KorAP: Find »[drukola/base=răsuna & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...105 106 107 ...206 >

5,132 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555

găseau. Simți impulsul prostesc să strige, să-și agite brațele, să-i avertizeze cumva pe oamenii aceia, aflați prea departe de el ca să-l vadă ori să-l audă. Dintr-odată, însă, un freamăt confuz îndepărtat se ridică în vale, răsunând straniu, ca un scrâșnet, sub cerul plumburiu. în depărtare, Sebastianus văzu niște oameni revărsându-se în număr tot mai mare dinspre albia secată a râului. întreaga coloană se opri dintr-o dată și păru să șovăie pentru câteva clipe lungi, apoi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
hunii și-ar fi expus partea neapărată de scut și astfel ar fi fost mai vulnerabili. Acesta era întregul plan de bătaie. Nu aveau acum decât să aștepte. Așteptarea nu fu lungă, căci foarte curând un duruit sumbru începu să răsune prin toată valea; puțin după aceea, primii cavaleri barbari își făcură apariția la cotitura drumului. 27 O tăcere apăsătoare se lăsase în vale. Barbarilor nu le trebui prea mult să părăsească drumul și să se răsfire pe cele două margini

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
totodată puțin indiferent, un glas de femeie. Tânărul Simplicius fu cel dintâi care ridică privirea ochilor săi aprinși în direcția abatelui, adresându-i o întrebare mută, care însă nu fu răsplătită nici cu cea mai mică atenție. Zgomotul unor pași răsună pe dalele curții; scrâșnetul greoi al unor roți de căruță, apoi strigătele mai îndepărtate, venind din ulița ce cobora de la sihăstrie în vale, tăind desișul de brazi; în sfârșit, ecoul unor voci bărbătești, tot mai numeroase, care sporovăiau cu glas

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
același timp, o deziluzie dureroasă și plină de uimire. Tânărul îl fixă cu ochi aprinși, iar buzele sale tremurânde se deschiseră să vorbească. — Frate Canzianus... ei sunt în pericol! Ne cer ajutorul! îndrăzni să-i spună, iar în glasul său răsună o undă de reproș cu greu stăpânită. Canzianus simți pe neașteptate un junghi sfâșietor în inimă, amintire a unei admonestări pe care el însuși i-o făcuse novicelui doar cu o zi înainte, comentând un fragment din Evanghelia lui Luca

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
scoaseră, târând-o cu ei, fără ca ea să îndrăznească să li se opună. Puțin după aceea, ușa se închise la loc, în spatele lor, iar camera largă se cufundă din nou într-o beznă aproape totală. Nici un glas nu se mai răsună în încăpere. Se auzi doar un freamăt, de prin toate ungherele, zgomotul trupurilor care se culcau la loc, fluturarea păturilor și imediat, după câteva accese de tuse, tăcerea se înstăpâni. Mai pluteau în aer, abia auzite, gemetele și sughițurile înăbușite

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
în două zile; și, dacă a spus asta, e pentru că Balamber o vrea. Și când Balamber vrea ceva, e mai bine să cauți să-i faci pe plac. în mintea romanului, numele acela, pe care deja îl auzise de la Audbert, răsună ca un tunet: — Balamber, ai spus? — Da: Shudian-gun. Acum are treburi de făcut, dar mâine, probabil, sau poimâine o să-l vezi. Sau poate nu, cine știe! Aici așa merg toate: nu ești niciodată sigur de nimic. îți pot tăia capul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
împiedica mersul cailor. Urcând împreună cu coloana, putea vedea, de pe anumite porțiuni ale drumului, în capătul urcușului, zidurile întunecate ale sihăstriei, conturate pe fundalul norilor în mișcare. Ploaia măruntă ce salutase trezirea din somn a războinicilor încetase. De la răsărit, huruitul tunetului răsuna încă, dar de acum, cerul schimbător al Sapaudiei pornise să se lumineze, lăsând să se filtreze raze aurii ce cădeau ca o ploaie, împrospătând mantia verde a munților. Păsările începeau iar să zboare în înălțimi, nerăbdătoare, desenând misterioasele lor traiectorii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
roman, destul de mare, dar nu diferit de celelalte, și sări agil di șa. îndată, un tânăr servitor alergă să se îngrijească de calul ei. Vino cu mine, îi spuse lui Sebastianus și, mai mult decât ca o invitație, acele cuvinte răsunară ca un ordin. Descălecă și o urmă în cort, unde, pe o piele mare de urs, nu văzu altceva decât un pat de campanie, un cufăr și două scăunele. Observând-o pe Frediana, nu putu să nu aprecieze picioarele lungi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
ordonă alor săi să blocheze cărarea, dar ei se răsfirară pe coastele văii îngrămădindu-se pe stâncile de ardezie și prin micile luminișuri ce se deschideau printre brazi. De undeva, începu să se audă un psalm, care, în scurt timp, răsună puternic de la un contrafort la celălalt al văii. Deși erau obișnuiți cu tot felul de violențe și cruzimi, hunii se sustrăgeau cu greu sugestiei acelui cântec și priveau pieziș în jur, nervoși și dezorientați. Canzianus înfruntă supliciul cu curaj. Așteptă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
tăi nu s-au arătat, iar în curând se face întuneric, observă el către bagaud. Sper că știi unde ne duci. Celălalt îi răspunse fără să se întoarcă: Ceva mai încolo e o colibă. Putem înnopta acolo. Ca un ecou, răsună din spate vocea lui Metronius: — Minunat! Un bivuac în mlaștină. Țânțarii or să ne mănânce de vii. Divicone se abținu să dea replica. își urmară drumul până la apus. Liniștea serii se întinsese de acum peste mlaștină, când bagaudul, ca întotdeauna

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
casei și muzicanții, cu instrumentele în mână, se apropiară și ei, cu pas șovăielnic. Nu se vedea nimic altceva decât acea strălucire ce palpita roșiatic, însă prin aerul serii venea în valuri ecoul unui vacarm confuz, îndepărtat. Dinspre poarta principală răsunară strigăte și imediat clopotul de alarmă porni să bată cu putere. — Satul! spuse Emerentianus întorcându-se spre Cilonus. Pare a fi un incendiu! — Sus! strigă Hippolita. Pe terasă! Traversând din nou tricliniul, țâșni prin coridor și, de acolo, pe o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
cu torțele. în furia jafului, cuprinși de nebunie, dăduseră foc tuturor clădirilor din jur, iar acum se străduiau se scoată animalele din rugul staulelor și se agitau fără vreun folos în jurul grânarului în flăcări. Strigătele lor incitate și de neînțeles răsunau peste vaietele prăbușirilor, peste lătratul câinilor înlănțuiți și peste mugetele vacilor îngrozite. Ce dezastru, domina, fu comentariul dezolat al intendentului. Hippolita nu-i răspunse. Observa un grup de barbari, care, la douăzeci de pași de redută, sporovăiau între ei cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-i două croșeuri în bărbie. Milone se clătină, căzu în genunchi și apoi, dându-și ochii peste cap, se prăvăli cu fața în iarbă. Câteva secunde, Metronius rămase, gâfâind, să-și observe adversarul, acum la pământ. Apoi în urechile sale răsunară strigătele mulțimii, se simți zgâlțâit și împins de multe mâini și văzu în jurul său fețe de bărbați și femei care îl aclamau cu entuziasm. Printre ele, își făcu loc Ambarrus, pe al cărui chip aspru se lărgise un zâmbet luminos

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
stâng, în schimb, luminile pâlpâitoare ale numeroaselor focuri îl ajutau pe Sebastianus să intuiască poziționarea detașamentelor hune ce vegheau podul, închizând accesul în cetate dinspre miazăzi. De undeva, de foarte departe, la intervale regulate și însoțite de un vacarm nedeslușit, răsunau sumbru bubuiturile loviturilor de berbec ale atacatorilor în zidurile de apărare ale cetății; era vorba de un atac nocturn, probabil pe latura opusă a zidului de apărare, cea dinspre miazănoapte. I se părea că e pe râu de o eternitate

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
tovarășii săi îl auziseră pe când se apropiau de bastion: strigătele și chemările a mii de bărbați și femei, galopul cailor, pasul cadențat al încălțărilor grele ale războinicilor în marș, dar și simpla sporovăială a mulțimii adunate în jurul bivuacurilor, mugetele ce răsunau dinspre turmele de animale, clinchetul sutelor de gamele sau bătaia ritmică a ciocanelor izbind în nicovale, a securilor mușcând din trunchiurile de lemn - mii de zgomote diferite care alcătuiau acel ecou. într-un cuvânt, respirația imensei armate a lui Atila

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
pășind afară din semiîntuneric. Avea deja în mână arcul său și își aranja tolba peste piept; la șold îi atârna sabia lungă. — Și Dubritius? — A ieșit deja, ne așteaptă în stradă. Sala se golea cu repeziciune. De afară, din stradă, răsuna ecoul unui vacarm confuz. Din câțiva pași, Sebastianus ajunse în vestibul și ieși prin ușa acum larg deschisă. Observă că furtuna încetase. Din capul scării largi văzu o mulțime de bărbați și femei alergând pe stradă cu un plescăit cleios

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
cetății ca să afle ce se întâmplă ori pentru a fi de folos. Câteva ferestre larg deschise se luminau o clipă la trecerea grăbită a locuitorilor, care își făceau lumină cu lămpile, și din peristilurile înconjurate cu ziduri înalte de protecție răsunau glasuri alarmate, vânzoleala oamenilor ce alergau, discuții însuflețite. Intrând în zona periferică, întâlniră mai puțină agitație și constară că, pe măsură ce se îndepărtau de centru, străzile erau tot mai goale. înaintând, auzeau tot mai clar ecoul propriilor pași pe lespezi și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
să încerce să mai facă ceva. Cu toate acestea, deși îi era limpede acum că tentativa de a apăra centrul cetății era sortită eșecului, hotărî să se alăture grupului, împreună cu tovarășii săi; în plus, tocmai atunci, un urlet de groază răsună în piață, în spatele lor, ceea ce-i făcu să se teamă că hunii începuseră deja masacrul. Schimbă, așadar, direcția și se alătură uriașului bărbos. Alergând împreună cu el și cu toți ceilalți spre piață, îl întrebă despre soarta alanilor. — Se baricadează în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
surd, dar pe care urechea sa încercată îl recunoscu: o trâmbiță. Atent, își încordă întreaga ființă în ascultare. Sunetul se repetă, de această dată ceva mai lămurit. Din mulțimea dindărătul carelor se ridică un strigăt și un altul, mai puternic, răsună imediat după aceea, dar cineva, poate însuși Anianus, impuse cu hotărâre tăcerea. Sebastianus înțelese că întreaga piață stătea în ascultare. Când pentru a treia oară sunetul trâmbițelor se făcu auzit limpede și fără echivoc, un vuiet explodă în mulțime. Armata

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
grăbească fiindcă ziua se apropia de sfârșit, iar vremea era în schimbare: vântul bătea tot mai tare, iar pe cer, spre apus, se ridicau repede nori imenși plumburii, străpunși și luminați din când în când de fulgere șerpuitoare. în depărtare răsuna duruitul tunetului: glasul unei puteri divine și necunoscute, a cărei forță el o cunoștea bine și de care avea motive temeinice să se teamă. Astfel că îi îndemna fără încetare pe capii centuriilor să grăbească trecerea oamenilor lor, iar Mandzuk

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
Datianus. Pentru moment, întreaga onoare ne revine nouă. 26 Când, în primele ore ale după-amiezii, Atila dădu, în sfârșit, semnalul asaltului general, strigătele de luptă ale zecilor de mii de războinici se topiră într-un unic și imens vuiet, ce răsună asurzitor pe tot întinsul câmpiei. Huruitul sumbru pe care îl produceau în marșul lor către dușman toate acele neamuri războinice, făcu să tremure pământul sub picioarele lui Balamber. Așadar, asalt general, dar nu pentru el: într-adevăr, puțin mai devreme

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
nestrăpunsă, formată de apărători. Balamber nu ar fi știut să spună, dar era sigur de un lucru: chiar dacă Etius avea într-adevăr cu el trupe auxiliare, cei de acolo de sus erau oameni cu o instrucție temeinică. Dar iată că răsună un nou strigăt de luptă. înaintea sa, întreaga armată, ajunsă acum departe, în câmpie, trecuse la deplasare rapidă și caii se lansau în galop: atacul. Inima lui alerga împreună cu tovarășii săi și întreg trupul părea să freamăte, răzvrătindu-se împotriva

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
îi chemă la sine pe Ambarrus, Almirus - cel care purta însemnul - și toți capii cohortelor. — Ascultați, le spuse. Trebuie să-i împiedicăm pe barbari să spargă linia. Nu trebuie să treacă, ați înțeles? O clipă mai târziu, din primele linii răsună, ca o explozie, un zăngănit cumplit produs de ciocnirea dintre cele două trupe. — Ce trebuie să facem? întrebă Ambarrus, strigând, fiindcă urletele luptătorilor deveniseră asurzitoare. — închideți spărturile. Așa cum am stabilit: tu iei cele două cohorte din dreapta, eu le iau pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
încețoșă, picioarele i se îndoiră, nu mai auzi nimic. Se lăsă întunericul. în timp ce cădea, mâna unui bagaud apucă însemnul și îl purtă înainte. Turingienii se risipeau, legiunea bagauzilor învinsese. 28 Cu excepția câtorva pauze de scurtă durată, huruitul bătăliei continuă să răsune până în primele ore ale după-amiezii. Foarte curând, un nor de praf se ridicase și învăluia cele două mase de oameni ce luptau pe viață și pe moarte; și nu trecu mult până ce bucata de câmpie care îl despărțea pe Balamber

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
facă toate lucrurile acelea, dar se simțea prea obosit, de-a dreptul extenuat. Sprijinindu-se cu coatele pe genunchi, își trecu mâinile prin păr și respiră adânc. Huruitul bătăliei, care îl asurzise aproape pe întreg parcursul acelei zile infernale, îi răsuna încă în urechi, iar în fața ochilor săi continua să se rotească un vârtej de imagini, în care vedea furie bestială, sânge și moarte. Acum că lupta încetase, se auzeau mai puternic și mai sfâșietoare chemările răniților; pentru majoritatea dintre răniții

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]