21,807 matches
-
din Cvartetul 132 beethovenian, în lirica lui Hölderlin, în Iluminările lui Rimbaud... Această "ruptură inefabilă" această "sfâșiere luminoasă" (Valéry), are loc în momentul când tensiunea trăirii poetice atinge punctul critic al purificării și ec-stazei, astfel încât, prin descărcările energetice ale transei poetice, eul uman hibrid se transformă în eter pur. "În cea mai înaltă formă a existenței tale tu pierzi conștiința că exiști", scrie Eminescu. Devii o imaterie indefinisabilă iradiind dincolo, în iminența virginală. În "anticipația" pură. Desigur, această stare culminativă spirituală
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
culminativă spirituală este atinsă în plenitudinea ei în primul rând de marii creatori, precum și de cei înzestrați cu vocație mistică pentru poezie, înțelegând prin "poezie" artele în general, muzica fiind cea mai propice transfigurării. Dar oricine posedă receptori pentru vibrația poetică poate parcurge, la diverse nivele, beatitudinea purificării și plenitudinii neoexistențiale indusă de marea artă. * Noi viețuim în mediul a trei ordine de realități: realitatea ascunsă a lucrurilor, pe care nu o putem cunoaște; apoi realitatea curentă, comună, constituită de ceea ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
ceea ce înregistrează posibilitățile cognitive ale simțurilor noastre, și anume, suprafața lucrurilor, necoincizând cu esența lucrurilor. Există însă o a treia realitate: este ceea ce noi suprapunem pe lucruri, icoana ideală. Or, a suprapune o icoană vibrantă pe aparența lucrurilor este act poetic. Astfel, veritabila, unica noastră realitate pe care ne-o putem crea și viețui este cea poetică Cea de a treia realitate depășește posibilitățile cunoașterii senzoriale, precum și cele ale cunoașterii discursive, intelectuale. Această neorealitate necesită un al treilea mijloc de cunoaștere
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
însă o a treia realitate: este ceea ce noi suprapunem pe lucruri, icoana ideală. Or, a suprapune o icoană vibrantă pe aparența lucrurilor este act poetic. Astfel, veritabila, unica noastră realitate pe care ne-o putem crea și viețui este cea poetică Cea de a treia realitate depășește posibilitățile cunoașterii senzoriale, precum și cele ale cunoașterii discursive, intelectuale. Această neorealitate necesită un al treilea mijloc de cunoaștere, și anume intuiția poetică, capabilă să pătrundă nemijlocit, fulgurant în inima acestei suprarealități, după legea "totului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
noastră realitate pe care ne-o putem crea și viețui este cea poetică Cea de a treia realitate depășește posibilitățile cunoașterii senzoriale, precum și cele ale cunoașterii discursive, intelectuale. Această neorealitate necesită un al treilea mijloc de cunoaștere, și anume intuiția poetică, capabilă să pătrundă nemijlocit, fulgurant în inima acestei suprarealități, după legea "totului sau a nimicului" (una din legile fundamentale ale activității inimii!), îngăduind intrarea în funcție a unor receptori particulari ai emoției sufletești și spirituale, receptori a căror sensibilitate variază
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
receptori particulari ai emoției sufletești și spirituale, receptori a căror sensibilitate variază de la om la om. Dacă pentru Spinoza intuiția ne oferă "beatitudinea" de a cunoaște lucrurile, Natura în esența ei, care se confundă cu divinitatea ("Deus sive Natura"), experiența poetică ne poartă în inima esențialității noastre ca ființare ideală: eul, purificat de orice "servitudine", trăiește beatitudinea nezăgăzuitei potențialități de ființare și intră astfel în posesia propriei sale dumnezeiri. Karl Jaspers recunoaște dificultatea minții de a cuprinde nemărginirea într-o sinteză
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
în inima esențialității noastre ca ființare ideală: eul, purificat de orice "servitudine", trăiește beatitudinea nezăgăzuitei potențialități de ființare și intră astfel în posesia propriei sale dumnezeiri. Karl Jaspers recunoaște dificultatea minții de a cuprinde nemărginirea într-o sinteză totalizatoare. Iluminarea poetică este capabilă să ne introducă fulgurant în "momente trăite ca totalitate", cum le numește gânditorul german, în acel "tot complet cuprins în opere momentane" de care vorbește M. Brisson. Transa poetică ne îngăduie să atingem "unitatea infinită", nemărginirea făcută prezentă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
de a cuprinde nemărginirea într-o sinteză totalizatoare. Iluminarea poetică este capabilă să ne introducă fulgurant în "momente trăite ca totalitate", cum le numește gânditorul german, în acel "tot complet cuprins în opere momentane" de care vorbește M. Brisson. Transa poetică ne îngăduie să atingem "unitatea infinită", nemărginirea făcută prezentă, momentul divin auto creator, conform viziunii lui Hölderlin; ea este "experiența unificatoare a veșniciei", scrie Paul Richard, comentând lirica lui Rimbaud. Experiența poetică este călătoria la capătul posibilului pentru om, suprema
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
opere momentane" de care vorbește M. Brisson. Transa poetică ne îngăduie să atingem "unitatea infinită", nemărginirea făcută prezentă, momentul divin auto creator, conform viziunii lui Hölderlin; ea este "experiența unificatoare a veșniciei", scrie Paul Richard, comentând lirica lui Rimbaud. Experiența poetică este călătoria la capătul posibilului pentru om, suprema sa aventură existențială. Cea mai înaltă evaziune spre propriul său adevăr, spre propria-i autenticitate. Evaziunile metafizice ale filozofilor sunt elaborate, fabricate. Din acest motiv, ele apar schematice, artificiale. Schiller scria lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
beatitudine fără de nume: ...Dintre ramuri de arin Melancolic cornul sună. Mai departe, mai departe, Mai încet, tot mai încet, Sufletu-mi nemângâiet Îndulcind cu dor de moarte. Poezia orfică este cathartică inițiind în nemurire. Lucrul acesta îl împlinește prezentul etern poetic. Căci scrie Pindar: Numai cele frumoase se cuvine să le arătăm oamenilor", deoarece "cine înfăptuiește frumosul, arde slava lui cu văpaia imnurilor de glorie". În armonia lucrurilor nepieritoare se păstrează ceea ce voi atinge cu strunele". Cugetarea înaltă își află calea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
purificatoare ducând spre înviere într-o bucurie fără nume, beatitudinea deplinei descătușări ontice. In felul acesta inefabilul cântului, poezia "salvează ființa", afirmă autorul După amiezii unui faun. În Sonetele către Orfeu, Rilke și-a ales drept simbol al universului său poetic pe zeul muzicii pentru că acesta străbătuse moartea și renăscuse, o învinsese prin natura sa ontică, muzica fiind renaștere perpetuă. Și totodată, înfăptuiește dizolvarea noastră inițiatică noi cei numerici în inefabil, așa cum scrie în Sonetul către Orfeu II,13: Fii înaintea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
moartea să fie mereu întrecută. Fiecare sunet, fiecare clipă poartă acel impuls suitor care străbate prin moarte către o mai înaltă treaptă de ființare. Și astfel, purificați prin cânt, ne menținem pe orbita eternității. Terțina finală a sonetului rezumă ideea poetică a veșniciei umane: suiș sincopat, energizat de chemarea către inexprimabil; clipa ta, care este număr, fărâmă, adaug-o "totalității inefabile" a naturii, pentru a ne pierde, a ne absorbi în Unul universal, idee hindusă, idee goetheană și nietzscheană, idee din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
dezvoltând complexitatea mitică și simbolică a spiritului orfic, pe care îl aflăm rezumat în lirica lui Pindar: "Muritorilor le sunt date zile nemuritoare", deoarece "există o vecie a vremii"; acest lucru are loc când poetul "însămânțează strălucire", când suflul său poetic viețuiește în "curăția picăturilor de rouă și se înalță către Eter". Ca atare, trebuie spus că este eronat a se considera orice poezie ca fiind prin definiție orfică. Poezia este orfică atunci când inițiază, purifică și transfigurează spiritual catharsis. Într-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
să fie eroice. Acest lucru îl poate realiza numai înalta "poezie gânditoare", cea care "dă în floare pe înălțimile sofiei", cum proclama profetic Pindar și cum recunoaște Martin Heidegger după mai bine de două milenii. Într-un poem recent, Armonia poetică, poetul de înaltă viziune, Leonida Maniu, surprinde în mod măiestrit fenomenologia necesității poeziei, și anume, pentru întoarcerea în armonia dintâi, scurtcircuitând astfel neizbutita lume a di zarmoniei pulverulente. Căci această întoarcere nu poate avea loc decât prin magia orfică: Cuvântul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
văpăi încoronate, Ca să vestească-ntregii lumi misterul. De-atunci, prin mii de veacuri călătoare, Înaripate de-o chemare-naltă Cuvintele, prin orfice poeme. Se-ntorc în armonia de-altădată. Iar armonia primordială, armonia neînceputului, este vecină cu transposibilul. Fenomenologia creației poetice Sublimul adevăr noi l-avem din cer. Eminescu O problemă esențială a poeziei, a artelor în general, este mecanismul creației, fenomenologia izbucnirii spontane, incontrolabile a viziunii, a ideației și a înfăptuirii actului creator: cum se explică faptul că o "voce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
melodice pe care le nota febril pe carnetul său, în peregrinările prin pădurea vieneză? Dicteul în artă rămâne unul din misterele care își reînnoiește mereu vălurile, asemenea zeiței Isis. Mărturii Încă presocraticii își exprimau uimirea față de mecanismul miraculos al creației poetice. Democrit vorbește despre transa revelatoare în care intră poetul în clipa dicteului: Tot ce un poet scrie cu entuziasm și inspirat de suflul divin este în mod superior frumos" (fr.18). "Să-ți reprezinți ceva frumos este vocația unei inteligențe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
formăm ideile pentru că noi vrem; ele se formează în noi, prin noi, nu ca urmare a voinței noastre, ci după natura lucrurilor". Nietzsche: "Un gând vine când vrea el, nu când vreau eu" (Dincolo de bine și rău, af. 17). " Ideile poetice sunt un meteor", scria Victor Hugo. "Entuziasmul" care semnifică "a fi în dumnezeu" εν τεο constituie fulgerul ceresc evocat de Hölderlin, pe care Dumnezeu-Tatăl îl întinde poetului, cel având mâna curată, pentru ca acesta să-l dăruiască apoi oamenilor (Ca într-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
pe care Dumnezeu-Tatăl îl întinde poetului, cel având mâna curată, pentru ca acesta să-l dăruiască apoi oamenilor (Ca într-o zi de odihnă). Dicteul este starea privilegiată prin mijlocirea căreia divinul este prezent în omul predestinat și îi insuflă verbul poetic. Voltaire afirma: "Creezi când îți comandă entuziasmul, trebuie să primești inspirația, niciodată să nu o cauți." Misteriosul dicteu determină uimire și o încântare indefinisabile. În poezia Spiritul lui Dumnezeu, Alphonse de Lamartine afirmă că inspirația unește imanentul cu transcendentul și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
de aur/ Atunci lucrurile se vor înscrie pe tine/ cu litere de aur". Fulgerul inspirației se dăruiește celui având vocația înălțării: "Am crescut mai înalt decât omul,/ Norii planează prea aproape de mine,/ Aștept cel dintâi fulger." Misterul insondabil al dicteului poetic, caracterul imperios și natura sa de fulger constituie o revelație intuitivă originară care induce o a doua naștere a lumii. Fiecare mare poem ne dezvăluie și ne face să viețuim o altă față a absolutului. "Poezia este un absolut real
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
loc artezianic izbucnirea operei de artă, spațiu pe care îl asimilează acelui Nirgends ohne Nicht din a opta Elegia duineză a lui Rilke, "Niciundele fără nimic". Pierre Blanchot crede că inspirația este ceva magic, având loc instantaneu, este adevărata "clipă poetică". Trebuie numai transcrisă. Iată în acest sens două exemple din creația eminesciană. Așa cum rezultă din manuscris, poezia de mare frumusețe lirică, O mamă... a fost așternută pe hârtie d'un seul trait în forma definitivă, cu puține modificări, nesemnificative în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
în acest sens două exemple din creația eminesciană. Așa cum rezultă din manuscris, poezia de mare frumusețe lirică, O mamă... a fost așternută pe hârtie d'un seul trait în forma definitivă, cu puține modificări, nesemnificative în logica internă a ideii poetice, și anume, cea a eternității morții vegheată protector de mișcări ale "sfintei naturi". Aici Natura meditează melancolic părând împăcată cu propria ei eroare, perisabilitatea. Un dicteu fulgurant a fost și poezia de mare densitate metafizică, Peste vârfuri. Exemplu extrem de transă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
și anume, sensibilitatea axiologică la diada antitetică majoră viață/moarte. Așa au fost create Ghilgameș, Vedele, Miorița, basmul Viață fără moarte, tinerețe fără bătrânețe. În schimb, în conștiința omului de cultură, intuiției originare se adaugă încărcătura momentului din istoria spiritului poetică, artistică, filozofică stimuli care pot să îmbogățească, dar și pot îngusta și hibridiza orizontul viziunii izbucnită din transcendentalul lăuntric. De obicei însă, geniile rămân pure, imune, asemenea omului arhaic, conștiința lor axiologică se află nealterată în fața sensurilor necunoscute ale existenței
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
în ziua întâia, este șoptit poetului: "Noi suntem din cei cu-auzul fin/ Și pricepurăm șoapta misterului divin.../ Sublimul adevăr...noi l-avem din cer afirmă Eminescu (Preot și filozof). În aceste versuri este exprimată esența originii și fenomenologiei creației poetice. Opera geniului este o stare de grație a conștiinței axiologice-martor. Astfel, a doua Facere a ființării se înfăptuiește tot de Natură prin intermediul chematului său poetul, artistul. Poezia este Teotihuacan-ul* sacru unde omul devine zeu. Dicteul este prepersonal, el este primit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
axiologice-martor. Astfel, a doua Facere a ființării se înfăptuiește tot de Natură prin intermediul chematului său poetul, artistul. Poezia este Teotihuacan-ul* sacru unde omul devine zeu. Dicteul este prepersonal, el este primit de conștiința transcendentală a unei misiuni cosmice. Prin geniul poetic, Spiritul Universal, Deus sive Natura, se află în creație continuă, în reesențializare neîntreruptă a lumii. Natura naturans își privește în conștiință valorizantă propria natura naturata și creează pe aleșii pentru o nouă zidire. Omul se eliberează metafizic atunci când se află
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
care afluează în jurul inimii este propriu zis gândirea". Platon (în Ion) împrumută de la Democrit ideea că inspirația poetului este suflu divin, idee reluată apoi, între alții, de Hölderlin, Nietzsche, Eminescu. Și tot Democrit este cel dintâi care afirmă că educația, poetică în primul rând, creează omului o a doua natură, idee reluată după două milenii de Schiller. Das Ding an sich "lucrul în sine" din Critica rațiunii pure kantiene își are originea în ideea lui Democrit: "În realitate noi nu știm
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]