2,829 matches
-
aurul nebunilor". Este una dintre cele mai răspândite sulfuri, fiind întâlnită în roci magmatice și metamorfice bogate în magneziu și fier (roci de culoare închisă), roci hidrotermale și roci sedimentare sau în acumulările de cărbuni ("pirita framboidală").Supusă fenomenelor de oxidare la suprafață, sau în prezența apei de infiltrație, se transformă în hidroxid de fier amorf (limonit) după mai multe etape intermediare. Din punct de vedere economic este importantă pentru obținerea acidului sulfuric, fierului și cuprului, sau ocazional la obținerea aurului
Pirită () [Corola-website/Science/304731_a_306060]
-
conțin pirită. prin ardere se eliberează bioxidul de sulf (SO) care prin dizolvare în apa din atmosferă se formează (acid sulfuric) ploi acide, care poluează mediul înconjurător.Un alt fenomen ia naștere în straturile de roci cu pirită, mineralul prin oxidare cu nitrați se eliberează azot, întrucât în apă potabilă este admis nitrat numai 50 mg/litru, pe când sulfații sunt admiși într-o canitate mult mai mare de 240 mg/litru de apă, cu ajutorul piritei se produce denitrificarea apei. Numele piritei
Pirită () [Corola-website/Science/304731_a_306060]
-
Chemosinteza (din greaca "chemeia" = chimie + "synthesis" = a sintetiza, a compune) sau chimiosinteza este un tip de nutriție autotrofă în care un organism, numit chemoautotrof, sintetizează substanțe organice din substanțe anorganice, folosind, în loc de energie solară (fotosinteză), energia chimică eliberată din oxidarea unor substanțe anorganice (ex. H, HS, S, HNO, Fe, NH). Ea este specifică unor bacterii. Procesul de chemosinteză are o importanță deosebită în circuitul materiei și energiei în ecosistem, în ciclurile biogeochimice etc. Bacteriile chemoautotrofe, după substanțele minerale pe care
Chemosinteză () [Corola-website/Science/304753_a_306082]
-
în două etape: Chemosinteza a fost descrisă pentru prima oară în 1890 de biologul ucrainean Serghei Vinogradski. Diferențele dintre chemosinteză și fotosinteză constau în următoarele: Bacteriile sulfuroase (sulfobacteriile, tiobacteriile) sunt bacterii chemoautotrofe, care utilizează în procesele vitale energia rezultată din oxidarea sulfului și a compușilor săi organici. Ele sunt larg răspândite în natură și se găsesc în mediile bogate în S și HS ca izvoare sulfuroase, mâl, ape de canal, soluri cu exces de umiditate. Sursa lor de energie o constituie
Chemosinteză () [Corola-website/Science/304753_a_306082]
-
care îl oxidează la sulf: Când rezervă de hidrogen sulfurat este terminată, sulful depus este oxidat în sulfat. Bacteriile "Thiobacillus thioparus" pot oxida hidrogenul sulfurat (HS), precum și tiosulfații (SO) și tiocianații (SCN). O altă bacterie "Thiobacillus thiooxidans" obține energia prin oxidarea sulfului liber (S), tiosulfaților și tiocianaților direct în acid sulfuric (HSO). Ele se găsesc în soluri care conțin sulfuri elementare și fosforite. Bacteria "Thiobacillus denitrificans" poate folosi nitratul (NO) în loc de oxigen Bacteriile nitrificatoare sunt bacterii chemoautotrofe din sol care oxidează
Chemosinteză () [Corola-website/Science/304753_a_306082]
-
bacterii nitrificatoare care oxidează amoniacul (NH) în nitrați (NO). Reprezentative sunt genurile "Nitrosomonas", "Nitrosococcus", "Nitrosospira", "Nitrosolobus", "Nitrosogloea". Nitrat bacteriile sunt bacterie nitrificatoare care oxidează nitriții (NO) în nitrați (NO). Sunt reprezentative genurile "Bactoderma", "Nitrococcus", "Nitrocystis" și "Nitrobacter". Aceste reacții de oxidare sunt exergonice, adică cu eliberarea de energie. Energia eliberată este utilizată de către bacterii în fosforilarea și reducerea ulterioara a CO din compușii organici. Hidrogen bacteriile sunt bacterii care oxidează hidrogenul cu eliberare de energie. Sunt reprezentate de "Bacillus pantotrophus" și
Chemosinteză () [Corola-website/Science/304753_a_306082]
-
s-a substituit o grupare hidroxilică, de acea are un caracter ușor acid. El are punctul de topire de ca 41 °C și punctul de fiebere de 182 °C. La temperatura camerei apare sub formă de cristale incolore care prin oxidare sau impurități pot avea o culoare roz până la roșu brun. Fenolul are un miros înțepător caracterisic aromat.In contrast cu alcoolii aromatici fenolii nu au caracter nucleofil de substituție, fiind ușor electronofil în poziția „para”, fenolul este de circa 1000
Fenol () [Corola-website/Science/304788_a_306117]
-
este de 1.47Å, rază ionică e de 0.07Å, iar volumul molar al niobiului este de 10.84./mol Rază covalenta este de 1.34Å. Configurația electronică a niobiului este 4d5s, iar cea mai comună și importanța stare de oxidare este +5. Niobiul este un element monoizotopic, cu toate că acțiunile de cercetare ale radionuclizilor originați de la formarea Sistemului Solar au condus spre izotopii Nb, Nb și Nb; abundență relativă ale acestor izotopi este foarte mică ; singurul său izotop stabil este Nb
Niobiu () [Corola-website/Science/304786_a_306115]
-
C, fiind rezistent la coroziunea amestecurilor de metale alcaline și a acizilor, incluzând aqua regia și acizii clorhidrici, sulfurici, nitrici și fosforici. Niobiul e atacat de către acidul fluorhidric și amestecurile de acizi fluorhidrici/nitrici. Deși niobiul are toate numerele de oxidare formale de la +5 la -1, în majoritatea compușilor, e găsit având numărul de oxidare +5. Caracteristic, compușii ce au numere de oxidare mai mici de +5 arată legătură Nb-Nb. Niobiul formează oxizi cu numărul de oxidare +5 (NbO), +4 (NbO
Niobiu () [Corola-website/Science/304786_a_306115]
-
regia și acizii clorhidrici, sulfurici, nitrici și fosforici. Niobiul e atacat de către acidul fluorhidric și amestecurile de acizi fluorhidrici/nitrici. Deși niobiul are toate numerele de oxidare formale de la +5 la -1, în majoritatea compușilor, e găsit având numărul de oxidare +5. Caracteristic, compușii ce au numere de oxidare mai mici de +5 arată legătură Nb-Nb. Niobiul formează oxizi cu numărul de oxidare +5 (NbO), +4 (NbO) și +3 (NbO), si de asemenea și cu numărul de oxidare mai rar +2
Niobiu () [Corola-website/Science/304786_a_306115]
-
Niobiul e atacat de către acidul fluorhidric și amestecurile de acizi fluorhidrici/nitrici. Deși niobiul are toate numerele de oxidare formale de la +5 la -1, în majoritatea compușilor, e găsit având numărul de oxidare +5. Caracteristic, compușii ce au numere de oxidare mai mici de +5 arată legătură Nb-Nb. Niobiul formează oxizi cu numărul de oxidare +5 (NbO), +4 (NbO) și +3 (NbO), si de asemenea și cu numărul de oxidare mai rar +2 (NbO). Cel mai des întâlnit este pentoxidul, precursor
Niobiu () [Corola-website/Science/304786_a_306115]
-
are toate numerele de oxidare formale de la +5 la -1, în majoritatea compușilor, e găsit având numărul de oxidare +5. Caracteristic, compușii ce au numere de oxidare mai mici de +5 arată legătură Nb-Nb. Niobiul formează oxizi cu numărul de oxidare +5 (NbO), +4 (NbO) și +3 (NbO), si de asemenea și cu numărul de oxidare mai rar +2 (NbO). Cel mai des întâlnit este pentoxidul, precursor al aproape tuturor compușilor și aliajelor niobiului. Niobații sunt generați prin dizolvarea pentoxidului în
Niobiu () [Corola-website/Science/304786_a_306115]
-
având numărul de oxidare +5. Caracteristic, compușii ce au numere de oxidare mai mici de +5 arată legătură Nb-Nb. Niobiul formează oxizi cu numărul de oxidare +5 (NbO), +4 (NbO) și +3 (NbO), si de asemenea și cu numărul de oxidare mai rar +2 (NbO). Cel mai des întâlnit este pentoxidul, precursor al aproape tuturor compușilor și aliajelor niobiului. Niobații sunt generați prin dizolvarea pentoxidului în soluții bazice de hidroxizi sau prin topirea să în oxizi ai metalelor alcaline. Exemple sunt
Niobiu () [Corola-website/Science/304786_a_306115]
-
de niobiu (V) pot fi produse prin procesele de depoziție de vapori chimici sau de depoziție de straturi atomice, în fiecare caz prin descompunerea termala a etoxidului de niobiu (V) la peste 350 °C. Niobiul formează halogenuri cu numerele de oxidare +5 și +4, precum și diverși compuși substoichiometrici. Pentahalogenurile () au centri de Nb octaedrici. Pentafluorura de niobiu (NbF) e un solid alb cu o temperatură de topire de 79.0 °C iar pentaclorura de niobiu (NbCl) e galbenă (vezi imaginea din stanga
Niobiu () [Corola-website/Science/304786_a_306115]
-
pulberii în prezența argonului ca gaz protector.Rutheniul se mai poate obține din reactoarele atomice, acest tip de rutheniu fiind utilizat ca izotop radioactiv. Legăturile rutheniului sunt foarte asemănătoare cu cele ale cadmiului, fiind cel puțin 8 faze (trepte) de oxidare cele mai frecvente fiind +2, +3 și +4, cu complexul chimic cel mai Ruthenium(II)tris(bipyridin. Bipiridina este o substanță organică formată din 2 molecule de piridină (o substață organică cu un nucleu benzoic heterociclic aromat cu formula chimică
Ruteniu () [Corola-website/Science/304921_a_306250]
-
de origine biogenă, participând la formarea perlelor și coralilor.In regiunea Aragon mineralul s-a format în golurile rocilor magmatice, aici fiind prezente "florile fierului", iar în prezența apelor termale sunt prezente variantele "sprudelstein" și "pisolith".Aragonitul ia naștere prin oxidare sau prin procese hidrotermale din siderit (FeCO) și pirită.Regiunile unde s-a descoperit în cantități notabile sunt: Corocoro (Bolivia), Erzberg (Austria), Hořenec/Bílina și Karlovy Vary (Cehia), Aragon (Spania), Podrečany (Slovacia), Cianciano (Italia) și Tarnobrzeg (Polonia). Ca piatră prețioasă
Aragonit () [Corola-website/Science/305670_a_306999]
-
Hanovrei și Braunschweig). În cazul în care straturile impermeabile de argilă sunt deasupra, nepermițând ieșirea la suprafață a petrolului, acesta se va găsi în straturile profunde de unde va fi extras prin sonde petroliere.Straturile de petrol situate la suprafață prin oxidare se transformă în "asfalt" acesta fiind deja descoperit în Orient în urmă cu cca. 12 000 de ani în Mesopotamia antică.Oamenii au învățat să folosească asfaltul, prin amestecare cu nisip și alte materiale ce etanșează pereții corăbiilor. Din timpul
Petrol () [Corola-website/Science/305702_a_307031]
-
1974, după absolvirea Facultății, se înscrie la doctorat la Universitatea de Stat din Moldova, Catedra de Chimie Fizică. Obține în anul 1979 titlul științific de Doctor în științe (specializarea Chimia Fizică) la Universitatea de Stat din Moldova, cu teza " Cataliza oxidării acidului tartric și dihidroxifumaric". În anul 1983, este laureat al Premiului de Stat pentru Tineret în domeniul Științelor și Tehnicii din Moldova. Între anii 1985-1988, urmează un stagiu de instruire post-doctorat la Institutul de Chimie Fizică al Academiei de Științe
Gheorghe Duca (academician) () [Corola-website/Science/305879_a_307208]
-
uscat la temperaturi de până la 150 °C, evaporând apă conținuta. Apoi, între 150 °C și 600 °C are loc piroliza. Componentele gazoase din lemn sunt apoi eliberate și este format cărbune. În sfârșit, de la 400 la 1300 °C, are loc oxidarea (arderea). PÂL ("plăci aglomerate din lemn") repezintă panouri obținute din coaja și resturi de lemn, provenite de la procesatorii de lemn, care sunt utilizate în industria mobilei, dar în procent extrem de mic se pot găsi și în formă brută în magazinele
Lemn () [Corola-website/Science/305909_a_307238]
-
importante aldehide care apar în natură și care sunt produse la nivel industrial. Acetaldehida apare în mod normal în cafea, pâine, sau fructe coapte și este produsă de plante, ca parte a metabolismului lor normal. De asemenea, este produsă prin oxidarea etanolului și este considerată a fi o cauză pentru mahmureală. Se găsește în aer, apă, sol, sau în căile subterane, motiv pentru care omul nu se poate feri de ea. În anul 2003, producerea la nivel global era de 10
Acetaldehidă () [Corola-website/Science/305923_a_307252]
-
pentru mahmureală. Se găsește în aer, apă, sol, sau în căile subterane, motiv pentru care omul nu se poate feri de ea. În anul 2003, producerea la nivel global era de 10 tone pe an. Metoda principală de producere este oxidarea etilenei prin intermediul procedeului Wacker: Procesul Wacker are la bază etena și sărurile de paladiu: formula 1 formula 2 formula 3 Alternativ, din hidratarea acetilenei, catalizată cu săruri de mercur, rezultă etanol, care duce la acetaldehidă. Această metodă a fost folosită înaintea descoperirii procesului
Acetaldehidă () [Corola-website/Science/305923_a_307252]
-
În ceea ce privește reacțiile de condensare, acetaldehida este un predecesor important pentru piridină și pentaeritriol. În ficat, enzima de alcool oxidează etanolul în acetaldehidă, care este ulterior oxidată în acid acetic inofensiv. În creier, alcoolul are un rol minor în procesul de oxidare al etanolului la acetaldehidă. Ultimele trepte de fermentație alcoolică în bacterii, plante și drojdie implică conversia piruvatului în acetaldehidă cu piruvatul enzimei decarboxilază, urmată de conversia acetaldehidei în etanol. Reacția din urmă este din nou catalizată de un alcool , funcționând
Acetaldehidă () [Corola-website/Science/305923_a_307252]
-
în număr de șase și sunt răsucite, la rândul lor, spre dreapta în jurul unei alte inimi (inima parâmei), care poate fi din cânepă sau din iută gudronată. Această inimă are rolul de a proteja firele din interior de umiditate și oxidare, precum și de a asigura flexibilitate parâmei și de a păstra parâma unsă cu ulei. Inima parâmei poate fi și metaliă. Pentru parâmele din sârmă, care sunt utilizate în atmosfeă umedă sau corozivă, sau care stau perioade mai lungi de timp
Parâmă () [Corola-website/Science/305943_a_307272]
-
rapid în apă caldă. Chiar dacă ceriul aparține unui grup de metale numite pământuri rare, nu este rar deloc. El se găsește în cantități relativ mari (68 ppm în crusta terestră); defapt, este mai răspândit decât plumbul. Ceriul, în starea de oxidare +3, se numește ceros, în timp ce, în starea de oxidare +4, se numește ceric. Sărurile ceriu(IV) sunt portocalii, roșii sau gălbui, în timp ce sărurile ceriu(III) sunt, de obicei, albe. Întrebuințările ceriului: Ceriul a fost descoperit în Suedia de către Jöns Jakob
Ceriu () [Corola-website/Science/305266_a_306595]
-
de metale numite pământuri rare, nu este rar deloc. El se găsește în cantități relativ mari (68 ppm în crusta terestră); defapt, este mai răspândit decât plumbul. Ceriul, în starea de oxidare +3, se numește ceros, în timp ce, în starea de oxidare +4, se numește ceric. Sărurile ceriu(IV) sunt portocalii, roșii sau gălbui, în timp ce sărurile ceriu(III) sunt, de obicei, albe. Întrebuințările ceriului: Ceriul a fost descoperit în Suedia de către Jöns Jakob Berzelius și Wilhelm von Hisinger, și, pe plan independent
Ceriu () [Corola-website/Science/305266_a_306595]