17,610 matches
-
lacului Constanța... Ca să mă uit peste apă și să caut mereu din ochi celălalt mal. Sau la Weingarten, tot În Oberschwaben, dacă prima mea ispravă rostită corect pe nemțește a fost „Ich trinke Wein...“. Marea Șvabă — Văd dedesubt un lac imens, Îmi spune Nicole, e de fapt o mică mare. Mai văd, uite-l, și un avion care se ridică, e mult sub noi și lasă-n urmă o coadă lungă, lungă de fum. Foarte răsucită coada!... Zburam spre Paris, pesemne
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
capăt războiului, depunînd armele pe cîmpia Moftinului, la est de Carei, și semnînd cu Habsburgii Pacea de la Sătmar. Împăratul a recunoscut meritele generalului În Încetarea rebeliunii, i-a acordat rangul de conte, dăruindu-i totodată domeniul regal din Ardud și imensele moșii ale lui Rákóczi. Norocoasă răsplată, după atîția ani de Înfruntări necruțătoare și după mai multe incursiuni ale curuților conduși de el pînă sub zidurile Vienei, cînd răzvrătiții devastaseră totul În cale. Oscilațiile În opțiunile politice și religioase aveau o
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
cen siunea lui gîfÎită și curbele strînse făceau să Înghețe de tot vorbăria călătorilor. La asfaltarea șoselei, au mai netezit serpentinele, le-au mai scurtat și Îndreptat. În jurul acestei biserici se ridicase și crescuse Ardudul, mai ales prin defri șarea imensei păduri În mijlocul căreia prinsese a se În j gheba. De altfel, numele său spune totul, avînd la bază cu vîn tul maghiar „Erdö“ (pădure). Cu o umbră de melancolie În glas, preotul ne-a Împărtășit cea mai mare părere de
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
s-ar Întîmpla, nu se va desprinde de mine. Ochiul de sticlă a ajuns În pubelă, așa cum globul ocular originar sfîrșise În urmă cu vreo cincizeci de ani la canal. Nu pot să uit din anii aceia de demult brazii imenși din curtea clinicii de oftalmologie din Cluj, terasa colinei pe care e situată, dealul ce urcă În continuare spre neurologie și pneumologie, micul munte medical cu tot felul de clădiri spitalicești cățărate pe spinarea sa, izolate de oraș, dar și
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
s-o uit niciodată: o fanfară se Împingea peste noi, cu muchiile ei cu tot, afară din acel televizor. Murise... Da, murise un suprem și-l Îngropau, iar acel martie cînd mama m-a dus cu sine Într-o sală imensă, plină de batiste și unde m-am Întîlnit cu televizorul, a fost, ca pentru colonelul Aureliano Buendía copil, după-amiaza În care tatăl său l-a luat de mînă și l-a dus să-i facă cunoștință cu gheața. Mult mai
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
o simplă funcție decorativă. Dimpotrivă, ele își pun la dispoziție averile pentru susținerea materială a întregului grup. Ajunge să ne amintim cât de limitat este rolul social, public al femeii în Antichitate și mai ales al femeii iudee ca să pricepem imensul risc și uriașa îndrăzneală de care dau dovadă aceste ucenice ale lui Cristos. În școlile filozofice grecești, prezența feminină face parte din regula normalității; nu însă și în curentele iudaice de strictă observanță (excepțiile, precum esenienii și terapeuții, dacă ultimii
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
pentru a anula istoricitatea învierii, nu ezită să-și declanșeze o criză de misoginie: cum putem crede într-o înviere al cărei singur martor e o femeie mitomană și fantezistă? Reacția violentă a istoricului agnostic ne pune dintr-odată în fața imensei responsabilități pe care o poartă umerii firavi ai acestei „mironosițe”: ea a fost martorul privilegiat al învierii, temelia pe care stă Credo-ul creștin. Căci, așa cum va spune apostolul Pavel în Prima Epistolă către corinteni, dacă Isus n-a înviat
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
apostolii, dar Iuda, camuflat într-o tunică asemănătoare cu a lor, îi urmărește, îi deconspiră pe toți (apostolii se ascundeau!), apoi Îl prinde pe Isus și-L duce în fața Sinedriului. Isus e lapidat, apoi răstignit în batjocură de un cotor imens de varză (sic!). Bănuind că leșul va fi furat de ucenici cu intenția de a-L proclama „înviat”, Iuda Îl ia pe ascuns și-L îngroapă la loc sigur, în propria grădină. Când apostolii, descoperind mormântul gol, încep să răspândească
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
nimic de pierdut ignorând apocrifele, atunci textul meu n-a avut nici un rost și munca mea a fost zadarnică. Dacă existența apocrifelor nu are nici un rost, atunci munca tuturor celor care le editează de sute de ani, cu un efort imens, cu o știință exemplară și o răbdare dumnezeiască este muncă irosită de pomană. Dacă existența apocrifelor nu contează, atunci nu contează nici iconografia despre nașterea, copilăria, intrarea în Templu sau Adormirea Maicii Domnului; așa cum nu contează icoana Anastasis, la care
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
responsabil” cu învierea. Capitolele XXXI-XXXVI dezvoltă viziunea, prezentată sumar în capitolele precedente. Capitolul XXII este extrem de interesant, întrucât, sub influența doctrinei orfice grecești, vedem cum se modifică radical reprezentarea șeolului în imaginarul iudaic. Reprezentarea străveche era aceea a unei peșteri imense, în care sufletele drepților stau laolaltă cu sufletele păcătoșilor fără a se recunoaște, moartea antrenând o pierdere totală a personalității, a conștiinței de sine, a memoriei. În capitolul XXII, șeolul capătă o cu totul altă configurație. Enoh este călăuzit către
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Elefanții încep să sfârtece în bucăți taurii, apoi se mănâncă între ei. Imediat după aceea, șapte „ființe luminoase”, cu chip de om (arhanghelii) ies din cer. Trei îl iau pe Enoh de mână și-l urcă în vârful unui turn imens, de unde acesta vede ce se va întâmpla cu elefanții, cămilele, măgarii, aștrii și taurii. Unul din grupul celor patru arhangheli punitivi înșfacă primul astru căzut din cer, îi leagă mâinile și picioarele și-l azvârle în hău. Altul scoate o
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
ierburi. și visează o ființă cu chip de om ieșind din sânul mării și zburând cu norii. Privirea acelei ființe cutremură, iar vocea topește („toți cei care-i auzeau glasul se topeau precum ceara la foc” - XIII, 4). O mulțime imensă de oameni năvălește din toate colțurile lumii către ființa extraordinară, pentru a o răpune. Aceasta își „taie” un munte și plutește așezată pe el deasupra pământului. Mulțimea o atacă furioasă. Atunci, ființa cu chip de om scoate din gură un
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
direct la ele („Vino și-ți voi arăta misterele (mysteria) lui Dumnezeu” - I, 8). Însoțit de înger, Baruh urcă până la primul cer, „unde se află un fluviu pe care nimeni nu-l poate trece”. Intrarea se face printr-o poartă imensă (panmegethe). În interior, o câmpie (pedion) populată de oameni cu chipuri monstruoase: „fețe de bou, coarne de cerb, picioare de capră, coapse de oaie” (II, 3). Consternat, profetul întreabă cine sunt personajele, iar îngerul Phamael (poate Phanuel?) răspunde: „Cei care
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
spre a culege rugăciunile oamenilor și faptele lor bune. Iată-l! Cu scârțâit strașnic, precum bubuitul tunetului, porțile se dau în lături. Cei doi îngeri, „arhistrategul” Mihail și „interpretul viziunilor”, Phamael, se salută ceremonios. Apoi, cel dintâi ia o cupă imensă (phialen megalen sphodra), largă cât distanța dintre nord și sud, adâncă precum spațiul cuprins între cer și pământ. În acest vas arhanghelul culege „virtuțile drepților” (hai aretai ton dikaion). Ce se întâmplă mai departe? Trei categorii de îngeri suie de pe
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
al treilea val” au chipurile posomorâte. Vor să-și dea pe loc „demisia”, întrucât nu mai suportă compania unor nelegiuiți. Cererea le va fi însă respinsă de către Dumnezeu Însuși puțin mai târziu. Așadar Mihail reintră în cerul al cincilea, ducând imensa cupă doar pe jumătate plină. Din tainicul dialog care se desfășoară dincolo de poartă, zăvorâtă la loc, nu se aude decât... un tunet puternic. Apoi arhanghelul revine, de data aceasta aducând răsplată pentru cei merituoși: ulei tămăduitor. Iar pentru îngerii „greviști
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
rând aceea de a pune în evidență și calitatea de intercesor pe lângă Dumnezeu a lui Abraham. Așadar, sub ochii patriarhului se derulează următoarea scenă: un înger aduce un suflet înaintea tribunalului descris mai sus. Judecătorul poruncește altui înger să deschidă imensa carte și să găsească păcatele sufletului împricinat. „și deschizând cartea, acela găsi păcatele egale cu faptele bune” (cap. XII). Prin urmare, judecătorul nu-l poate trimite nici în iad, nici în rai; respectând cu strictețe principiile justiției divine, îl părăsește
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
lui Satan, adică demoni. Copiii lor, născuți din legăturile cu fiicele oamenilor, s-au așezat în straturile atmosferei sublunare, formând aici categoria demonilor tereștri. Demonii își trag numele de la daimonas, „cei care înțeleg și știu esența lucrurilor”161. Dar, în ciuda imensei lor științe, „lor nu le este dat să cunoască exact planurile divine”, fapt care explică ambiguitatea oracolelor lor. Demonii îi inspiră pe magicieni și au capacitatea de a se introduce în trupurile oamenilor. „Apoi, odată ce și-au început lucrarea ascunsă
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
dânsul șid est Crainicț a introdus pentru prima dată la noi preocupările de teologie mistică, sistematizând chiar o disciplină cu acest nume la Facultatea de Teologie din București. Cursul de mistică ortodoxă ținut studenților e prima adunare și sistematizare a imensului material de doctrine și de fapte ascetice și mistice din cuprinsul spiritualității ortodoxe. Un sector întins de preocupări, cele mai centrale, cele mai importante pentru înviorarea vieții creștine, a fost redat astfel din nou teologiei românești, atât de schematică (sic
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
adevăratei credințe”. În același timp, prin intermediul lor, el încearcă să regăsească dimensiunea spirituală și existențială a dogmelor. Astfel, patristica îl ajută să reconstruiască o teologie mistică, asumată, căreia metoda scolastică îi dăduse lovitura de grație. Cred că în aceasta constă imensa lui contribuție la reînnoirea teologiei în peisajul contemporan. 2. Stăniloae a întreținut legături privilegiate, exclusive cu Tradiția oficială, acceptată sau impusă de Biserică, respingând din oficiu orice teologie creatoare, dinamică, riscantă (Origen, Evagrie etc.). În același timp, el nu face
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
stăpânul inspectă cu atenție pietrele. Erau toate așa cum le lăsase, la locul lor. Stăruia însă un parfum suav, de trandafir, pe care nimeni nu-l știa de unde vine. De pe etajera lui de cristal, trandafirul deșertului dispăruse. În locul lui, o floare imensă, strălucind în toate culorile curcubeului, își înălța petalele. Și nimeni n-avea să-i știe numele vreodată. Dar pietrele știau: era trandafirul care, după două mii de ani, murise din iubire și acum avea să trăiască pentru totdeauna. Din iubire. Amintirea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
stăruitor multă vreme. A continuat să îl vadă aproape de câte ori cobora în vale. De fiecare dată era singur. După câtva timp, fie că era frumos sau urât, soare torid, ploaie și vânt, începuse să aibă ca tovarăș nedespărțit o imensă umbrelă neagră pe care nu o deschidea niciodată. Acele ruginite străpungeau impudic țesătura neutilizatului obiect de care era ne-despărțit Justin. Fizionomia lui se schimba de la o întâlnire întâmplătoare la alta în așa măsură încât peste numai un an, Omul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1476_a_2774]
-
întrebare se întrupează fără știre : Cine ești și ce vrei de la mine ?" Inelele de fum își opresc urcușul, atmosfera se limpezește și Victor poate distinge chipul străinei. Din prima clipă, ceea ce îl fascinează sunt ochii și mai ales privirea lor. Imenși, oblici, trași mult spre tâmple, de o nedefinită culoare de ocean care atrage spre adâncimile lui. Victor e cuprins de un fior. Forma ochilor necunoscutei se asemăna atât de bine cu cea a ochilor Dorei, iar pălăria se dovedește a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1476_a_2774]
-
data asta în care este îmbrăcată. Interdicție totală de a se mișca. Dacă se mișcă simte dureri mai ales în coapsa stângă. Are gânduri, are senzații și simțăminte, deși nu își simte capul, de parcă în locul lui s-ar afla o imensă cavitate vidă. Presimte că în patul din stânga ei, acela în care suferise tânăra care plecase în fotoliu pe rotile, nu este nimeni. Nu aude ușa deschizându-se și nici pașii ușori care se apropie. Tresare când o voce autoritară i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1476_a_2774]
-
colega ? În afară de febrilitatea ușoară : 37,9°, totul este perfect. Să vedem și plaga. Nicolaï iese din grupul compact de oameni îmbrăcați în alb. Dora simte atingeri ușoare pe frunte și pe ceafă. În rest, nici o durere, numai senzația de vid imens care a luat locul capului. Ciudat că vidul acesta știe să gândească. Strânge bine pleoapele parcă din dorința de a ajuta gesturile tânărului intern. Cum nu se poate mai bine, se aude din nou vocea profesorului, care privește cu atenție
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1476_a_2774]
-
Incursiunea în craniul care ascundea anomalii perenizate de cei peste cei douăzeci de ani de suferință ai lui Justin nu durează atât cât ar fi fost necesar pentru o intervenție de acest gen. Imaginea care apare pe ecran înfățișează o imensă pată cu contur difuz. Specialistul suedez încearcă cu precauție să penetreze cu o chiuretă fină presupusul contur al zonei bolnave. Ecranul pare invadat de un val negru care face și mai greu de descifrat suferința creierului lui Justin. Mâinile înmănușate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1476_a_2774]