5,618 matches
-
nostru artistic, atît cît s-a păstrat în cîntece, în biserici, în conacuri”. Avem, prin urmare, o definire „organică”, „primitivist-folclorică” a tradiției autohtone. Pe de altă parte - un apetit neostoit pentru inovația exploratorie: „cel mai plastic și mai lipsit de prejudecăți literare vocabular cu putință”; Maniu „a fugit de clișeu pînă la sacrificarea claritățiii, a prigonit formele pînă la preferirea cioburilor, a vînat ineditul pînă la tărîmul interzis de guarzii ordinei literare, al farsei și al incoerenței negative”. Gustul lui Vinea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
1999, p. 326). Un alt posibil „argument” al ignorării ar fi discreția personajului: „Discret personaj al avangardei românești, însă recunoscut ca un ferment și animator, fire profund boemă” (cf. D.G.L.R, vol. II, p. 399). Și, nu în ultimul rînd, prejudecata epigonismului urmuzian. Un „minor discret”, surîzător și bonom, care a trecut - fără zgomot - printr-o avangardă unde Zgomotul și Furia erau zeități tutelare. Volumul Exerciții pentru mîna dreaptă și Don Quijotte (apărut în 1931 la Editura Naționala, S. Ciornei cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
des lieux communs. „Speculînd polisemia fiecărui cuvînt-cheie din definițiile sale”, Costin obține efecte estetice remarcabile prin intermediul unor „detonatori semantici” - cum ar fi, de exemplu, izotopia „plus Uman” -, producînd efect comic și demascarea locurilor comune, mai precis, a fondului rezidual de prejudecăți sociale. Concluziile criticului cu privire la „originea cultă a poemului în proză suprarealist” sînt în general pertinente. O observație se impune totuși: nu de „suprarealism” e vorba aici (termenul e, de altfel, mult prea lax și prea vag definit de către stilisticianul român
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Greierele și Furnica“, „Lupul și Mielul“, „Corbul și Vulpea“, „Broasca și Boul“. În toate aceste cazuri, vechea morală e denunțată - funambulesc și amuzat - ca fiind rezultatul unor neînțelegeri, al unor confuzii sau al unor simplificări nejustificate. Cu alte cuvinte, ca prejudecată. „Lecția lor - notează Ov.S. Crohmălniceanu - e răsturnată într-un sens sceptic, la care viața practică a lumii moderne conduce reflecția (...). Sub masca umoristului, Jacques G. Costin vrea să efectueze o pictură mai realistă a naturii umane, introducînd o complexitate modernă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
sintetic” unor figuri eroico-mitologice ale Greciei antice: „Moartea lui Mitheridate, Arhimede, Jupiter“ (lui Emil Petrașcu), cu efecte artistice remarcabile, pentru ca ultimul text din volum - și, totodată, cel mai amplu - să „corecteze” corespunzător capodopera lui Cervantes, ea însăși o imagine a prejudecăților deformante induse pe cale livrescă. Pe acest drum - mai mult, poate, decît pe acela asumat al lui Urmuz - au mers, mai tîrziu, reprezentanții Școlii de la Tîrgoviște: Mircea Horia Simionescu în tetralogia Ingeniosul bine temperat, Radu Petrescu în estetizanta Sinucidere din Grădina
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
decît pentru steag” (nr. 71). Make love not war! am putea spune, azi... Lumea avangardistă e răsturnată „obscen”, ca în „Răsturnica“ lui Ion Barbu. Materialismul iconoclast, refuzul transcendenței simbolice (printre efectele extreme: literalitatea pură), al tradiției „opresive” și al dictatului prejudecăților dominante, deconstruirea burlesc-sfidătoare a întregului Weltanschauung conservator sînt cîteva dintre „mizele” acestui tip de proză teribilistă sau, după caz, autentic neconformistă. Caracterul hibrid al acestor proze avangardiste este subliniat prin interpolarea în text a unor secvențe (anti)poetice în versuri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
omului (articol scris pentru La révue des autodidactes, care trebuia să apară la Toulouse...)“, din care se reține ideea că „frumusețea artistică singură nu însemnează nimic în epoca noastră” (la rîndul său, Marcel Iancu clama: „frumosul în artă e o prejudecată”) și nevoia luptei împotriva „parazitismului” estetic al artei „burgheze”. Obsesia pentru imaginea externă a culturii române se accentuează în ultima serie a Contimporanului, odată cu intrarea în redacție a lui Romulus Dianu și cu deschiderea progresivă a publicației către orientări ideologice
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
apariția celui de-al 12 număr fu interzisă de ministerul de răsboiu. După un armistițiu de o lună am scos o nouă foaie Ma. (...) Ma se sprijinea nu numai pe artiștii unguri ci și pe colaborarea tuturor celor care fără prejudecăți de naționalitate puneau un preț pe cîmpul acestei noui arte. După căderea comunei revista emigră și de 6 ani apare la Viena. (...) Cu toate că-și păstră programul vechiu, totuși o parte din colaboratorii săi sau (sic!) dedicat după eșuarea revoluției artei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
II”, București, 1936, p. 122), alături de observații fugare, dar incitante, privind psihologismul cu „substrat freudian” al romanelor lui Aderca, Gib Mihăescu și Hortensia Papadat-Bengescu. Percepția dominantă asupra celui mai consecvent foiletonist român interbelic stă însă - și încă - sub incidența unei prejudecăți post-maioresciene: aceea a criticului-poet, umanist benedictin, dar „fără idei generale”, fără „vocație teoretică și conceptuală”, fără apetit pentru „construcții unitare”, fără „plăcerea judecății de valoare și a atitudinii deschise”, de o politețe elogioasă dusă uneori pînă la umilință „ipocrită”, comprehensiv
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
spirit sistemic și judecăți de valoare ferme; „toiagul lui Moise”, „degetul de lumină al lui Maiorescu” sau „Arca lui Noe” sînt cîteva dintre metaforele definitorii pentru acest ideal tip critic. Există, pe de altă parte, un model „feminin” (urmînd linia prejudecăților tradiționale de gen...), caracterizat prin disponibilitate comprehensivă, empatie, fragmentarism subiectiv, eseism artist, mefiență față de poza autoritară, lipsă a apetitului pentru ordine ierarhică și judecăți de valoare discriminative, preferință pentru texturi, nu pentru structuri, pentru impresionismul „pur”, așadar pentru cultivarea capricioasă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
artiști” și „poeți”; articolul său programatic „În tinda unei registraturi” evidențiază o opțiune pentru critica înțeleasă ca „registratură”, iar nu ca „magistratură”. Utopia criticii „perpessiciene” este un ecumenism estetic epurat de intruziunea sociologicului, a eticului și a etnicului, precum și de prejudecățile dogmatice, raționalist-pozitiviste. Caracterizîndu-l în Istoria literaturii române contemporane, E. Lovinescu atrăgea atenția asupra faptului că: „Pentru a da impresia autorității, suprema calitate a criticei, extirparea legăturilor de afecție, reprezintă o imperioasă operație preliminară: așa și-a construit meșterul Manole mînăstirea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
mărturisiri ale unui cititor”. Modesta, aparent umila „registratură” (ambiționînd însă cuprinderea integrală, panoramică) va fi astfel opusă orgolioasei, dar reducționistei, „magistraturi” critice (v. și „În tinda unei registraturi”, Opere, vol. II, Editura pentru Literatură, 1967, pp. 13-16: „Voi plivi... orice prejudecată sectară și mă voi sili să comentez orice operă, din orice zonă ar veni. Este un viciu al contemporaneității (...) de a nu vedea decît parțial (...) criticul trebuie să binevoiască a nu mai considera noutatea ca pe o ciuhă de speriat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
fi trecut cam prin toate școlile și prin toate gusturile și să rezerve întotdeauna o cămară pentru gustul de mîine». E formularea cea mai plastică a marei comprehensiuni de care trebuie să dea dovadă criticul, a lipsei de sectarism, de prejudecăți. Fără ca pluralitatea aceasta de gusturi, se înțelege, să anihileze exigențele minime ale judecății” (Mențiuni critice II, ed. cit., 1934, p. 164). Rezervele lui Perpessicius nu privesc însă imagismul, „miragiile” visului sau cele ale subconștientului, ci doar caracterul lor „violent”, „necontrolat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
scrie Perpessicius - „dependențele critice de școală literară”, derivîndu-le în „critică cenaculară”: „Cum se explică toată acea spuză pe turta Sburătorului (...) cînd scriitorii vin gata formați din alte părți?” Procustianismul „sociologic” (de fapt: ideo-sociologic) va fi în consecință denunțat ca principală „prejudecată dogmatică” a criticului: „...a interpreta opera unui scriitor în acele planuri care convin prejudecăților tale dogmatice, în cazul de față sociologia, a patina peste calități fundamentale, a îngloba opere culminante, precum e Hanul Ancuții în masa celorlalte producții, pentru că materia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
toată acea spuză pe turta Sburătorului (...) cînd scriitorii vin gata formați din alte părți?” Procustianismul „sociologic” (de fapt: ideo-sociologic) va fi în consecință denunțat ca principală „prejudecată dogmatică” a criticului: „...a interpreta opera unui scriitor în acele planuri care convin prejudecăților tale dogmatice, în cazul de față sociologia, a patina peste calități fundamentale, a îngloba opere culminante, precum e Hanul Ancuții în masa celorlalte producții, pentru că materia și tema ar fi aceleași (cu toate că în treacăt ai recunoscut că nu tema, dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
deosebirea că la Urmuz „asocierea e mai adîncă și neprevăzutul mai savant”), criticul atrage sever atenția că „nu trebuie să se exagereze crezîndu-se că Urmuz poate însemna și un nume”. Însă, chiar dacă va reedita ulterior multe dintre aceste judecăți și prejudecăți, începutul „canonizării” critice a lui Urmuz i se datorează aceluiași Călinescu... Numărul semnificativ de pagini pe care i le rezervă în „Cursul de poezie” susținut la Universitatea ieșeană în 1938 și publicat în volumul Principii de estetică (1939), ca și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
însăși loc comun... Notabilă rămîne totuși analogia „cratyliană” dintre personajele lui Urmuz și Humpty Dumpty din Through the looking glass - And what Alice found there: „Numele meu înseamnă forma mea”. Sub zodia realismului socialist. Urmuz la index și... la pachet Prejudecățile călinesciene care au însoțit receptarea lui Urmuz sînt bine cunoscute. Unele dintre ele vizează spiritul avangardist în genere. În perioada dogmatică a anilor ’50, Călinescu va respinge atît scrierile lui Urmuz, cît și pe cele ale „transfugului” Eugen Ionescu, de pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
era oare jidanovismul o formă mutantă de clasicism, ideologic proletarizată? Într-o „temă” apărută în revista Teatrul din aprilie 1970 („G. Călinescu și teatrul «abstracționist»”, reluată în Teme I, Ed. Cartea Românească, București, 1971, pp. 41-48), Nicolae Manolescu demontează sagace prejudecata clasicizantă: „Cînd spunînd cuiva te iubesc! ni se răspunde șapte, am înțeles că universul a început să se desfacă”, scrie G. Călinescu într-o „cronică a optimistului”, consacrată „Abstracționismului muzical”. Vasăzică, pentru autorul Bietului Ioanide, abstracționismul — în muzică, în pictură
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
G. Călinescu admite, în principiu, „absurdul” literaturii lui Urmuz și Eugène Ionesco, dar le respinge valoarea. Asemeni compunerilor lui Urmuz (care „nu puteau depăși limitele unor farse”), pentru G. Călinescu, întreg avangardismul e „o experiență utilă pentru artă, sfărîmătoare de prejudecăți, dar incapabilă să producă opere mari”. Devine limpede — observă Nicolae Manolescu — faptul că „Ionescu și Urmuz sînt respinși fiindcă opera lor nu respectă această proporție ideală”. În treacăt fie spus, în contextul politic al dictaturii proletariatului, argumentele lui Călinescu aveau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
sintaxei și anarhica libertate semantică. Este reafirmată natura subversivă, duplicitar-hibridă a identității scriitorului: „Un contur formal academic ascunde o mezalianță inacceptabilă spiritului comun, veșmîntul de noblețe ascunde hipertrofii” care „desfrînează fantezia în acest spațiu al tuturor posibilităților” (p. 320). Amendînd prejudecata călinesciană a unui „Urmuz parodist”, Negrici consideră că „autorul parodiază parodia” și că „Din tendința de parodiere va rămîne constantă numai înlănțuirea pedantă a subordonărilor și distincția ostentativă a construcțiilor sintactice”. Concluziile sînt altminteri foarte în spiritul „modernismului tîrziu”: „consecințele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
ale criticii noastre, psihologia pionieratului și a începutului ex nihilo, a produs, din nevoia așezării pe temelii stabile a unei culturi încă tinere, statornice, însă de la o vreme excesive, stereotipuri de orientare clasicistă a gustului literar”. Nu întîmplător, în virtutea acestei prejudecăți clasicizante, „autorul Paginilor bizare face parte din categoria celor care se citesc cu resentiment, și așa se face că aproape unanimitatea criticii românești s-a constituit ca supra-eu colectiv, taxînd-o ca bufonerie și minimalizînd-o”. Refuzul justificat al conservatorismului protocronist nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
contraproductivă s-a dovedit a fi însă și invocarea — cu argumente protocroniste! — a „textualismului” urmuzian, în plină bătălie cultural-politică între sincronism și protocronism... Analizele din Arca lui Noe despre „Arghezi & Urmuz” duc mai departe observațiile lui Nicolae Balotă, polemizînd cu prejudecățile criticii tradiționale de autoritate. Primii vizați sînt G. Călinescu și Tudor Vianu. Ideea „echivocurilor” lingvistice emisă de cel din urmă e negată prin introducerea unei opoziții între jeu de langage (categorie a „gratuitului” și „amuzantului”, în care intră calambururile de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
nu numai la „societatea de consum”, ci și la o critică deghizată a totalitarismului, perceptibilă de către cititorul trăitor în distopia urmuziană a României anilor ’80. „Urmuzianismul” devenise o realitate cotidiană a epocii. Contestatarii Literatura lui Urmuz a avut de înfruntat prejudecata clasicizantă, „monumentalistă” a cantității, conform căreia un scriitor „major” trebuie să scrie mult și să „construiască” o „operă” vastă. Prejudecată activă într-o Românie unde „totul rămîne de făcut”, unde „nimic nu durează”. Matei Călinescu vedea în Urmuz un „mare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
urmuziană a României anilor ’80. „Urmuzianismul” devenise o realitate cotidiană a epocii. Contestatarii Literatura lui Urmuz a avut de înfruntat prejudecata clasicizantă, „monumentalistă” a cantității, conform căreia un scriitor „major” trebuie să scrie mult și să „construiască” o „operă” vastă. Prejudecată activă într-o Românie unde „totul rămîne de făcut”, unde „nimic nu durează”. Matei Călinescu vedea în Urmuz un „mare precursor”, dar nu și scriitor mare, opera lui fiind „foarte restrînsă”. Ion Negoițescu nota malițios (deși nu depreciativ) faptul că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
literatură. (...) Urmuz a dus-o foarte bine, mai bine în tot cazul decît imensa majoritate a scriitorilor contemporani cu el” (op. cit, pp. 311-312). Un „contestatar” mai moderat este Gelu Ionescu, în textul deja citat din volumul Romanul lecturii. Asumîndu-și „prejudecățile” monumentalist-clasicizante („Mărturisesc că am prejudecata operei, a respirației vaste, neamăgitoare”), criticul se vede nevoit să constate că „Timpul pare a fi lucrat stăruitor pentru gloria urmuziană: jocul grefierului (grav ca orice joc) a căpătat o neașteptată validitate datorită mersului literaturii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]