3,831 matches
-
pe pânză și sub mînă-i se născură formele lui Ieronim, din sus în jos, formă cu formă până la umeri, pe cari pictorul schiță două lungi și strălucite aripi negre... ședința era lungă. În vremea aceea Ieronim stătea pe piedestal drept, nemișcat, mândru ca un antic Apoll în semiîntunericul vânăt al odăii, pe care pictorul îl făcuse anume pentru a nimeri tonul fundamental al figurei. - Ieronim! întrerupse Francesco tăcerea ce domina în sală. Cezara se spărie la aceste sunete. Îi veni ideea
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
pânză și sub mînă-i se născură formele lui Ieronim [modelului], din sus în jos, [formă cu formă] până la umeri, pe cari pictorul schiță două lungi și strălucite aripi negre... Ședința era lungă. În vremea aceea Ieronim stătea pe piedestal drept, nemișcat, mândru ca un antic Apoll în semiîntunericul vânăt al odăii, pe care pictorul îl făcuse anume [prin mijlocul perdelei] pentru a nimeri tonul fundamental al figurei. - Ieronim! întrerupse Francesco tăcerea ce domina în sală. Cezara se spărie la aceste sunete
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
că, de câte ori trecea o nuntă așa de tristă pe lângă casa noastră, mamei îi curgeau din ochi lacrimi mari, dar nu știam de ce... Veni noaptea... Oamenii ce stau în casă se jucau d-a cărțile, dar mama sta tot întinsă, tot nemișcată, tot galbenă. A treia zi o au dus-o oamenii la o casă de lemn cu o cruce deasupra - la biserică; un om bătrân cu o barbă albă, îmbrăcat în haină lungă și văpsită fel de fel, cânta încet și
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
căzu pe scaun într-o atitudine visătoare, cu capul lăsat peste umere și cu mînile unite, astfel încît nu te-ar fi prins mirarea dacă, răpită de acel cântec ce suia la cer, ea s-ar fi urcat încet, încet, nemișcată și tristă, ca sufletul unui înger suind, la ceruri, purtată ca pe nesimțite de aripele ei albe - argintii. Eu stam și-o contemplam. Voluptatea acelui sân de marmură, visătoria acelei fețe palide îndreptate spre cer, acele mâni mici și albe
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
împregiurasem cu o mână gâtul său, astfel încît, ridicîndu-l, capul spânzura după brațul meu; astfel mă uitam la el și nu ziceam nimic, decât sărutam fața lui ca alabastrul cu gura mea cea plină de sângele inimei sale. Fața rămânea nemișcată, moartă; numai albeața ei contrasta ciudat cu petele sângeroaselor mele sărutări. Un fluier vâjâitor din frunză mă trezi din atonia mea; împușcăturile încetase și auzeam din ce în ce apropiindu-se pași; presupuneam cumcă sunt voinicii cari, neputând să susțină
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
leneșă și călduroasă pe care - ar fi dat [mult] ca D-zeu s-o eternizeze. Îi părea că-i singur și visurile treceau c-o limpezime rară înaintea ochilor minții sale, era un fel de lipsă de pasiune, un simțământ nemișcat, pe care naturi estreme în afectele lor o doresc atât de mult. I-ar fi fost urât dacă urâtul n-ar fi fost atât de dulce, un urât ca mirosul florilor de măr cari cad scuturate de vânt, urâtul melancolic
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
casă îl primi. El se-ndreptă spre jucători. - Mă rog nu vă jenați, zise franțuzește, și-ncepu apoi a ferici damele cu complimentele sale și pe cavaleri cu poantata sa conversațiune, care pe vremea aceea devenise o modă. Omul rămas nemișcat în tot intervalul acesta era numai Iorgu. De momentul acesta se folosi o damă tânără, cu părul negru, dar nu des, pieptenat cu multă cochetărie pe tâmple, cu ochii ca doi diamanți negri, care se roșise ca focul de multă
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
tradiția filozofică greacă a alocat teologiei un important statut teoretic, chiar dacă la Platon diferența între teologie și mitologie rămâne insuficient precizată (Republica 379a). Cu Aristotel însă teologia devine o philosophia prot¶, fiind însărcinată cu reflecția asupra substanțelor separate, imateriale și nemișcate (Metafizica 1026a). Martin Heidegger a identificat această afirmație cu începutul tradiției onto-teologice, care păcătuiește prin obiectivarea divinului, ratând esența poetică a relației dintre Dumnezeu și lume. Nu este aici locul să cântărim justețea hermeneuticii heideggeriene 1, dar putem bănui că
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
o relativă precizie doar cîteva „tablouri” - precum cel al tipografiilor scufundate Într-o atmosferă solemnă, de acvariu amorțit: Acum În tipografii mașinile dorm ca niște pești uriași Prin ferestrele Înalte noaptea Își scutură sacii cu făină albastră Și curelele stau nemișcate ca niște panglici ale tăcerii Noaptea a pus lacătul ei nevăzut peste roțile care au vînturat glasul veacului Noaptea a neclintit aceste batoze ale gîndului A legat În căpițe grîul pentru legănarea ochiului A oprit Împreunarea literelor fulgerînd ca solzii
A scrie si a fi. Ilarie Voronca si metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]
-
iveală și sufletul rămîne „lănțuit” de ea prin intermediul vederii. Vederea se Îmbată și, prin ea, Întreaga ființă a creatorului. Dificultatea ochiului este de a alege, de a Începe: „Dar unde o să punem privirea mai fntîi? Tu, fiu al ignorinții, ce nemișcat rămîi CÎnd arta Îți arată divina strălucire, Oricare-ar fi răceala și-adînca-ți nesimțire, Tu poți să vii aice, cît de nepăsător. Căci vei gusta tu Însuți un fermec răpitor. Vederea se Îmbată, se-ncîntă, se uimește, Nu știe ce s-admire
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
căteva clipe de către Luca deoarece el nu trebuise să închidă ochii. Își arătase suficient de mult respectul prin simpla existență și ocupație. O voce puternică comandă: Mantiile, te rog. Ștefan simți cum Luca se ridică de lăngă el dar rămase nemișcat cu toate că în graba sa de a se pune în genunchi nimerise pe niște bucăți ascuțite din care fusese confecționat tavanul. Beton poate, găndi el. Genunchii îi săngerau. După ce își îmbrăcară mantiile , aceeași voce vorbi din nou: Poți deschide ochii acum
Lumi paralele. In: Ieşirea în etern. Exerciţiu împotriva căderii by Ionela-Roxana Alexandrescu () [Corola-publishinghouse/Science/1134_a_2296]
-
Nu era pregătit să devină un altul. La ora de rugăciune ieșea la câmp, dădea ocol mânăstirii, smulgea arbuști, frângea crăci de copaci, arunca cu pietre panicând șerpii. Din fericire, nimeni nu-l vedea. Când se întorcea, fiecare lucru era nemișcat, la locul său, fiecare călugăr se ocupa cu ceva. Se ducea drept la bibliotecă și relua cititul de unde îl lăsase acum o zi, chiar dacă nu-i deslușea înțelesul. Îi era teamă. La început, când arunca pietre în stejăriș sau în
by Dante Maffìa [Corola-publishinghouse/Science/1046_a_2554]
-
aveai impresia că era o adevărată coroană, care fusese tot timpul acolo. Lespezile bine lustruite sclipeau în bătaia soarelui ca o pânză de apă groasă, plumburie, încât s-ar fi putut ca vizitatorii să aibă nevoie, în fața acestui râu aproape nemișcat, de o luntre care să-i ducă până la castel. După ce ultimii vizitatori plecaseră și, de asemenea, funcțio narii muzeului, lumea tăcută dintre ziduri era altfel decât în zori. Dimineața se simțea o liniște gata să-ți umple sufletul de prospețime
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
i se topea în fumul coborât din coșurile proptite în cer. Dincolo de zid se auzea un alt fel de viață, motostivuitoare, remorci, lanțuri, șenile, benzi transportoare, clești ce apucă, cuptoare ce ard, sudează, concasează, sfărâmă și laminează, curgând și totuși nemișcate, ca în miezul pământului. Petrache trecu pe trotuarul de vizavi, de parcă, stând prea aproape de zidul din prefabricate, ar fi simțit toate astea. Se rezemă de un stâlp de beton, ridică ochii să privească la stele, era însă prea devreme ca
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
aici. Zidurile n-ar fi putut fi sărite decât cu catapulte, dar a imagina la porțile castelului o astfel de mașinărie de Ev Mediu timpuriu era o năzbâtie chiar mai mare decât un cal de bronz care se balegă. Ședeau nemișcați, călărețul și calul, nici măcar un fir din coada impregnată de cocleală nu părea să se fi urnit de la locul lui. Petrache înțepă mormanul de cocoloașe care arăta ca grămăjoarele de cocs din fața sobei, din vremea copilăriei. Totul era cât se
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
rotindu-se fără speranță în jurul statuii, se așezase pe zid, la doi pași de el, și-și scutura aripile în soare. De data asta nu-l mai goni, pasărea se dădu mai aproape, țopăind, dar, în cele din urmă, rămase nemișcată, cu aripile strânse, privind odată cu omul. Când umbrele lor se lungiră până în curtea interioară, flăcăul coborî, iar corbul își luă zborul. Cum gutuii urmau să înflorească mai târziu, dimineața în care înflorea caisul era vremea cea mai potrivită pentru a
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
este răpit, îți dai seama ce cumplit poate fi. Am înțeles asta foarte târziu, tot întrebându-mă de ce zidurile închisorii îmi păreau mai strânse și de ce, deși treceau uneori zile întregi fără să facem nimic altceva decât să ne privim, nemișcați și neliniștiți ca niște șopârle, ne simțeam totuși istoviți. Lumina era prea bolnavă ca să ne decupeze corpurile. Ca un val care abia dacă îți ajunge până la tălpi. De aceea trupurile noastre nu aveau umbră. Era o lume fără umbre, noi
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
unei câmpii. Tăcerea e pe jumătate a lumii înconju rătoare, dar, pe jumătate, e în puterea ta. Oamenii sunt cu atât mai puternici cu cât sunt capabili să asculte tăcerea. Abia atunci tăcerea devine liniște. Nici măcar nu știm dacă era nemișcat sau acesta era felul lui de a se mișca : cu picioarele încrucișate, cu palmele pe genunchi, într-o atitudine de relaxare. Ochii închiși te lăsau să bănuiești o privire întunecată, sporită de rădăcina puternică a nasului acvilin. Părul negru curgea
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
e un pumn care-l izbește în măruntaie. Globii oculari i se mișcă cu iuțeală sub pleoape, văd ceva care nu e de pe lumea asta, căci, în ciuda neliniștii pe care o trădează pleoapele ce stau gata să plesnească, trupul rămâne nemișcat și absent. Apoi, exact așa cum începuse, respirația se domolește și buzele se închid. Astfel, întorcându-se, după regresiile sale, pe pământ, ascultă sufletul casei. Simte adierile cum se opresc în geamuri, cum respiră prin streșini, cum grinzile se dezmorțesc precum
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
nimerit altfel... Așa ceva numai dragonii pot face. Iar noi nu știm cum, nu înțelegem, spunea Confucius. El e în afara puterii noastre, spunea Lao Zi. Cosmina privi chipul învinețit al bolnavului, cu tâmplele strânse în bandaje. Sub pleoapele închise, pupilele păreau nemișcate. Comă. Ca și cum ai merge pe o frânghie și dedesubt se cască abisul. Dacă privești în jos, spre abis, te va privi, la rândul lui, și atunci ești pierdut. Cosmina își termină de desenat dragonul, scrise dedesubt „gând“, apoi, căutând zadar
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
omului. Avea forma unei ogive de catedrală, numai că stâlpii erau vii, iar arcadele erau formate din coroanele copacilor care se uneau. Deși nu se simțea nicio adiere, frunzele fremătau, sugerând că miș carea lor nu e stârnită de cerurile nemișcate, ci de pământul încărcat de îndoieli. Auzea păsările, fără să le vadă. Avea impresia că sunt peste tot, de parcă cineva le-ar fi azvârlit deasupra lui, în stoluri. Cântecul lor era o împletire, unele păsări, precum ciocârlia, cântau în timpul zborului
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
chiar dacă răspunsul cel bun îi venea din inimă, făcu un efort să deschidă gura. Ghemul care, până atunci, fusese alcătuirea simțurilor sale se deșiră. Auzul i se trezi cel dintâi. — Bate cineva la ușă, șopti. Ei nu spuseră nimic, rămaseră nemișcați, așteptând. Văd cine e și mă întorc... Întredeschise ușa. În prag se ivi un bărbat îmbrăcat în alb, cu părul tot alb, dar cu sprâncenele negre, o culoare neobișnuită în atmosfera aceea poleită. Se priviră câteva clipe, fiecare nedumerit în
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
Sau uită să decidă și atunci îi scăpăm printre degete. De fapt, încă nu putem spune că a scăpat. Spre deosebire de naștere, renașterea are loc în trepte. Până una-alta, Ionuț Penescu al tău nu există decât prin priviri. Îți imaginezi, nemișcat de o săptămână încoace și, dintr-odată, bulbii ochilor închiși încep să-i pulseze, ca cineva care se zbate sub cear șaf. I-am ridicat pleoapele și ce să vezi... Pe cât de chioară e lumina asta din salon, pe atât
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
răspunsul...“ Bătrânul făcu semn cu mâna. Luat de gânduri, Filip nu-și dăduse seama că mutase veioza și cercul ei de lumină prindea genunchii bătrânului înveliți în pătură. — Există ceva mai rău decât moartea, spuse bătrânul, după ce rămase câteva clipe nemișcat, cu ochii fixați pe perete, până când zidul începu să se miște și să se desfacă. Mai rea decât moartea e moartea care nu mai vine. Cazi întruna, dar pământul izbăvitor, pe care să te risipești ca o meduză roșie, întârzie
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
abia își muie buzele în băutura pe care o găsi, într-adevăr, prea tare. — Pot să merg până la baie ? întrebă și el îi arătă ușa din spate. Când se întoarse, îl găsi cu paharul aproape golit în mână. Totul era nemișcat, Cosmina avu senzația că intră într-un tablou. Rămase în colțul ei și se priviră. Cum e când împlinești treizeci și trei de ani ? întrebă. — E ca și cum ai merge pe o muchie, răspunse Iacob. Când cazi în viitor e tot un fel
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]