4,058 matches
-
rătăcit însă vreo oră fără să nimeresc birourile administrației, timp în care prin fața mea a defilat un șir nesfârșit de uși vopsite în alb murdar, identice. Întâlneam bătrâni, înfășurați în halatele lor vișinii și uzate, îi rugam să mă lămurească încotro s-o apuc, unii îmi arătau direcția cu mâna, alții nu-mi răspundeau, și eram gata să revin la portar, să recunosc că nu mă descurcasem, când un infirmier lung și uscățiv, cu gâtul ca de lebădă și cu o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
fie un prilej ca să-mi obțin definitiv acea memorie ușoară pe care o simțisem câteva clipe, mai devreme, bătând din aripi înlăuntrul meu, gata să zboare după ce se scuturase de mâl. După care aș fi plecat fără să-mi pese încotro din moment ce trecutul nu mai putea să mă stânjenească; aș fi plecat înainte de căderea serii, ca să nu vină ora strigoilor și nu m-aș mai fi întors niciodată pe acel țărm. 8 În cartierul în care m-am născut n-am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
plece, să fugă? Am înțeles că pădurea de sălcii nu e împrejmuită”. „Dar pe tine cine te oprește să pleci? se întoarse Mopsul spre Domnul Andrei. A, cine te oprește? Poți oricând să-ți iei bagajul și s-o pornești încotro vezi cu ochii. Și totuși stai aici. La fel și cerbii”. Ce era de obiectat? Pielea de șopârlă a Domnului Andrei făcu mii de încrețituri, dar nu pentru un răspuns, ci pentru o altă întrebare. „Dar cine ne vânează pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
o femeie fără apărare, târâie brâu ce sunteți”. Pescarii așteptau cu capetele plecate să se potolească ocările care semănau cu un puhoi de primăvară ce târa un mâl greu de vorbe cu el. În cele din urmă n-au avut încotro, s-au ridicat cu toții de la mese și au plecat, lăsând-o singură în fața cafenelei; ea striga mai departe, batjocoritor: „Momâilor, muților, nu sunteți în stare de nimic, nici măcar să mă faceți să tac”. Și de disperare că nu mai avea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
și nu mai vezi oglinzile. Ei bine, unde sunt dumnealor? Au dispărut! Tragi cu coada ochiului să verifici. Dar tresari. Ceilalți fac același lucru. Își studiază palmele și trag cu coada ochiului. Nu pot fi înșelați, nici izgoniți. Așa că, neavând încotro, îi privești în față din nou: „Iată-mă, domnilor. Ați crezut că-mi era teamă? Nu-mi era teamă deloc. Eu știu bine că n-aveți viață proprie. Nu vă pot alunga, dar sunteți nevoiți să faceți ceea ce fac eu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
de vase. Iar Mopsul și Filip s-ar fi simțit răzbunați. Parcă îi și auzeam luându-mă peste picior: „Hei, băiete, n-ai spălat bine farfuria asta”. Și ar fi trebuit să înghit toate măgăriile lor, n-aș fi avut încotro. M-au trecut fiori reci. Suferința, mai e nevoie s-o spun? mi-a repugnat totdeauna, sub orice formă. Mirosurile bălții se amestecau în aer cu arome de fructe coapte. Insectele foiau prin urzici, amețite de căldură și le auzeam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
aș strădui n-aș putea să redau ce s-a întâmplat atunci. Totul îmi e atât de clar încât limpezimea se întunecă și bâjbâi prin ea ca un bezmetic, lovindu-mă de ziduri, de mine însumi și nu mai știu încotro să mă îndrept și ce să cred. A fost un accident? Ceas rău? Sinucidere? Vendetă? Oboseală de a mai trăi? Revoltă? Sau scârbă? Când ne atinge într-un fel sau altul direct, moartea arată ceea ce este de fapt: un scandal
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
Strigoii amintirilor ieșiseră dintre stânci și dansau în jurul meu. Apoi s-au pornit să mă gonească spre cătun. Balta secase. Când am ajuns la casa Martei, am încercat să intru, să mă ascund. Dar portița era încuiată. N-am avut încotro și am mers mai departe. La cafenea, pescarii m-au privit indiferenți, în vreme ce din arțarul care își arunca umbra peste mese ciorile țipau ca papagalii: „E un cerb! E un cerb!” Când am încercat s-o iau spre pădurea de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
domesticit de guzgani... De cum ies din ascunzătorile lor, guzganii îmi pândesc răsuflarea, mă caută, ar vrea să mă atingă. Mă întreb chiar ce vor face fără mine. Nopțile lor vor rămâne pustii. Fără un scop. Nu vor mai ști, bieții, încotro să se îndrepte. Le va lipsi trupul meu, farul lor. Cred că vor sfârși prin a se devora între ei. Dar nu pot să rămân aici o veșnicie. Nu vreau o moarte de guzgan. Asta mă ajută să aștept disperarea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
o să-l mai punem pe axul lui?“ El se gândea la salvarea Pendulului. Bramanti surâdea: „Nu vă faceți griji, domnule conte. Aici noi nu amestecăm vopsele, ca dumneavoastră. Acesta este Pendulul, așa cum a fost conceput de Ei. El va ști Încotro s-o ia. Și, În orice caz, pentru a convinge o Forță să acționeze, nimic nu-i mai bun decât un sacrificiu omenesc“. Până În momentul acela, Belbo tremurase. L-am văzut destinzându-se, să nu zic Înseninându-se, dar privind
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
Wakefield știe de ce s-au strîns acolo. Un regizor faimos filmează În cartier și fetele au venit pentru audiție. Regizorul a dat deja rolul; audiția este numai o modalitate de a-i face rost moșoteiului de oarece futai. Wakefield Înțelege Încotro bate Diavolul. — Deci nu rîvnești la sufletul meu. Pornești, domnul meu, de la presupunerea că ai avea așa ceva, dar fie că ai sau nu, eu, unul, nu-l vreau. Eu vreau un lucru, un obiect, „obiectivitate“ pură, ceva care să-mi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
-
manieră neliniștitoare, cu granițele tribale; pe măsură ce oamenii devin tot mai furioși, ei eliberează În lume demoni care stătuseră pînă atunci legați fedeleș În file de povestire, legați cu frînghii de narațiune. Diavolul vede aceste frînghii plesnind și filele zburînd care Încotro, lăsînd la vedere creaturi medievale răuvoitoare la care și el privește cu Înfiorare. Wakefield este pe deplin conștient că se afundă În groapa pe care și-o săpă singur. Decide să schimbe ritmul - e un actor, la urma urmei. Va
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
-
să ți se citească În tălpi. — Las-o baltă, Zelda. MÎini primordiale! — Picioarele sînt pentru mîini ceea ce trupul este pentru minte. Ele nu sînt cele care folosesc uneltele, ci cele care cară Întregul set de unelte. Dacă vrei să afli Încotro te Îndrepți... Oprește În fața casei lui. Ca de obicei, un grup de turiști În căutare de fantome stă ciucure În fața hotelului de peste drum. Zelda Îi face un semn cu mîna ghidului-vampir. — Îl cunoști? — Este proprietatea mea, ca să zic așa. Crossroads
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
-
fel, Marcel Iancu e tras înspre perioada sa românească, spre a i se sugera — elegant — că a ajuns într-o fundătură: „Marcel, afișul tău mi-a plăcut foarte mult. Ești la capătul tendințelor tale de acum doi ani. De acum, încotro?”. Asemenea lui Cendrars, Modigliani e tratat cu severă superioritate: „Prea ușor desenul lui Modigliani, sau cum îl cheamă”. E limpede că Vinea privește Dadaismul de sus, de pe poziția unui maestru din umbră. De sus și de la... distanță. În continuare, aflăm
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
odată cu nebunul ăsta...bombăni ea. Se uita disperată după Gaston. A oprit un grup de băiețași care se jucau pe stradă. — N-ați văzut cumva trecând pe-aici vreun străin? — Un american în chimono? — Nu-i american. Dar... da, acela. Încotro a luat-o? Chiar în clipa aceea l-a zărit pe Gaston îndreptându-se spre ea. Arăta jalnic, cu silueta lui de luptător de sumō, îmbrăcat într-un chimono mult prea scurt pentru el și încălțat cu pantofii lui jerpeliți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
mici care străluceau în întunecata noapte africană, de stelele de deasupra Oceanului Indian, infinite... asemenea celor pe care le vedea astă-seară. Stelele nu se schimbă niciodată. Dar el... a bătut atâta drum până-n Japonia... și în seara asta era iar singur. Încotro s-o ia? N-avea unde să meargă. N-avea nici măcar unde să doarmă în noaptea aceea. A fost alegerea lui. Câine-san, îi strigă el câinelui bătrân, ghemuit la picioarele lui. Nici câine-san n-are unde dormi, ca și mine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
portofel și a vrut să i-o dea uneia dintre femei. — Pentru ce? — Bani pentru mâncare. Nu fi prost. Nu m-ai scăpat și tu din încurcătură astă-seară? Măcar puțin oden pot să-ți ofer și eu. Gaston nu știa încotro o să-l ducă. Au trecut peste un pod de cale ferată și au ajuns la un râu îngust, cu o apă îngrozitor de murdară și rău mirositoare. Pe malul râului se întindeau, unul lângă altul, câteva bărulețe ieftine, șubrede, care arătau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
cum era, ar fi vrut să le poată face ceva pentru ei. Dar el era un amărât de străin și nu-i rămânea decât să bată străzile, cu Napoleon după el. Unsprezece și jumătate. Mulțimea de pe stradă se împrăștiase care încotro. A mai trecut un tren pe deasupra și a făcut să se cutremure întreaga construcție. Au mai căzut câteva picături de lichid negru pe caldarâm. — Ce lipsă de activitate astă seară! Zău că totul pare atât de sumbru! Bătrânul l-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
Iwate. — Avem tot felul de oaspeți aici, răspunse proprietarul de după ușa camerei, cu un puternic accent de Kansai. Părea iritat. — Străin? Da, a fost aici un străin înalt, care a plecat azi dimineață. Mai era cu un bărbat. Nu știu încotro au luat-o. Spunea adevărul, probabil. Takamori, rămas singur pe una dintre îngustele străzi ale cartierului Sanya, privea în jurul lui. O pisică neagră trecu strada luminată de soarele puternic. Unde putea să-l ducă bărbatul acela pe Gaston? În jur
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
vârsta lui Takamori, care nu a trăit ororile războiului, nu putea să nu simtă o oarecare spaimă când pășea într-un astfel de loc. Odată ajuns înăuntru, a scăpat de senzația neplăcută. Tînărul polițist de la intrare le-a spus politicos încotro s-o ia. — Dacă-l căutați pe străin, să știți că e la infirmerie. Vă rog să coborâți la subsol și să așteptați pe coridor. Coridorul îngust de la subsol era luminat foarte slab. Acolo se afla sala de interogatoriu și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
Kobayashi a ieșit din casă. Endō l-a urmărit până la A-șaptea-zi-machi, strada cea mai animată a orașului, căreia i se mai spunea și Ginza din Yamagata. Când întâlnea vreun cunoscut, Kobayashi își arbora zâmbetul lui perfid, făcând o plecăciune servilă. — Încotro? îi strigă un bărbat de pe bicicletă. — Am niște treburi în Umamigasaki, răspunse Kobayashi. Când a auzit „Umamigasaki“, Endō a considerat că a sosit momentul. S-a plimbat prin tot orașul cu harta în mână de când a sosit în Yamagata. Pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
plin de dinți de aur de parcă era o mască de leu folosită la sărbătorile locale, o examină pe Tomoe, cu atenție, din cap până-n picioare și continuă: — S-a sculat cu noaptea-n cap. Oare cât era ceasul? Nu știa încotro o luase. Și-a plătit nota și cum n-avea bagaje, n-avea de ce să se mai întoarcă la hotel. Se întuneca. Ultimele raze ale soarelui luminau palid acoperișurile bătrânelor case de pe Koshō-machi. O fetișcană, cu frățiorul ei în cârcă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
cu o mirare crescîndă. — Sună Îngrozitor, dar ea n-o să dispară, vine răspunsul prietenei mele. Ascultă, Dumnezeu mi-e martor că știu prin ce treci, dar Linda e soacra ta și atîta vreme cît ești măritată cu Dan, nu ai Încotro. Trag adînc aer În piept și-i mărturisesc lucrul pe care nu l-am spus nimănui. Nici lui Fran, nici lui Sally, nici lui Trish sau Lisei. Lucrul pe care mi-e teamă să-l recunosc, mi-e teamă că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1966_a_3291]
-
plutește către ei ca să le strîngă mîna, purtînd doar un zîmbet generos și chiloți de baie mai mult decît sumari. Linda, Îmbrăcată În costum de baie piele-de-leopard, cu un sarong asortat, este În mod evident jignită și nu mai știe Încotro să se uite. Încîntată de cunoștință, spune ea politicos, dînd mîna cu Lisa și privind-o țintă În ochi, prefăcîndu-se că nu observă și că nu e jenată de faptul că e aproape complet goală. Pe de altă parte, Michael
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1966_a_3291]
-
ton spășit. Îmi pare rău, nu am vrut. Iar ea chiar pare Încîntătoare. Urmează o pauză, timp În care Linda ia un pahar și se concentrează intens să-l lustruiască. Dan cum se Înțelege cu ea? Acum chiar că știu Încotro bate, așa că vocea mea e ca de gheață. — Ei doi se Înțeleg foarte bine, Linda. De ce? Ce Încerci să sugerezi? Soacră-mea oftează. — Uite ce e, Ellie, nu lua lucrurile greșit. SÎnt mereu atentă cînd vorbesc cu tine pentru că mi-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1966_a_3291]