2,793 matches
-
de ani de închisoare. În urma unui referendum ținut pe 19 mai 1991, Croația și-a declarat independența față de Iugoslavia, pe 25 iunie 1991. Minoritatea sârbă care trăia în Croația a pornit o insurecție armată împotriva autorităților naționaliste croate. Armata Populară Iugoslavă a intervenit de partea sârbilor, iar conflictul a escaladat. În august 1991, armata iugoslavă a asediat orașul Vukovar, ca parte a unei ofensive majore către centrul Croației. JNA intenționa să captureze rapid orașul și apoi să avanseze spre Zagreb, prin
Mile Mrkšić () [Corola-website/Science/321741_a_323070]
-
a declarat independența față de Iugoslavia, pe 25 iunie 1991. Minoritatea sârbă care trăia în Croația a pornit o insurecție armată împotriva autorităților naționaliste croate. Armata Populară Iugoslavă a intervenit de partea sârbilor, iar conflictul a escaladat. În august 1991, armata iugoslavă a asediat orașul Vukovar, ca parte a unei ofensive majore către centrul Croației. JNA intenționa să captureze rapid orașul și apoi să avanseze spre Zagreb, prin Vinkovci și Osijek. Spre sfârșitul lui august 1991, Vukovar era complet înconjurat, însă apărătorii
Mile Mrkšić () [Corola-website/Science/321741_a_323070]
-
Sud”, aflat în subordinea directă a generalului Života Panić. Brigada condusă de colonelul Mrkšić a fost principala forță responsabilă cu atacarea și ulterior ocuparea orașului Vukovar. Forțele croate din Vukovar s-au predat abia pe 18 noiembrie 1991, iar armata iugoslavă și forțele paramilitare sârbe au ocupat orașul. Pe 19 noiembrie, unități ale armatei iugoslave au ajuns la spitalul din Vukovar, în care mai multe sute de croați și ne-sârbi se refugiaseră în ultimele zile ale asediului, sperând că vor
Mile Mrkšić () [Corola-website/Science/321741_a_323070]
-
a fost principala forță responsabilă cu atacarea și ulterior ocuparea orașului Vukovar. Forțele croate din Vukovar s-au predat abia pe 18 noiembrie 1991, iar armata iugoslavă și forțele paramilitare sârbe au ocupat orașul. Pe 19 noiembrie, unități ale armatei iugoslave au ajuns la spitalul din Vukovar, în care mai multe sute de croați și ne-sârbi se refugiaseră în ultimele zile ale asediului, sperând că vor fi evacuați în prezența observatorilor internaționali Jan Allan Schou și Petr Kypr, așa cum se
Mile Mrkšić () [Corola-website/Science/321741_a_323070]
-
Din cei 300 de oameni ridicați de la spitalul din Vukovar, cel puțin 264 au fost uciși la ferma Ovčara, mulți alții fiind dați dispăruți. După ocuparea Vukovarului, Mile Mrkšić a fost promovat la gradul de general locotenent-colonel în Armata Populară Iugoslavă și ulterior, după autoproclamarea Republicii Sârbe Krajina, a fost numit Șef de Stat Major al armatei acestei entități sârbe ("Srpska Vojska Krajine" - SVK), în mai 1995. După înfrângerea SVK de către forțele croate, în august 1995, Mrkšić s-a retras din
Mile Mrkšić () [Corola-website/Science/321741_a_323070]
-
a Șerbiei. A fost asasinat în 2003 de membri ai crimei organizate sârbe. Đinđić s-a născut la Bosanski Šamac, aflat astăzi în Bosnia și Herzegovina, pe atunci parte din RSF Iugoslavia, unde tatăl său era ofițer în Armată Populară Iugoslavă (JNA). Mama, Milă Dušanić, casnica, l-a crescut pe el și pe sora lui mai mare Gordana; familia se mută frecvent după cum dictă serviciul tatălui. Zece ani din copilărie, Zoran i-a petrecut în orașul Travnik. În cele din urmă
Zoran Đinđić () [Corola-website/Science/320945_a_322274]
-
care a absolvit-o în 1974. În facultate, a devenit interesat de politică. După ce a fost condamnat de regimul comunist și de presă controlată de acesta pentru rolul lui în tentativa de a organiza o mișcare politică independența a studenților iugoslavi, Đinđić a emigrat în Germania de Vest datorită intervenției fostului cancelar german Willy Brandt, care a convins autoritățile să-l expulzeze pe Đinđić în Germania în loc să-l închidă în Iugoslavia. El și-a continuat studiile cu profesorul Jürgen Habermas la
Zoran Đinđić () [Corola-website/Science/320945_a_322274]
-
Milan Milutinović. Šešelj a acuzat fraudă electorală și a protestat împotriva guvernului. El a renunțat la proteste după declanșarea crizei din Kosovo la începutul lui 1998, iar radicalii au intrat în coaliția guvernamentală. Cand Vuk Drašković s-a alăturat guvernului iugoslav la începutul lui 1999, Đinđić a rămas principalul lider de opoziție sârb la începutul bombardamentelor NATO. După ce jurnalistul anti-Milošević Slavko Ćuruvija a fost asasinat în ziua de paști din timpul bombardamentelor, Đinđić s-a refugiat temporar în Muntenegru. În septembrie
Zoran Đinđić () [Corola-website/Science/320945_a_322274]
-
precum și de opoziție pentru a-i prezenta afinitățile internaționale. După revenirea în țară în iulie 1999, Đinđić a fost trimis în judecată pentru periclitarea securității statului. În acea perioadă, au avut loc o serie de asasinate politice în Șerbia. Ministrul iugoslav al apărării Pavle Bulatović a fost împușcat la 7 februarie 2000 într-un restaurant. Liderul radical Vojislav Šešelj a susținut la procesul lui Slobodan Milošević că această crimă a fost comisă că preludiu al preluării Partidului Popular Muntenegrean în octobrie
Zoran Đinđić () [Corola-website/Science/320945_a_322274]
-
preluării Partidului Popular Muntenegrean în octobrie 2000 de către Predrag Bulatović, care a reușit să schimbe majoritatea obținută de Milošević și aliații lui, aliindu-se cu Opoziția Democrată din Șerbia condusă de Đinđić. În aprilie, presedintele JAT și membrul Stângii Unite Iugoslave Žika Petrović a fost împușcat în timp ce-și plimba câinele. La sfârșitul lui august, fostul președinte sârb Ivan Stambolić a disparut; el fusese ucis pe muntele Fruška Gora de membrii Unității de Operațiuni Speciale din Șerbia. Đinđić și aliații
Zoran Đinđić () [Corola-website/Science/320945_a_322274]
-
legislative din septembrie 2000. El a devenit prim ministru al Șerbiei la 25 ianuarie 2001. În 2001, Đinđić a jucat un rol important în predarea lui Milošević Tribunalului Internațional de la Haga. În august 2001, după ce s-a întâlnit cu cabinetul iugoslav al lui Koštunica, fostul ofițer de securitate sârb Momir Gavrilović a fost asasinat. Koštunica a susținut că Gavrilović îi informa pe membrii cabinetului despre legăturile unor membri ai guvernului Șerbiei cu crimă organizată. Koštunica și cei 45 de membri DSS
Zoran Đinđić () [Corola-website/Science/320945_a_322274]
-
a înființat „Tribunalul Special” cu un program de protecție a martorilor. Liderii crimei organizate, cu legături în fosta securitate sârbă și încă loiali lui Slobodan Milošević, s-au alarmat. Din ordinul fostului comandant al Unității de Operațiuni Speciale a securității iugoslave, Milorad „Legija” Ulemek, Đinđić a fost asasinat de soldatul lui Ulemek Zvezdan Jovanović la Belgrad la 12 martie 2003. Jovanović l-a împușcat din clădirea de peste drum de sediul guvernului Șerbiei la ora 12:23 PM, nimerindu-l o dată în
Zoran Đinđić () [Corola-website/Science/320945_a_322274]
-
general de brigadă și comandantul Diviziei 1 Infanterie al Corpului VI cu reședința la [[Timișoara]]. Acolo, pe 8 Mai 1941, autoritățile militare române din Timișoara au primit primul lot de 800 de prizonieri de origine etnică română din fosta armată iugoslavă, conform înțelegerii cu misiunea militară germană. Orașul a fost frumos pavoazat cu acest prilej pentru primirea lor. S-a aranjat un mare defileu împreuna cu foștii prizonieri. Mulțimea din fata Comandamentului a aclamat îndelung și pe generalul care se afla în
Emanoil Bârzotescu () [Corola-website/Science/315380_a_316709]
-
de infanterie din cel de-al doilea război mondial. Proiectat la mijlocul anilor 1930, a fost cel mai numeros tanc francez în primele etape ale războiului. A fost folosit de asemenea și de alte armate ale epocii, precum armata română, poloneză, iugoslavă sau turcă. În decembrie 1937, România a început negocierile cu Franța pentru inaugurarea în țară a unei linii de producție pentru vehicule blindate. Producția planificată includea 200 de tancuri , însă înțelegerea nu a putut fi dusă până la capăt iar în
Renault R-35 () [Corola-website/Science/317383_a_318712]
-
era un rău cu mult mai mare decât fascismul. Șkuro a fost numit în 1944 la comanda trupelor căzăcești de rezervă unitatea sa a fost deplasată la început pe frontul din Iugoslavia, unde a luat parte la luptele împotriva partizanilor iugoslavi ai lui Tito. În 1945, Andrei Grigorievici Șkuro a fost luat prizonier de britanici în Austria și a fost predat sovieticilor în cadrul Operațiunea Keelhaul. Curtea supremă a URSS l-a condamant pe Andrei Șkuro la moarte. El a fost executat
Andrei Șkuro () [Corola-website/Science/317390_a_318719]
-
ele au fost gata de acțiune, Armata Roșie reușise deja să elibereze cea mai mare parte a teritoriului ocupat de naziști, iar aceasta a făcut ca ele să fie transferate în Balcani, unde au fost implicate în lupta împotriva partizanilor iugoslavi comandați de Josip Broz Tito. Spre sfârșitul războiului, unitățile de cazaci au trecut sub controlul Waffen-SS. Printre altele, înțelegerile semnate la Ialta și Teheran de către președintele SUA Roosevelt, presedintele sovietic Stalin și primul ministru britanic Churchill au determinat soarta cazacilor
Trădarea cazacilor () [Corola-website/Science/317416_a_318745]
-
(în , în ) a fost o luptă care a durat 87 de zile, desfășurată în orașul Vukovar din estul Croației. Asedierea orașului s-a făcut de către Armata Populară Iugoslavă ("Jugoslovenska Narodna Armija" - JNA), sprijinită de diverse forțe paramilitare sârbe, cu intenția de a desprinde localitatea de Croația și de a o anexa Republicii Sârbe Krajina, care să formeze o uniune cu Serbia și Muntenegru. Asediul s-a desfășurat între august și
Asediul Vukovarului () [Corola-website/Science/321404_a_322733]
-
înfrângerea Gărzii Naționale Croate ("Zbor Narodne Garde" - ZNG), distrugerea Vukovarului, moartea a cel puțin 3,000 de persoane, precum și purificarea etnică a cel puțin 20,000 de croați din oraș și din împrejurimi. În actul de acuzare împotriva fostului președinte iugoslav Slobodan Miloșevici, Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie a oferit o descriere sumară a evenimentelor: Conform unor estimări, artileria sârbă a tras până la un milion de obuze către Vukovar. A fost primul oraș european ras de pe fața pământului de la Al
Asediul Vukovarului () [Corola-website/Science/321404_a_322733]
-
reprezentant o pierdere semnificativă și simbolică pentru Croația, care nu a recâștigat controlul orașului decât în 1998, când refugiații croați au putut, în sfârșit, să se întoarcă la casele lor, a fost totuși o victorie foarte costisitoare pentru Armata Populară Iugoslavă și a câștigat sprijin internațional pentru independența Croației. De asemenea, este considerată un punct de cotitură în desfășurarea războiului.<ref name="Scrinia Slavonica br. 2/2002">"Scrinia Slavonica" br. 2/2002. D. Marijan: Bitka za Vukovar 1991.(sumar în engleză
Asediul Vukovarului () [Corola-website/Science/321404_a_322733]
-
punând mâna pe arme împotriva guvernului croat pe teritorii întinse din țară, începând cu 1990. Aceste mișcări au fost sprijinite de conducerea sârbă, la vârful căreia se afla Slobodan Miloșevici, și de Statul major dominat de sârbi al Armatei Populare Iugoslave. În această etapă a conflictului iugoslav, obiectivele lui Miloșevici și ale Armatei Populare Iugoslave difereau întrucâtva. Miloșevici intenționa să sprijine secesiunea de Croația a comunităților rebele sârbe și să le integreze într-o Iugoslavie dominată de Serbia. Conducerea Armatei Populare
Asediul Vukovarului () [Corola-website/Science/321404_a_322733]
-
croat pe teritorii întinse din țară, începând cu 1990. Aceste mișcări au fost sprijinite de conducerea sârbă, la vârful căreia se afla Slobodan Miloșevici, și de Statul major dominat de sârbi al Armatei Populare Iugoslave. În această etapă a conflictului iugoslav, obiectivele lui Miloșevici și ale Armatei Populare Iugoslave difereau întrucâtva. Miloșevici intenționa să sprijine secesiunea de Croația a comunităților rebele sârbe și să le integreze într-o Iugoslavie dominată de Serbia. Conducerea Armatei Populare sprijinea și ea rebeliunea sârbă, însă
Asediul Vukovarului () [Corola-website/Science/321404_a_322733]
-
1990. Aceste mișcări au fost sprijinite de conducerea sârbă, la vârful căreia se afla Slobodan Miloșevici, și de Statul major dominat de sârbi al Armatei Populare Iugoslave. În această etapă a conflictului iugoslav, obiectivele lui Miloșevici și ale Armatei Populare Iugoslave difereau întrucâtva. Miloșevici intenționa să sprijine secesiunea de Croația a comunităților rebele sârbe și să le integreze într-o Iugoslavie dominată de Serbia. Conducerea Armatei Populare sprijinea și ea rebeliunea sârbă, însă voia mai mult, și anume să distrugă în
Asediul Vukovarului () [Corola-website/Science/321404_a_322733]
-
beneficiau de avantajul defensiv oferit de câmpul de luptă urban. Dedaković și Șeful de Stat Major al apărătorilor, Branko Borković, au jucat un rol cheie în conceperea tacticilor defensive care au împiedicat o lungă perioadă de timp pătrunderea Armatei Populare Iugoslave în Vukovar. Ei au creat o structură de comandă unificată, care a realizat o singură brigadă dintr-un număr anterior de formațiuni separate. Tacticile lor s-au concentrat pe crearea unui sistem defensiv integrat, bazat pe minarea drumurilor de acces
Asediul Vukovarului () [Corola-website/Science/321404_a_322733]
-
Tacticile lor s-au concentrat pe crearea unui sistem defensiv integrat, bazat pe minarea drumurilor de acces în localitate, pe echipe antitanc mobile, lunetiști și puncte de rezistență fortificate. Această combinație avea ca scop încetinirea și disiparea atacurilor Armatei Populare Iugoslave, până în punctul în care contraatacurile ar fi putut forța o retragere a acesteia. Forțele atacatoare era un amestec de soldați ai Armatei Populare Iugoslave, recruți din Forțele Sârbe de Apărare a Teritoriului ("Teritorijalna Obrana" sau "TO"), cetnici (paramilitari naționaliști sârbi
Asediul Vukovarului () [Corola-website/Science/321404_a_322733]
-
și puncte de rezistență fortificate. Această combinație avea ca scop încetinirea și disiparea atacurilor Armatei Populare Iugoslave, până în punctul în care contraatacurile ar fi putut forța o retragere a acesteia. Forțele atacatoare era un amestec de soldați ai Armatei Populare Iugoslave, recruți din Forțele Sârbe de Apărare a Teritoriului ("Teritorijalna Obrana" sau "TO"), cetnici (paramilitari naționaliști sârbi) și miliții sârbe locale, numărând în total circa 50,000 de oameni. Deși, în teorie, erau de departe mai puternice și mai bine echipate
Asediul Vukovarului () [Corola-website/Science/321404_a_322733]