3,016 matches
-
Descurajat și înfricoșat, s-a învârtit pe loc. I se părea că toți copacii se apleacă și-l apasă ușor cu ramurile lor, ascunzându-l privirilor. Auzea voci, fără să înțeleagă cuvinte, auzea muzică, fără să înțeleagă de unde vine, simțea adierea unui vânt care se întețea și care făcea frunzele să se miște forțat, haotic, în foșnet înfricoșător. A încercat să fugă, dar picioarele-i erau grele și se forța să facă fiecare pas. S-a oprit năucit. Nu putea să
Captiv pe tărâmul copilăriei by Marian Malciu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/630_a_1234]
-
sunt pretențioși. Pot fi cei mai buni prieteni. Dar trebuie îngrijiți cu mult suflet, nepoate, trebuie să le vorbești blând. Așa cum vorbești cu oamenii... Bunicul vorbea monoton, cu voce blajină, plimbându-și mâna ușor pe capul băiatului ca într-o adiere caldă de vânt. Tudorel închisese ochii. Auzea ca prin vis vorbele bătrânului, din ce în ce ca venind de mai departe, transformându-se în șoapte calde, plăcute. Adormise. Pentru că nu mai avea putere să-l ducă în brațe, bunicul l-
Captiv pe tărâmul copilăriei by Marian Malciu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/630_a_1234]
-
dracu’ o fi, un american?, nu, n-ar avea timp să se ocupe de fleacuri, de lumina pornită de jos În sus și-un pic lateral, cu cadre Împărțite-n două de arcușul firelor de praf auriu, și, la o adiere de vînt, văd pe teletextul din capul meu că, Într-adevăr, nici vorbă de vreun regizor din Munții Stîncoși, era Koncealovski. Despre care s-a spus c-a dat nu știu cîte rateuri În perioada americană, nu le-a dat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
avânt (vital sau mortal). Prezența copilului schimba, de la o zi la alta, de la o lună la alta, de la an la an, realitatea, îi dădea amploare, luminozitate, densitate, adâncime, nu știu cum să spun. Copilul aducea cu el soarele, frunzele, foșnetele, fluturii, înflorirea, adierea, zăpada strălucitoare, aerul colorat, luna. Demult nu mai fusesem atentă cu adevărat la toate astea. De vreo douăzeci de ani. Stăteam cu Danda în parc ore în șir, până se lăsa întunericul, iar lumea asta pe care o aveam bine
O altă viață. In: Poveşti cu scriitoare şi copii by Simona Popescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/801_a_1778]
-
până se lăsa întunericul, iar lumea asta pe care o aveam bine împlântată în simțurile mele, moștenită de la copilul care am fost, începea să renască, redevenea a mea, reîncepea să existe AIEVEA, clipă de clipă : soarele, frunzele, foșnetele, fluturii, înflorirea, adierea, zăpada strălucitoare, aerul colorat, luna. Copilul aducea în viața mea emoția aia neobișnuită legată de o bizară și sublimă eternitate - Marea Eternitate Mică! - din cărțile simple, simple, simple, din filmulețele nostime de la televizor, din teatrul de păpuși, făcut cu bani
O altă viață. In: Poveşti cu scriitoare şi copii by Simona Popescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/801_a_1778]
-
pervaz de fereastră și-și Înfundă buzunarele cu muniție: gloanțe pentru revolverul de 38, Încărcătoare de rezervă pentru automat. Își vîrÎ cuțitul la centură, acoperi fereastra din spate cu salteaua și Întredeschise fereastra din față, ca să mai intre aer. O adiere Îi răcori sudoarea. Se uită afară, la niște puști mexicani care se jucau cu o minge de baseball. Rămase pe loc. Imigranții se adunau afară. Arătau spre soare ca și cum ar fi estimat ora, așteptînd cu nerăbdare sosirea camionului - muncă Înjositoare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2036_a_3361]
-
facînd astfel un adevărat salt pe scara infracțiunilor. Bobby Își va da În gît coechipierii și pe indivizii care făcuseră pozele și iată cum se rezolvă cazul cel important, necesar pentru transfer. Era o zi răcoroasă și se simțea o adiere de vînt. Jack o luă pe Olympic Boulevard, direct spre vest. Își ținea radioul deschis. Știrile Îl aveau ca protagonist pe Ellis Loew: reduceri de buget la biroul procurorului districtual. Ellis bătea apa În piuă. Jack roti butonul de acord
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2036_a_3361]
-
vălul nopții ce ne împresoară, Pe dalbele poteci, tăcute-acum, Să alergăm până la primăvară. Cutreierând pe munți și prin abis În frumuseți de sine grăitoare, Vom transforma dorințele în vis Și albul tău în magică splendoare. Ne vom plimba ascunse-n adieri, Din când in când oprindu-ne pe cale Să mângâiem cu gândul primăveri Și s-o pornim pe-alei, pașind agale. Când florile vor fi-nflorit demult, În sărutarea vie-a dimineții, Te voi opri din drum, ca să ascult Poveștile din
D?-mi m?na iarn? by Elena Marin Alexe () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83318_a_84643]
-
se relaxa decât după ce cobora din mașină, alerga un timp prin iarba grasă, arunca o pătură la întâmplare, se așeza cu fața la soare ori către valurile lacului și-i striga: „Fă dragoste cu mine!“. Toate în jur nu erau decât o adiere fără agitație și fantasme, ca un ocean de spumă invizibilă filtrând lumea întreagă. Lui îi țiuiau urechile de liniște și, ca întotdeauna, gândul îi zbura în altă parte, făcând asocieri livrești. Ea iradia de ceva imposibil de povestit. Și tot
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
totuși, că îl iubește, oricâte ar fi în capul lui contrare gândului ăstuia, și în fond ieșise din orașul supraaglomerat să se destindă și să se umple de zgomote închipuite, precum ronțăitul de fierăstrău al firelor de iarbă legănate de adiere, și atunci se ridica ușor, îl învăluia cu brațele, îl trăgea la pământ, sărutându-l și respirând ușurată, dă-o naibii de logică! n-o să trăiesc o veșnicie! Iar din acele clipe încolo n-ar mai fi fost interesată și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
foarte încet degetele, urmărind cum se întind sau zvâcnesc tendoanele, cum se adună pielea în jurul nodurilor, iar venele palpită sub pergamentul uscat și îngălbenit; privea cutiile mari de lemn înșirate pe marginea balconului, așteptând să se oprească o șuviță de adiere în mănunchiurile stufoase de frunze verzi, mici și grase ale acelei plante al cărui nume nu-l cunosc, ce înflorește în buchete violete, ca niște bulgări, în târziul toamnei ÎDoamne, își zicea, mult mai este până la toamnă!). Se bucura dacă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
decât ca pe o apăsare sufocantă. Acum ai să mă întrebi de ce am acceptat toate acestea și de ce nu mi-am refăcut viața în urmă cu două decenii - își zicea în gând, ca și cum ar fi vorbit cuiva, continuând să pândească adierea ce încă nu se oprea în mănunchiurile stufoase de frunze verzi, sub soarele ce-i înfierbânta rochia și pielea, incapabilă și de fapt deloc doritoare să caute un petic de umbră. Ar putea oferi o mie de motive în afara aceluia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
în care pune cuburi de gheață s-o răcească, o soarbe cu înghițituri mici. Ecoul străzii plutește neîntrerupt împrejur. Se așază pe patul îngust din cămăruța lui îngustă, aproape gol în zăpușeala care dă năvală prin fereastra larg deschisă. Nici o adiere nu flutură perdeaua și draperia subțire înflorată. Dar liniște încă nu e. Peretele de cărți nu-i spune nimic, gândul i-e neclar. Se ridică și trece alături, în încăperea mai mare, se așază pe canapeaua îmbrăcată în stofă cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
în șezut, îl privește bătrâna doamnă Marga Pop. Încăperea mirosea a medicamente, a cearceafuri jilave, transpirație și urină. O zăpușeală ca o pală de foc l-a izbit în față. A deschis ușa către balconul ce înainta spre parc și adierea de afară a început să fluture perdeaua. Într-o glastră monstruoasă din sticlă, pe care a umplut-o cu apă, a îndesat florile mărunte. Abia după aceea s-a așezat pe un scaun în apropierea patului și a privit-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
înapoi, privea lărgirea cu indiferență, cu o imobilitate răbdătoare și când anotimpurile au încetat să se mai perinde în acea nebunească sarabandă, era surprinsă că pe pământul acum lățit vrând-nevrând stăteau înfipți aceiași arbori ai parcului, cu ramurile legănate în adierea călduță, pe care îi urmărea cu ochi obosiți prin perdeaua ușor fluturată de adiere, numai ochii mișcându-și-i, altfel cu totul imobilă, stând pe o parte, în mijlocul patului, ușor ghemuită, cu capul așezat pe pernă, dar și pe unul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
să se mai perinde în acea nebunească sarabandă, era surprinsă că pe pământul acum lățit vrând-nevrând stăteau înfipți aceiași arbori ai parcului, cu ramurile legănate în adierea călduță, pe care îi urmărea cu ochi obosiți prin perdeaua ușor fluturată de adiere, numai ochii mișcându-și-i, altfel cu totul imobilă, stând pe o parte, în mijlocul patului, ușor ghemuită, cu capul așezat pe pernă, dar și pe unul din brațele descărnate întins către marginea patului, la care nu se uită, numai legănarea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
stând pe o parte, în mijlocul patului, ușor ghemuită, cu capul așezat pe pernă, dar și pe unul din brațele descărnate întins către marginea patului, la care nu se uită, numai legănarea ramurilor arborilor trebuie privită, pentru că dincolo de legănarea ramurilor este adierea însăși ce înseamnă mișcare, își face loc printre arbori, iarbă, tufe, flori, ziduri, câmpuri, orașe, oameni, mulți oameni, care atât de multe au de făcut, încât nu pot fi decât indiferenți la zăcutul în pat al uneia ca ea și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
pentru că, întocmai ca în sarabanda pe care o gândea adineauri sau întocmai ca într-o roată-scrânciob, fiecăruia îi vine rândul o dată și n-ar avea rost să gândească dinainte la ce va gândi atunci, prin urmare dincolo de legănarea ramurilor e adierea, iar adierea e viață ce clocotește, cu totul altfel decât brațul ei obosit și descărnat, întins către marginea patului pe care nu vrea să-l privească și la care ar face bine și Andrei Vlădescu să nu se mai uite
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
ca în sarabanda pe care o gândea adineauri sau întocmai ca într-o roată-scrânciob, fiecăruia îi vine rândul o dată și n-ar avea rost să gândească dinainte la ce va gândi atunci, prin urmare dincolo de legănarea ramurilor e adierea, iar adierea e viață ce clocotește, cu totul altfel decât brațul ei obosit și descărnat, întins către marginea patului pe care nu vrea să-l privească și la care ar face bine și Andrei Vlădescu să nu se mai uite, pentru că ea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
de aici, îți trec tot felul de bazaconii prin cap, aici ar fi de mine, să stau să scriu“. Lângă ei, flutura ușor perdeaua albă, cu ochiuri rare, și mai departe se legănau crengile arborilor din parc și mai departe adierea fugărea petice de nori și mai departe vântul uscat se învârtejea pe străzile orașului vuind a viață. Toate astea nu se știe dacă s-au petrecut întocmai; cine însă poate spune că nu au fost așa? Iar dacă au fost
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
inima de emoție, izbit de gândul că n-o s-o mai vadă; dar neavând timp să fie foarte conștient de gândul acesta, mâna continuându-și mișcarea, închizând ușa în spatele lui, privirea iscodind mai departe încăperea pustie, în care se simțea adierea călduță a parcului, atunci zărind fâlfâirea ușoară a perdelei și cealaltă ușă deschisă către terasă și presupunând că pe terasă, într-un șezlong, o va găsi pe bătrâna doamnă Marga Pop. Ar fi vrut să continue starea imponderabilă de mulțumire
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
orizontul, apropiindu-l. În balconul-terasă, Andrei Vlădescu se minuna de strălucirea crepusculară a toamnei ivite pe neașteptate, cu bogăție de culori, dar care își trimisese semnele cu mult înainte. Cine să le vadă? Luminile nopții pulsau mai palide, se simțeau adierile reci învârtejite în frunzișul arborilor, iar pașii trecătorilor întârziați erau mai rari. În fața lui se întindea același oraș imens, colcăitor, apăsător, fumegând, neobosit, indiferent și rece, dar apartamentul din ușa căruia privea era pustiu, străin dintr-odată. Îl străbătea cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
mințile? Tot continuând astfel, n-ai s-o mai scoți la capăt!“ Ajunsese la cimitir prea devreme. Capela era închisă. S-a așezat pe o bancă, cu mănunchiul de flori lângă el, urmărind cum cad frunzele brusc îngălbenite, scuturate de adierea care se simțea de câteva zile. Un aer cald plutea în jur. Nu și-a dat seama cât de cald este decât după ce îngrijitorul a deschis ușile și a putut urca treptele de piatră, pătrunzând în capela răcoroasă, gălbui luminată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
spre și dinspre Gara de Nord. Din nou formând o masă informă în stațiile de autobuz, tramvai, troleibuz. Despicând norișorii delicați de praf. Învelindu-se în lumina filtrată de arborii parcurilor. Înaintând printre frunze ruginii sau îngălbenite ce pluteau nesigure, smulse de adiere din copacii bulevardelor. Același fel de mulțime în oricare parte a orașului, preocupată, grăbită, frământată, vociferând, tropăind, trăind. Aceeași mulțime fără de care orașul n-ar fi fost așa cum este: imens, enervant, obositor, prăfos, aglomerat, acaparator, obsedant și drag. Când a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
-le în mână și încercând să le înțeleagă, amândoi, rostul și sensurile, ștergându-și la răstimpuri cu o cârpă moale palmele pline de praf fin și colorat care va fi plutit și în jurul lor, invizibil, desigur, sau aproape invizibil în adierea călduț-răcoroasă ce pătrundea de afară pe ușile-fereastră larg deschise către lumina și cerul limpezit. Fiecare cu câte o cană mare cu cafea, așezate alături, pe o tavă, direct pe parchetul umflat, lângă telefonul mare și negru, ca o absurdă insectă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]