și 1803. El a cheltuit o mare parte din avere în operațiuni de salvare a sculpturilor din marmură din Panteonul de la Atena, care decădeau în ruină.
Casa de Bruce () [Corola-website/Science/331046_a_332375]
-
moral", ci de "agresori evidenți și victime", iar recurgerea la forță în astfel de cazuri este justificată, constituind o datorie morală a agenților păcii. Autorii raportului consideră că situații ca cele din fosta Iugoslavie și Rwanda, în care participanții la operațiunile de menținere a păcii au fost doar observatori rezervați, nu trebuie să mai existe. Un alt aspect important despre care se vorbește în celebrul raport este comunicarea: cu lideri, grupuri rivale, cât și cu populația care trebuie informată cu privire la obiectivele
Lakhdar Brahimi () [Corola-website/Science/331082_a_332411]
-
convins guvernul să capituleze imediat. Evenimentele de la începutul celei de-a doua conflagrații mondiale au părut că îi dau dreptate. În 1925, Royal Air Force (RAF) a verificat capacitatea forțelor aeriene de acțiune independentă față de restul trupelor în timpul acțiunii din Waziristan. Operațiunea, cunoscută mai apoi ca „Războiul lui Pink” după numele comandantului de escadrilă Richard Pink, a folosit doar forța aeriană prin instituirea blocadei aeriene și executarea de atacuri aeriene împotriva țintelor terestre timp de 54 de zile. Campania britanică împotriva triburilor
Supremație aeriană () [Corola-website/Science/331158_a_332487]
-
terestre timp de 54 de zile. Campania britanică împotriva triburilor răsculate a fost încununată de succes, RAF pierzând doar doi oameni. Comandantul suprem al forțelor din India Britanică, generalul Sir Claud Jacob a considerat că a fost "satisfăcător... rezultatul acestor operațiuni... Eu consider că o combinație a acțiunilor terestre și aeriene ar fi adus rezultatul dorit într-o perioadă mai scurtă de timp, iar data viitoare când va trebui să luăm măsuri, sunt convins că va fi posibilă angajarea ambelor forțe
Supremație aeriană () [Corola-website/Science/331158_a_332487]
-
întregului război. Mai mult chiar, RAF a împiedicat Luftwaffe să obțină superioritatea aeriană în zona Canalului Mânecii, ceea ce a dus în cele din urmă, combinată cu superioritatea Royal Navy, la abandonarea de către Hitler a planurilor unei debarcări amfibii pe plajele britanice - Operațiunea Leul de Mare. După încheierea luptelor care aveau să devină cunoscute ca Bătălia Angliei, germanii au schimbat abordare războiului aerian, alegând pe aceea a bombardamentelor strategice de noapte, generând un răspuns identic din partea britanicilor, care au desfășurat la rândul lor
Supremație aeriană () [Corola-website/Science/331158_a_332487]
-
obținut superioritatea și mai apoi supremația aeriană pe frontul de vest. Cum la un moment dat și Forțele Aeriene Sovietice au reușit să își impună supremația aeriană pe frontul de răsărit, Luftwaffe nu a mai reușit practic să intervină împotriva operațiunilor terestre aliate. După ce au ajuns să dețină superioritatea aeriană totală, Aliații au avut capacitatea să desfășoare bombardamente strategice de o amploare crescută asupra țintelor industriale, dar și militare (centrele industriale din Ruhr sau a orașului Dresda) și să sprijine eficient
Supremație aeriană () [Corola-website/Science/331158_a_332487]
-
capacitatea să desfășoare bombardamente strategice de o amploare crescută asupra țintelor industriale, dar și militare (centrele industriale din Ruhr sau a orașului Dresda) și să sprijine eficient acțiunile forțelor terestre pe ambele fronturi - de vest și de est. După atacurile Operațiunii Argument (cunoscută și ca „Marea Săptămână’’) din februarie 1944, noul comandant al Forței Aeriene a 8-a, Jimmy Doolittle, a permis în martie 1944 avioanelor de escortă P-51 Mustang să zboare mult înaintea formaților de bombardiere pe care ar
Supremație aeriană () [Corola-website/Science/331158_a_332487]
-
al superiorității aeriene, aceasta nu este singura metodă pentru obținerea acesteia. Din punct de vedere strict militar, cea mai eficientă metodă de obținere a superiorității aeriene este distrugerea la sol a aparatelor inamice și distrugerea infrastructurii folosite de pentru asigurarea operațiunilor aeriene (distrugerea rezervelor de combustibil, a căilor de comunicație și a aeroporturilor) Un exemplu istoric îl reprezintă Operațiunea Focus, în timpul căreia Forțele Aeriene Israeliene aflate în inferioritate a reușit să dea o lovitură devastatoare forțelor aeriene egiptene, iordaniene și siriene
Supremație aeriană () [Corola-website/Science/331158_a_332487]
-
mai eficientă metodă de obținere a superiorității aeriene este distrugerea la sol a aparatelor inamice și distrugerea infrastructurii folosite de pentru asigurarea operațiunilor aeriene (distrugerea rezervelor de combustibil, a căilor de comunicație și a aeroporturilor) Un exemplu istoric îl reprezintă Operațiunea Focus, în timpul căreia Forțele Aeriene Israeliene aflate în inferioritate a reușit să dea o lovitură devastatoare forțelor aeriene egiptene, iordaniene și siriene și a aeroporturilor lor la începutul Războiului de Șase Zile și că obțină supremația aeriană. Distrugerea forțelor aeriene
Supremație aeriană () [Corola-website/Science/331158_a_332487]
-
(în limba germană: "Unternehmen Seelöwe") a fost un plan operațional al Germaniei pentru invadarea Regatului Unit în timpul celei de-a doua conflagrații mondiale, după înfrângerea Franței. Pentru asigurarea succesului operațiunii era nevoie de asigurarea superiorității aeriene și navale în regiunea Canalului Mânecii. Acest obiectiv nu a fost atins de către germani în timpul sau după încheierea Bătăliei Angliei. Pe 17 septembrie 1940, a fost amânată pe termen nedefinit și nu s-au mai
Operațiunea Leul de Mare () [Corola-website/Science/331120_a_332449]
-
și Franței. Luând în considerare posibilitatea ca porturile de la Canalul Mânecii să ajungă sub controlul "Kriegsmarine", "Großadmiral" Erich Raeder a încercat să anticipeze pașii care ar fi trebuit făcuți după victoria pe continent. Marele amiral i-a cerut ofițerului său cu operațiunile, Kapitän Hans Jürgen Reinicke, să facă o analiză a unei posibile debarcări în Anglia. Reinicke și-a finalizat raportul preliminar în cinci zile și a identificat o serie de premise obligatorii: În decembrie 1939, comandamentul Forțelor armate terestre germane au
Operațiunea Leul de Mare () [Corola-website/Science/331120_a_332449]
-
a devenit și mai rezervată în privința invadării Regatului Unit datorită „victoriei” din timul campaniei din Norvegia (Weserübung). După "Weserübung", "Kriegsmarine" mai avea doar un crucișător greu, două crucișătoare ușoare și patru distrugătoare funcționale. Admiralul Raeder era un oponent declarat al Operațiunii Leul de Mare, el luând în considerație că aproape toate vasele flotei de suprafață germane fuseseră scufundate sau avariate grav, efectivele "Kriegsmarine" fiind depășite în mod copleșitor de vasele "Royal Navy". Pe 16 iulie 1940, după campania victorioasă din Țările
Operațiunea Leul de Mare () [Corola-website/Science/331120_a_332449]
-
stabilea etapele pentru organizarea debarcării în Anglia. Fuhrerul își prefața ordinul pornind de la faptul că Anglia, în ciuda unei situații milirare caracterizate de Fuhrer drept „fără speranță”, nu dădea nici un semn că ar fi dispusă să accepte negocieri de pace. Obiectivul operațiunii, așa cum îl vedea Hitler, era eliminarea bazelor atacurilor împotriva Germaniei, lupta putând continua până la ocuparea completă a Angliei. Directiva lui Hitler a stabilit patru condiții pentru declanșarea invaziei: Această ultimă prevedere plasa responsabilitatea succesului operațiunii în principal pe umerii lui
Operațiunea Leul de Mare () [Corola-website/Science/331120_a_332449]
-
accepte negocieri de pace. Obiectivul operațiunii, așa cum îl vedea Hitler, era eliminarea bazelor atacurilor împotriva Germaniei, lupta putând continua până la ocuparea completă a Angliei. Directiva lui Hitler a stabilit patru condiții pentru declanșarea invaziei: Această ultimă prevedere plasa responsabilitatea succesului operațiunii în principal pe umerii lui Raeder și Göring. Niciunul dintre ei nu erau susținățorii debarcării, mai mult chiar, nu își manifestau aproape fățiș dezaprobarea pentru acesta. Directiva 16 nu asigura înființarea unui cartier general operațional combinat care să coordoneze cele
Operațiunea Leul de Mare () [Corola-website/Science/331120_a_332449]
-
opiniile față de planul de invazie, el a notat în jurnalul său pe 28 iulie 1940 că, dacă tot ce se aude despre planul marinei este adevărat, se poate renunța fără probleme la întregul pland de invazie. Alfred Jodl, șeful de operațiuni al OKW ("Oberkommando der Wehrmacht"), a remarcat după ce Raeder a admis că "Kriegsmarine" nu poate îndeplini cerințele operaționale ale forțelor terestre că o debarcare în Anglia trebuia privită doar ca un act disperat. Rezultatele Luftwaffe în luptele cu navele de
Operațiunea Leul de Mare () [Corola-website/Science/331120_a_332449]
-
de curent în tot sud-estul Angliei. Echipamentul pentru lansarea firelor care ar fi dus la scurcicuitarea liniilor de înaltă tensiune erau montate pe avioanele Me 110. În principal, era vorba de lansarea unor sârme peste liniile de înaltă tensiune, o operațiune periculoasă pentru echipaje și avioane. Cea mai mare problemă a germanilor în ceea ce privește protejarea unei flote de invazie era dimensiunile reduse ale marinei militare. "Kriegsmarine", care era oricum inferioară din punct de vedere numeric Royal Navy, pierduse deja câteva dintre vasele
Operațiunea Leul de Mare () [Corola-website/Science/331120_a_332449]
-
că erau ținte staționare. Diferențele toatale dintre flotele de suprafață ale celor două forțe făcea ca o invazie amfibie să fie foarte riscantă, indiferent de rezultatele atacurilor aeriene. În plus, "Kriegsmarine" își folosea restul vaselor mari de suprafață în cadrul unor operațiuni de diversiune în Marea Nordului. Flota fraceză, una dintre cele mai puternice și moderne din lume la acea vreme, ar fi putut înclina balanța în defavoarea britanicilor, dacă ar fi fost capturată de germani. Atacul preventiv al britanicilor de la Mers-el-Kébir și sabordarea
Operațiunea Leul de Mare () [Corola-website/Science/331120_a_332449]
-
de debarcare și ar fi trebuit să folosească în princpal barjele fluviale pentru transportarea trupelor și materialelor. Barjele ar fi limitat volumul pieselor de artilerie și numărul tancurilor care ar fi putut fi transportate pe insulă și ar fi limitat operațiunilor doar pentru perioadele cu mare calmă. Barjele fluviale nu erau proiectate să fie folosite pe mare și, chiar și în condiții meteorologice perfecte s-ar fi deplasat încet, fiind vulnerabile la toate tipurile de atac. În plus, nu exista nici măcar
Operațiunea Leul de Mare () [Corola-website/Science/331120_a_332449]
-
punct o serie de planuri de apărare în caz de invazie, printre măsurile care urmau să fie luate existând și măsuri precum folosirea gazelor de luptă. În 1940, marina germană era slab pregătită pentru organizarea unui atac amfibiu de amploarea Operațiunii Leul de Mare. Marinei îi lipseau atât vasele special construite pentru debarcare, cât și experiența și doctrina războiului amfibiu. Practic, pentru Leul de Mare, marina germană pornea de la zero. În perioada interbelică se depuseseră o serie de eforturi pentru experimentarea
Operațiunea Leul de Mare () [Corola-website/Science/331120_a_332449]
-
prototipuri Marina a început dezvoltara unui vas capabil să transporte și debarce atât unități mari de infanteriei, cât și tancuri - „Marinefährprahm” cu o capacitate de 200 t. aceste vase de debarcare de mare capacitate nu au fost însă gata pentru Operațiunea Leul de Mare din 1940, primele fiind lansate la apă abia în aprilie 1941. Dat fiind faptul că a avut la dispoziție doar două luni pentru organizarea unei flote de invazie, "Kriegsmarine" a ales să convertească barje fluviale în vase
Operațiunea Leul de Mare () [Corola-website/Science/331120_a_332449]
-
fluviale în vase de debarcare. Au fost rechizițonate 2.400 de barje din întreaga Europă, (860 din Germania, 1.200 din Olanda și Belgia și 350 din Franța). Dintre acestea, doar 800 erau autopropulsate, restul urmând să fie remorcate. Pentru Operațiunea Leul de Mare au fost disponibile două tipuri principale de barje. Primul era "peniche" de 360 t, lungă de 38,5m, iar cel de-al doilea era "Kampine" de 620 t și 50 m lungime. Germanii au rechiziționat 1.336
Operațiunea Leul de Mare () [Corola-website/Science/331120_a_332449]
-
evidențelor, germanii au considerat că orice barjă de până la 360 t erau de „tipul A1”, iar cele mai mari de atât erau de „tipul A2”. Asigurarea de sprijin primelor valuri de debarcare de către blindate era o problemă critică pentru planificatorii operațiunii. Aceștia au depus eforturi importante pentru găsirea unor soluții parctice pentru debarcarea tacurilor pe plajele de invazie. Deși barjele de tip A puteau să debarce tancuri de dimensiuni medii pe plajele deschise, acest lucru putea fi făcut doar în timpul refluxului
Operațiunea Leul de Mare () [Corola-website/Science/331120_a_332449]