3,069 matches
-
Imaginează-ți că ai vrea să scrii ceva despre tot ce gândește omul la un moment dat. Ar fi un calvar“. „Ce drum?“, l-a întrebat din nou. „Un drum.“ Și-a așezat firele de păr zbârlite și amețit de adierea gravă care răbufnea la răstimpuri, ca o răsuflare de uriaș. „O prostie“, a mai zis. Un corb croncănea foarte aproape deasupra lor și liniștea s-a fărâmat în mulțime de cioburi. „E înfiorător“, a zis Ioana Sandi, prinzându-l cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
umărul din menghină, își strângea buza de jos între dinți și ar fi vrut să plece cât mai repede de acolo, n-avea curajul să i-o spună, dar simțea că trebuie să plece cât mai repede pentru că aerul și adierea erau prea reci, lacul înghețat urât și neprimitor, lumina cenușiu-lăptoasă apăsătoare, corbii croncăneau oribil, crenguțele firave ale tufei înghețate trosneau ca niște oase rupte. Își strângea buza de jos între dinți, să-și stăpânească lacrimile pe care le simțea apropiindu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
asta, nu se lăsa ademenit până la a gândi și asta, ci mai degrabă ceda tulburărilor părelnice și mincinoase ale sufletului. Simțind o dorință mistuitoare și șfichiuitoare de a ieși în lumea largă să-și umple inima nestăpânită de iubire cu adierile spațiilor întinse. Însă neputând să plece spre spațiile întinse, oricât de mare ar fi fost această izbucnire de patimă din el, și retrăgându-se, de aceea, în spatele unui zid dincolo de care nici una din iubirile lui - sau ce ar putea fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
o bate, o dă afară din casă și ea chiuie și strigă după ajutor fugărită și pașii ei călcând repede pe trepte zguduie scările și blocul. Mai jos, câinele șchiop crescut de doi frați latră vesel. Strada răsună de chiote, adierile spulberă praful gros, frunzele, hârtiile, biletele de tramvai, rigola se umple de murdărie ca o cloacă. Vitrinele se schimbă în sfârșit după multe luni, dar arată la fel de anoste. Detalii, uluitor de multe detalii se așează în straturi dense în mintea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
oamenilor cufundați în somn, pentru ca, răzbit de foame, să smulgă un morcov din grădină și să-l mănânce pe loc, așa murdar de țărâna ce-i scârțâia între dinți, înecându-se la fiece zgomot suspect la foșnetul frunzelor, mișcate de adierea cea mai ușoară, așa cum încremeneam eu, îngrozit, cu urechea ciulită, cu fluierul tăcerii în timpane. Ce s-a ales oare din Robert? A intrat el în colivia de aur pe care o merita? Sau în care continent s-a prăbușit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
-
fereastra larg deschisă a căsuței spânzurate, vezi Posada, risipită în valea adâncă, până dincolo, peste pârâu, pe unde trenul trece ca o jucărie, ce, totuși nu se vede niciodată întreg, din cauza frontonului verde al arborilor laterali, cu ramuri clătinate de adieri. De sus de la casa lui Anton Peticilă, poți urmări leșinul unui arbore, atins la măduvă de sulița fierbinte a soarelui. Ceva mai târziu, norii din spate acoperă ca niște țâțe cenușii, coama peretelui împădurit din față. Ploaia vine, mai întâi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
-
pom, mai mare, mai frumos, mai bogat, mai darnic. Ei toți ne-au lăsat câte o moștenire: un vers, un cântec, o doină, o vorbă de duh, o mustrare, o privire aspră sau blajină, un zâmbet, o mângâiere ca o adiere și toate ca să Înțelegem că și noi, la rândul nostru, trebuie să lăsăm celor care vin ceva frumos, luminos, cald, În muncă, cinste și adevăr, cu sănătate, spor și ajutor În Libertate. Și prima condiție pentru Îndeplinirea mandatului nostru, al
Când îngerii votează demonii sau România răstingnită by Leocadia Georgeta Carp () [Corola-publishinghouse/Administrative/1182_a_1887]
-
chiar o stare profană de „înlocuire“ a atomilor materiali cu un tip de vibrație mai intimă, când starea de care vorbim este ceva atât de înălțător și de pătrunzător încât n-o mai numim în nici un fel. E ca o adiere, ca un vânt imperceptibil, care se trezește ușor și mângâie lucrurile pe dinăuntru; e ca și cum, atunci când vedem o figură sau auzim un sunet, „aspectul“ lor obișnuit se transformă brusc și ne evocă alt plan de existență; ca și cum o scenă din
Nocturnal by Tarangul Marin () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1360_a_2889]
-
în spiritul ei, adică în acea zonă superioară a memoriei unde toate senzațiile s-au contopit într-un singur abur, într-o dematerializare ce nu mai corespunde nici unei materii; acolo unde se păstrează numai ultima putere de a insufla memoriei adierea acestei treceri imperceptibile prin viață, gustul ei, care e duhul acesteia, ființarea ei flămândă, culeasă nu de noi, ci de ea însăși, ca pură trecere, copleșitoare, prin tot ce este și poate rămâne viu. Visele gândesc. Dacă e așa înseamnă
Nocturnal by Tarangul Marin () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1360_a_2889]
-
lume nenumărați fluturi, taifunul ar trebui să fie permanent. Nu zborul fluturelui ca atare declanșează efectul uriaș al unui taifun - un zbor de fluture nu poate așa ceva, dacă este singur. Ca să se producă undeva un taifun, pornind de la o mică adiere, așa cum este aripa fluturelui în zbor, ar trebui nenumărate alte efecte care să preia mișcarea de aer a fluturelui, un lanț impresionant de efecte care devin, fiecare, cauza producătoare a unui efect următor - în așa fel încât fiecare punct al
Nocturnal by Tarangul Marin () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1360_a_2889]
-
spune Kerry, cu un chicotit răutăcios. Nu știați ? — Emma ! Cyril se apropie de pătura de picnic. Deci pînă la urmă a venit și familia ta ! Și costumați, pe deasupra. Foarte frumos ! ZÎmbește radios, și pălăria de bufon scoate ușoare clinchete, În adierea vîntului. Să nu uitați, vă rog, să vă luați și bilete la loterie... — Ne luăm, cum să nu, spune mama. Și ne Întrebam.. Îi zîmbește. Nu-i puteți da Emmei liber măcar o jumătate de oră, să stea cu noi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2129_a_3454]
-
mă scrutează atent. — Lasă-mă cu chestia asta. Cum să nu tragi cu urechea ? Trebuie să fi auzit ceva. Haide, Emma. Ce anume ? Mintea Îmi face un flash rapid spre seara respectivă. Cum stăteam pe bancă și savuram cocteilul roz. Adierea Îmi răcorea chipul, iar Jack și Sven vorbeau În spatele meu În șoaptă... — Nu mare lucru, spun fără prea mare chef. Parcă l-am auzit că-i spunea că trebuie să transfere ceva... și despre un plan B... și despre ceva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2129_a_3454]
-
pufnesc Într-un rîs nebun. — E adevărat. Ți-am spus că nu-i prea frumos ce am de spus. Pornim agale, Împreună, plimbîndu-ne În jurul curții pustii, cufundate În Întuneric. Singurele zgomote care se aud sînt pîrÎitul pietrișului sub pașii noștri, adierea vîntului și vocea seacă a lui Jack, vorbind. Și spunîndu-mi totul. DOUĂZECI ȘI ȘAPTE E incredibil cît m-am putut schimba În doar cîteva zile. E ca și cum m-aș fi transformat brusc Într-o altă persoană. SÎnt o nouă Emma
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2129_a_3454]
-
Prietena mea are cîteva rînduri cu brîndușc în fața vilei: mov și galbene. Mi-a dat și mie niște rădăcini, arată Liliana cîteva brîndușe între doi brazi argintii, micuți. Mihai stă cu privirea ațintită îndelung pe cupele mov, ce tremură în adierea unui fir de vînt. Chiar de-ar fi văzut în oraș, nu i-ar fi cumpărat Lilianei brîndușe. Florile astea rămîn ale unei singure vîrste, aceea de demult, și-ale unei singure femei: Teona. Pînă acum nu mi-au plăcut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1470_a_2768]
-
care în cugetare, ce peste tot domnește în proză, poate să aducă încă și eufonia la dreptul ei, care îmblînzește asprimele întîmplătoare din coliziunile vorbirei și dimprotivă elevează muzicalul din structura diferitelor elemente, acela transmite prin asta auditorului o gingașă adiere de simțământ, căci el lasă ca prin viața gîndirei să transpară încă și ceva sufletesc, care de sine deja îndestulează simțul estetic. Ondolațiunea de ton însă cu care e a se declama proza atârnă de la construcțiunea periodei. Espresiunea ritmică va
Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
-
pervaz de fereastră și-și Înfundă buzunarele cu muniție: gloanțe pentru revolverul de 38, Încărcătoare de rezervă pentru automat. Își vîrÎ cuțitul la centură, acoperi fereastra din spate cu salteaua și Întredeschise fereastra din față, ca să mai intre aer. O adiere Îi răcori sudoarea. Se uită afară, la niște puști mexicani care se jucau cu o minge de baseball. Rămase pe loc. Imigranții se adunau afară. Arătau spre soare ca și cum ar fi estimat ora, așteptînd cu nerăbdare sosirea camionului - muncă Înjositoare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2036_a_3361]
-
facînd astfel un adevărat salt pe scara infracțiunilor. Bobby Își va da În gît coechipierii și pe indivizii care făcuseră pozele și iată cum se rezolvă cazul cel important, necesar pentru transfer. Era o zi răcoroasă și se simțea o adiere de vînt. Jack o luă pe Olympic Boulevard, direct spre vest. Își ținea radioul deschis. Știrile Îl aveau ca protagonist pe Ellis Loew: reduceri de buget la biroul procurorului districtual. Ellis bătea apa În piuă. Jack roti butonul de acord
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2036_a_3361]
-
centru. În timp cade doar clipa descoperirii lui, o pâlpâire abia perceptibilă care face vizibilă promisiunea certitudinii luminii - altceva nimic. Însoțirea mâinilor reprezintă punctul ferm ce duce spre centru, spre ceea ce a existat necontenit, există și va exista necontenit, o adiere a inaccesibilului, o atingere a de-neatinsului, o previziune a ceea ce nu poate fi prevăzut. Chiar dacă timpul și spațiul îi despart pe oameni, chiar dacă oamenii se despart, acest centru există și există acest mister. El este un dar al zeilor
Despre limită. Jurnalul de la Păltiniș. Ușa interzisă by Gabriel Liiceanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295599_a_296928]
-
I se pare că tot ce coboară sub verb este ocolit de spirit (dar și ceea ce trece dincolo de el - muzica). A doua zi, pentru că aveam o copie la mine, Noica mi-a citit articolul. L-am întrebat dacă îl supără adierile care vin din filozofia lui, problema "sinelui", apoi însuși faptul de a reacționa la "transcendental" ca o eminență a lui "dincoace", a "sinelui lărgit" etc. "Cîtuși de puțin: mă ierți dacă îți spun că le simt ca pe niște locuri
Despre limită. Jurnalul de la Păltiniș. Ușa interzisă by Gabriel Liiceanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295599_a_296928]
-
și fiecare clipă o trăiam, propulsat de propria mea aroganță vitală, pe orizontala eternității. A trebuit să sufăr, să mă doară, să mă despart, să mă îmbolnăvesc, să-mi fie frică, să trăiesc sfârșitul celor din jur și să simt adierea sfârșitului meu, pentru ca să percep virajul timpului, să-l văd căzând, sleindu-se și murind. Din când în când, e drept, simt urcând în mine ― adus de vântul subtil care se pornește uneori să bată în existența noastră ― mirosul tinereții mele
Despre limită. Jurnalul de la Păltiniș. Ușa interzisă by Gabriel Liiceanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295599_a_296928]
-
uită la soare, Îi Închise iar, auzi glasul maică-sii și-i simți mîna care-l cuprindea pe după umeri și vîntul care-i mîngîia fața, e foarte drăguț, Gumersindo, darling, cu ochii strînși aștepta fericit sărutul maică-sii ca o adiere de vînt și așteptarea acestui sărut atît de apropiat, a iubirii care se afla alături, făcu să i se pară că lumea e desăvîrșită. Juan Lucas fredona un cîntec, anunțînd astfel că se apropiau de casă. Ce zi Însorită! Parcă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2098_a_3423]
-
să fie prins, nu-ți face griji, spune Bunty aproape mârâind. Vreau să sufere. Simt cum mi se Întărește pula din cauza modului În care curva asta babană accentuează cuvântul „sufere“. Uau! — Ei bine Bunty, zic eu și sună ca o adiere blândă, ăăăă, scuză-mă, am ceva În gât, tușesc eu. Cel mai bine e să i te dezvălui puțin. — Cum adică să mă dezvălui? Întreabă ea provocator, aplecându-se pe scaun și dându-și la o parte de pe ochi bretonul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2026_a_3351]
-
se aduna praful de nisip, acoperea multe, la fel și gândurile care poate că îmi produceau mâncărimi. Dar, dincolo de toate acțiunile secundare și formulând situația cât mai precis, mă văd, dacă nu bucuros, atunci măcar ușurat după ce băiatul a dispărut. Adierea de îndoială față de tot ceea ce se consolidase ca o stâncă de credință a început să slăbească. Iar faptul că în capul meu se oprise orice boare de vânt nu va fi permis nici unui gând să-și ia zborul. Doar nesimțirea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1899_a_3224]
-
începu să cânte părând nepăsător, „La donna è mobile”, la modă atunci. Era fericit că fusese ținta atenției tale de adolescentă. Tu l-ai visat toată noaptea. Toate s-au dus”. Fosta elevă de liceu din anul 1918 simți o adiere ușor răcoroasă, numai cât o clipă, întoarse capul nedumerită - era timpul care trecea pe lângă noi - dar nu întâlni decât prezența și zâmbetul neutru al uneia dintre mătuși, care, mai puțin sensibilă, nu sesizase nimic deosebit. Fericite firi. Veni peste câteva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
pe față. - „E adevărat, nu va îmbătrâni, o auzii din nou pe Keti, pentru că nu va apuca, lumea lui care a trecut prin două războaie va apune înainte de a îmbătrâni” - „De unde știi?” o întrebai. Nu răspunse, în schimb îi simții adierea rochiei albe atingându-mi brațul, apoi prezența i se șterse, în timp ce tatăl meu prinse un post de radio ce transmitea o muzică orientală, tărăgănată și tristă. 22. Condicile tribunalului erau îmbâcsite de procese, curgere fără sfârșit, sălile pline de oameni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]