7,161 matches
-
chez ce traducteur, la disparition de la métaphore filée. Nous comparons la traduction de Paul Villard à celle de Jean Poncet, qui ne s'écarte pas du découpage de départ et ne contourne pas la figure d'origine : Se spune ca strămoși care-au murit fără de vreme,/ cu sânge tânăr încă-n vine,/ cu pătimi mari în sânge,/ cu soare viu în pătimi,/ vin,/ vin să-și trăiască mai departe,/ în noi,/ viața netrăită. (Liniște) (Blaga, 2010 : 28) On dit que leș
[Corola-publishinghouse/Science/1467_a_2765]
-
moț " taină " par " mystère " : Eu am crescut hrănit de taină lumii [...]. (Dar munții unde-s ?) (Blaga, 2010 : 32) J'ai été nourri par le mystère du monde [...]. (Et leș montagnes où sont-elles ?) (Miclău, 1978 : 155) fac schimb de taine cu strămoșii (Biografie) (Blaga, 2010 : 135) j'échange des mystères avec leș ancêtres (Biographie) (Miclău, 1978 : 313) je fais un échange de mystères avec leș ancêtres (Biographie) (Stolojan, 1992 : 57) Sporim nesfârșirea C-un cântec, c-o taină. (Cântăreți bolnavi) (Blaga, 2010
[Corola-publishinghouse/Science/1467_a_2765]
-
village) (Romanescu, 1998 : 82) ; " un âtre d'argile " (L'âme du village) (Pop-Curșeu, 2003 : 71) ; " un talus de limon " (L'âme du village) (Loubière, 2003 : 41) ; " un tas de glaise " (Villard, 2009 : 83) ; " părinteștile luturi " " la glaise des ancêtres " (În preajma strămoșilor/Auprès des aïeux) (Miclău, 1978 : 407) ; " Îngeri mulți murind și-au lăsat/lutul în țară. " " Une foule d'anges mourant laissèrent/Leur terre sur la terre. " (Semnal de toamnă/Signal d'automne) (Romanescu, 1998 : 69). Paula Romanescu traduit le nom
[Corola-publishinghouse/Science/1467_a_2765]
-
atingere (Contact céleste), p. 389, La cumpăna apelor (Au partage des eaux), p. 391, Ursul cu crin (L'ours au lys), p. 395, La curțile dorului (À la cour du mystère), p. 403, Anno domini (Anno domini), p. 405, În preajma strămoșilor (Auprès des aïeux), p. 407, Corbul (Le corbeau), p. 409, Trezire (Réveil), p. 411, Sătul minunilor (Le village des merveilles), p. 413, Alean (Nostalgie), p. 415, Boare atlantică (Brise atlantique), p.417, Vânzătorul de greeri (Le marchand de grillons), p.
[Corola-publishinghouse/Science/1467_a_2765]
-
daci, germani, sciți, fără a avea cunoștința locurilor de-aici și nici știri despre vreo biserică organizată. Însă satele românești, pagi, de unde sensul de închinător al vechilor zei, pe care l-a dobândit cuvântul paganus (păgân), au rămas cu tradiția strămoșilor geți și, chiar atunci când s-au raliat la noua credință, acum (secolul IV) sprijinită pe îndemnul, ordinul împărătesc, în vremea lui Constantin și a urmașilor lui, acestea au deversat în noua lege cea mai mare parte din vechile eresuri și
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Cuvintele fundamentale ale creștinismului românesc s-au născut în nordul Dunării, iar alte cuvinte ne duc la fixarea datei creștinării noastre prin anii 375-450.8 Înaintea lui Iorga, Vasile Pârvan ajungea și el la concluzia importantă că religia păgână a strămoșilor noștri, anterioară creștinării, n-a putut fi învinsă de noua religie, ba, mai mult, o bună parte din credințele și tradițiile (eresurile) populare vechi au dăinuit și mai departe în creștinism. În terminologia sa romană, creștinismul nostru ne dovedește faptul
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
așadar, un creștinism popular, spontan, mai aproape de sufletul oamenilor. Întrebare: printre creștinii din nordul Dunării au pătruns și erezii ale secolului al IV-lea? Petre Ș. Năsturel, într-un studiu despre Creștinismul românesc în epoca invaziilor, ajungea la concluzia că strămoșii românilor au păstrat constant simbolul niceo-constantinopolitan (325-381). Pe parcursul secolului al IV-lea, în sudul Dunării, s-au afirmat mai multe erezii, mai ales cea ariană, încât aceasta a divizat episcopiile sud-dunărene: cele de Sirmium, Singidunum (Moesia Prima), de Ratiaria (Dacia
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
la fixarea datei creștinării noastre în anii 375-450. Apoi, din contrastul dintre creștinismul urban și cel rural, rezultă caracterul misionar al începuturilor creștinismului românesc-episcopi și preoți din orașele provinciei Illyricum au înfăptuit, în secolele IV-V, creștinarea în masă a strămoșilor noștri. Misionarii latini ai daco-romanilor veneau din sud, deoarece orientarea Daciei romane a fost spre vest și sud-vest, adică spre Italia, Dalmația. Illyricum. Predicatorii creștinismului ne-au venit din Illyricul latin și din Moesia Superioară cu multele ei episcopate plantate
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
cu incinerația. Mormintele de incinerație au fost puse pe seama slavilor, păgâni, sau bulgarilor, dar mulți arheologi români consideră că ele aparțin populației autohtone romanizate, care fie rămăsese păgână, fie era creștină dar se incinera după obiceiul antic, fie abandonase credința strămoșilor sub impactul slav. Dar susținerea aceasta pare puțin plauzibilă. Istoricul I. Barnea crede că, după secole de practicare susținută a înhumației, într-un cadru bisericesc ce a cuprins întregul teritoriu dobrogean, ar fi cu totul neobișnuit ca populația creștină a
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
a populației autohtone și politeismul păgân al slavilor se reflectă în conservarea, în limba română, a termenului boz (pl. bozi)-"idol", care derivă din slavul vechi bozi (pl. bogu)în momentul în care slavii păgâni au venit în contact cu strămoșii românilor, ei erau politeiști. Pentru românii creștini, divinitățile noilor veniți erau idoli vulgari. Ca urmare, așa-zisul adstrat slav al culturii populare românești, mai ales cel mitologic și religios, trebuie înțeles drept niște calcuri pe un fond străvechi, care în
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
143-149. 15. Ibidem, p. 150-174. 16. Ibidem, p. 175-190. 17. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 83-85; N. Zugravu, op. cit., p. 192-194. 18. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 85-89; Ene Braniște, Sfinți mărturisitori și martiri cinstiți de strămoșii noștri pe pământul românesc dintre Dunăre și Mare..., în vol. Arhiepiscopia Tomisului și Dunării de Jos în trecut și astăzi, Galați, 1981, p. 111-126; idem, Martiri și sfinți pe pământul Dobrogei de azi, în vol. De la Dunăre la Mare, Galați
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
românească, un eponim, moșul, din care provine toată populația satului sau anumite cete din el (ceata de neam). Așadar, satul românesc, în vechime, forma o uniune de sânge (frăție), o mare familie. Aceste sate aveau ca nume pluralul numelui unui strămoș conducător (întemeietor), din care proveneau toate familiile din sat. Deci, obștile țărănești erau uniuni gentilice, numele lor era cel al ginții, nu al pământului (locului-sat). Pentru ca un străin să intre în obște era necesară (obligatorie) o ceremonie de înfrățire-frăția de
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
colective (devălmașe) și a conducerii obștilor dobândește, în istoria românilor, un aspect specific în așa-numitele "sate umblătoare pe bătrâni". În istoria obștilor vechi (antice) și medievale, la toate popoarele, nu doar la români, erau sate care păstrau amintirea unui strămoș comun, conducătorul gintei, familia cea mare. Un aspect specific românesc al organizării pe ginți se observă în satele de moșneni sau răzeși, umblătoare pe bătrâni. Un astfel de sat este împărțit pe cote-părți, fiecare familie știe din care strămoș se
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
unui strămoș comun, conducătorul gintei, familia cea mare. Un aspect specific românesc al organizării pe ginți se observă în satele de moșneni sau răzeși, umblătoare pe bătrâni. Un astfel de sat este împărțit pe cote-părți, fiecare familie știe din care strămoș se trage (provine) și care este partea acestuia, moștenită și subîmpărțită între urmașii lui. La o dată, neprecizată, în vechime, pământul arabil al satului (obștei), precum și celelalte zone, au fost împărțite în părți perfect egale, între frații descendenți ai gintei întemeietoare
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
denumiri date de slavi. În momentul ocupării ținuturilor noastre, a doua jumătate a secolului al VI-lea, romanicii (oameni liberi) au devenit rumâni (cei neliberi), slavii au numit pe romanici, pretutindeni, vlahi, cu acest termen i-au numit și pe strămoșii noștri din nordul Dunării (vlahi și Vlașca). Prin urmare, vlahii au fost, la origini, populația supusă de slavi, numiți de ei rumâni.30 Un alt fapt însemnat ce atestă procesul de cucerire a teritoriilor carpato-dunărene este numele slav al aristocrației
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
statului bulgar. În sate trăiește acea lume romanică (traci romanizați), alături de slavi, sub patronatul hoardei turce (bulgari), rămasă în lagăr (ring), cu căpetenii care își păstrează numele tradiționale, împreună cu veșmântul stepei și orientările zărilor asiatice, ca și vechea religie a strămoșilor lor. Ca succesori ai avarilor, spunea istoricul Suidas, bulgarii cer tribut (subsidii) împăraților Justinian II și Constantin-veșminte bogate și lăzi cu aur și argint. Pe de altă parte, Suidas susține că hanul bulgar Krum a dat legi aspre pentru societatea
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
ei, aceasta a fost distrusă complet de invaziile germanice din secolul al IV-lea. Mai târziu, în secolele următoare (V-IX), nu a existat nici un fel de populație romanizată, nici în nordul, nici în sudul Dunării, regiuni ocupate de barbari. Strămoșii românilor au trăit ca păstori, în munții inaccesibili din Carpați și Macedonia. Un alt istoric bulgar, St. Romanski, într-o revistă din 1925, afirma: "cu nici o dovadă serioasă nu se mai poate susține părerea că românii de astăzi, din ținuturile
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
au primit sprijinul elementelor romanizate din sudul Dunării, care au evoluat într-un mediu mai favorabil păstrării latinității. Însă, subliniază Brătianu, este "absolut inexact" să presupunem că teritoriul ocupat actualmente de români (nordul Dunării) a fost părăsit în întregime, de către strămoșii lor (daco-romanii), și că nu a mai existat nici un contact între provinciile din nord, invadate de barbari, și cele apărate de Imperiu în sud. Din punct de vedere istoric, acest fapt este indiscutabil: în secolele IV-IX, populații numeroase au traversat
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Deltă".26 Mai dificilă este problema stabilirii graniței de apus a spațiului în care s-a format poporul român. O masă romanică se întindea în provinciile care legau nordul Italiei de apusul Balcanilor, dar acești romanici nu făceau parte din strămoșii direcți ai românilor și nici din romanitatea orientală. Închegarea poporului român nu poate fi înțeleasă fără cunoașterea amănunțită a romanității sud-dunărene-a reduce spațiul etnogenezei românești la regiunile nord-dunărene este o eroare. Prin urmare, poporul român este continuarea etnică a romanității
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
populația romanică este robită de năvălitori și dusă în părțile Panoniei (teritoriile dunărene). Textul spune: "Acolo însă, ei păstrează de la părinții lor moravurile romanice, trăiesc împreună precum odinioară evreii, iar întărirea sufletească le-o dă credința ortodoxă și povestiriule despre strămoșii lor". În cele din urmă, după o jumătate de secol, ei reușesc să se întoarcă în câmpia Salonicului, înfățișându-se acum ca o masă barbară amestecată, vorbind grecește, latinește, slavonește și bulgărește. În acest mod, sub formă de legendă, avem
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Muntenia și Moldova. Ce se poate răspunde acestor susțineri ? Sextil Pușcariu, lingvist, arăta că "albanismele noastre (din română), în parte străvechi, și elementele comune (coincidențele lingvistice) cu albanezii dovedesc un singur lucru, mai presus de orice îndoială, și anume că strămoși de-ai noștri au locuit împreună cu strămoși de-ai albanezilor". Un alt lingvist, Al. Graur spune și el: În ce epocă s-ar putea crede că albanezii au fost într-o asemenea măsură superiori românilor, încât aceștia să împrumute de la
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
acestor susțineri ? Sextil Pușcariu, lingvist, arăta că "albanismele noastre (din română), în parte străvechi, și elementele comune (coincidențele lingvistice) cu albanezii dovedesc un singur lucru, mai presus de orice îndoială, și anume că strămoși de-ai noștri au locuit împreună cu strămoși de-ai albanezilor". Un alt lingvist, Al. Graur spune și el: În ce epocă s-ar putea crede că albanezii au fost într-o asemenea măsură superiori românilor, încât aceștia să împrumute de la ei termeni de civilizație ca "vatră", "moș
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
după mărturia cronicarilor bizantini. Pentru explicarea înrudirii dintre albaneză și română este inutil să facem referire la un contact teritorial, atât de greu de stabilit din punct de vedere istoric. Putem renunța la ipoteza lui Pârvan, care-i strămuta pe strămoșii albanezilor în Carpați, ca și la teoria lui Densușianu, care-i ducea pe strămoșii românilor până pe malurile Adriaticei.46 În ceea ce privește graiul romanic din care derivă unitatea a limbii române, datele istorice nu confirmă ipoteza care restrânge spațiul său de formare
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
facem referire la un contact teritorial, atât de greu de stabilit din punct de vedere istoric. Putem renunța la ipoteza lui Pârvan, care-i strămuta pe strămoșii albanezilor în Carpați, ca și la teoria lui Densușianu, care-i ducea pe strămoșii românilor până pe malurile Adriaticei.46 În ceea ce privește graiul romanic din care derivă unitatea a limbii române, datele istorice nu confirmă ipoteza care restrânge spațiul său de formare la mediul iliro-roman și la partea vestică a Peninsulei Balcanice. În a doua jumătate
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
din sud-originea nucleului romanic de pe valea Timocului și Moravei.51 Însă, după pătrunderea slavilor în Peninsula Balcanică, la începutul secolului al VII-lea, situația s-a schimbat radical. Astfel, viitorii aromâni trebuie să fi fost împinși spre Pind și Tesalia, strămoșii meglenoromânilor se vor fi amestecat treptat cu slavo-bulgarii, iar centrul romanității răsăritene, de unde s-a născut poporul român, se va strămuta spre nord, în regiunile din Dacia traiană, pe care slavii le părăsiseră după 602, nevoiți să se lupte cu
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]