3,069 matches
-
la nivelul podiumului, al mesei de judecată, pe gardul de vizavi, un rest al afișului rămas din iarnă „...Visarionovici Stalin”. Afișul devenise inestetic, însă nimeni nu îndrăznise inițiativa necum din cadrul municipalității să rupă restul. Bucata de hârtie mai flutura în adierea de aprilie, noi o priveam, avocatul vorbea ceva despre „libertățile garantate prin constituție”, clientul din boxă nu înțelegea nimic, procurorul vorbise înainte, acum răsfoia un carnet cu coperte maro, mai avea de susținut câteva rechizitorii, era plictisit. - Unde vă uitați
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
până puțin deasupra capetelor lor. Ana, mama ei și sora se aflau în cerdac - numai ele. De aici dinspre poartă spre încadratura pomilor în verde și stâlpii susținători din lemn, le privii uimit: erau nemișcate, cele două becuri tremurau, în adierea ușoară a serii, lumini înșelătoare, că în jurul capetelor celor trei femei se iviră aureole, ca altădată pe frunțile trimiselor lui Dumnezeu. În noaptea aceea dormii pe canapeaua largă din salonul casei învățătorului, visând zodiacul. A doua zi la orele 11
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
și pe care nu-l mai îmbrăcase de atunci, păstrat de doamna Agripina, învelit în pânză albă, aerisit regulat și „ferit de molii”, și care - minunea, minunilor! - îi venea perfect și acum. Începuse, totuși, să bată, mai timid, mai netimid, adierea unei alte lumi, ușoară dorință de eliberare, nu „pe plan social” cum se spunea, căci vrând-nevrând, fiecare rămâne al grupului din care face parte, și pe care - într-o analiză atentă - îl determină nu averea, cum se crede, ci profesiunea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
minte, stătea lipit, retipărit de curând - același - aceeași propoziție, o știam pe dinafară - mă gândii deodată la domnul Pavel, la spusele lui... „E bine să nu te gândești!” - era vocea lui Keti. - „Și totuși...” am vrut să răspund, dar simții adierea mâinii ei calde pe obrazul stâng, spre care bătea începutul de viscol, apoi nu mai simții și nu mai auzii nimic. 28. După-amiază când am venit acasă - eram în camera de la față - simții pe umărul drept mâna lui Keti. Era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
prezența ca altădată, și de asta ești derutat, te crezi uitat. Te înțeleg. Mi-e de atâtea ori milă de tine pentru singurătatea în care te afli”. Ne îmbrățișarăm pentru a doua oară, dar buzele ei calde le simții ca adierea unui vânt ușor de miazăzi. M-am întrebat dacă nu cumva ea nu este decât închipuirea mea, și ca orice închipuire poate fi oricând lângă mine. Totuși e ceva care unește lumea închipuirii mele cu lumea căreia îi aparține. Ceva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
apele-i adânci și limpezi, căci el avea ochii de o deschidere nefirească în care te puteai răsfrânge cât pofteai; ea se privi doar câteva secunde, aranjându-și părul prins deasupra capului: se bucură că-și păstra tinerețea, neatinsă încă de adierea marii câmpii, uitând în clipa aceea că trecuse abia un an de când se măritase, că era firesc să fie neschimbată. Înveselită la vederea propriului chip, făcu o piruetă și-mi vorbi, în aerul rece de primăvară: „Nu ne-am întâlnit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
comunale cât și de roadele pământului, pentru că străbătea câmpia în lung și în lat, pe toate drumurile ei, ca-ntr-o permanentă inspecție, de sus de pe capra șaretei. Veacul fluiera alături, nepăsător de câte aveau să vină; el îi simțea adierea în aerul rece de dimineață din primăvara acelui an, numai că nu-și dădea seama ce se întâmplă, de unde venea adierea aceea altfel percepută decât pală, obișnuită a vântului de dimineață. Calul, cu flori din lână colorată pe frunte, prinsă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
permanentă inspecție, de sus de pe capra șaretei. Veacul fluiera alături, nepăsător de câte aveau să vină; el îi simțea adierea în aerul rece de dimineață din primăvara acelui an, numai că nu-și dădea seama ce se întâmplă, de unde venea adierea aceea altfel percepută decât pală, obișnuită a vântului de dimineață. Calul, cu flori din lână colorată pe frunte, prinsă de harnașamentul lustruit pentru întâmpinarea anotimpului, alerga la trap, vioi, prin dislocările timpului, dând impresia că aleargă spre un alt orizont
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
o oră ne despărțirăm de el îmbrățișându-l. - Să nu ne uitați, rostii. El mă îmbrățișă din nou. 20. Când ajunse acasă, Marga Popescu deschise ferestrele dinspre curte, atentă la perdelele de voal, albe și lungi, - nu le mișca nici o adiere. După ce-și puse capotul pe ea, ieși în curte, potrivi furtunul pe care-l ținea într-o ladă lângă cișmea și stropi asfaltul încins din fața ferestrelor, răcorindu-l. Apoi intră în casă, își făcu un duș și la urmă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
dar fiica, simțind asta, își ținea capul aplecat pe umărul meu, era în dreapta mea, preluată bărbăteștii mele puteri; ne aflam în Ierusalim desigur, acolo la interferența marilor religii din această parte a lumii, „Iudith!, spuneam, Iudith!”... ea stătea supusă ușoarei adieri dinspre Muntele Sinai și dealul Căpățânii, în timp ce domnul Pavel ne căuta în vis lângă tufele de măslini, să venim să vedem fantasticul răsărit de soare dinspre Marea Roșie... În seara aceea - căci mă prinse înserarea acolo - soba bucătăriei iradia o dulce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
deveni ceea ce nu sunt. Cât de rău îmi pare c-am murit, dar aceasta a fost voința lui Dumnezeu, iar Dumnezeu, în înțelepciunea Lui, știe ce face cu fiecare din noi.” Se apropie din nou, îi simții obrazul ca o adiere când caldă, când rece, apoi ființa i se pierdu. - Are dreptate! îl auzii vorbind deodată, lângă mine. Era așa cum îl știam, neschimbat. Are dreptate, repetă. Nu trebuie să te lași târât în beznă.” - „Cum aș putea?” întrebai. Îmi spusei, totuși
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
a avut loc?” - „Nu-i nici o mirare, îmi răspunse. Din lumea ei toate se văd și se înțeleg perfect. S-a apropiat de tine să te sărute; a și făcut-o, dar tu i-ai simțit obrazul doar ca o adiere. Ți-a vorbit...” - „Și-atunci care e calea?” - „Ți-am spus și eu și Keti, dar n-ai fost atent: să fii tu însuți, să nu faci rău nimănui, păstrându-ți calea morală”. - „Dar praful lumii acesteia se va așeza
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
deslușească puntea dintre generații - atunci, inexplicabil, abia vizibilă - pe care - nu știa de ce, probabil un defect de vedere - încercând s-o străbată, simțea o nesiguranță, ca un permanent dezechilibru, de fiecare dată, însă, învins cu tinerețe și abilitate, înfloream la adierea conversației lor, - le auzeam fără să le ascult, ocrotit de prezența Anei și pleoapele șirete ale fiicei ce-i stătea alături ca o fotografie a ei făcută de un fotograf ambulant, într-un parc, cum se obișnuia înainte de război. Eram
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
jos. Urmară clipe de liniște între noi și, în răsfrângerea unei fracțiuni, peste umerii fiicei, deodată, Ana mă privi în ochi, fix, - și atunci, în fracțiunea aceea de timp, se porni, dar numai pe durata ei, pentru noi, o dulce adiere astrală din apus. Când ne-ntoarserăm la masă, domnul Pavel, care gândise între timp la unele evoluții ale tinereții lui, în segmentele petrecute în această Grădină și surâdea acelor amintiri fără mărturisiri către soție, întrerupt își ridică privirea spre noi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
prins de privirea Anei fără ca ceilalți să-mi observe imobilitatea. Ana cea mică purta în jurul gâtului și peste umeri - se vede că așa era moda sau numai imaginația ei inventivă - o eșarfă albastră de voal ce încerca vagi unduiri în adierea firavă a vântului ce începuse din vest. Era o binefacere după o zi toridă, acum la două ceasuri înainte de miezul nopții. Și noaptea aceea se termină sus spre oiștea Carului Mare, în râsul întinerit al domnului Pavel, orchestra departe, în timp ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
școlară, - cu două dungi oblice, roșii, cu subțiri tivituri albe, dinspre umărul stâng până spre mijlocul încins cu un imaginar cordon alb, făcând parte din croiala rochiei. De bună seamă părea mai tânără, observai, - împrumuta fără să vrea ceva din adierea adolescentă a elevelor sale. După ce-i sărutai mâna, uitându-și de protocolul vag dintre noi mă îmbrățișa și sărută; nu mă așteptam. O sărutai la rându-mi și după o jumătate de oră de conversație ambiguă, începu amurgul - partea aceea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
de pe ea lăsându-le să cadă pe moalele covor persan, eu mă îmbătam la statura ei pe care, mutând-o acum din întâia clipă a lumii, o atribuiam artei antice și în momentul acela simții, mutat sub lumina lumii eline, adierea brizelor egee. Rămaserăm în amurgul acela fantastic până când înserarea intră în întuneric. Ne răvășirăm dedându-ne nouă înșine în uitările ființei, căutându-ne ca într-o pierdere disperată și negăsindu-ne; ea își striga ajutorul în știutele cuvinte de dragoste
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
privirea mișcarea pliurilor verticale ale lungilor draperii ca niște lănci cu vârfurile pierdute în cer, veghindu-ne pierzania. Ceasul acela aș fi vrut să țină cât o viață, dar ea se lăsă în voia sfârșitului, căci peste noi începu o adiere ca de pe alte tărâmuri, nebănuite lumi exotice cerându-și îndreptățirea. Amețit de vrăjile orei mă luminam trupului ei gol și nimic nu ne-ar fi putut clinti mântuirii acelui ceas. Târziu, nici unul din noi n-ar fi putut spune la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
și indulgent, mai Închide ochii, mai lasă de la el, vorba unui personaj, Dumnezeul românilor dă totul și nu cere nimic. MANUELA GOLEA, În ziarul Ziua, 27 iunie 2001 Dezlănțuit parodic și deopotrivă tandru, fără nimic sfînt, Însă mereu Înfiorat de adierea ironică a misterului divin, romanul Simion Liftnicul de Petru Cimpoeșu aduce În proza românească de după 1989 o prospețime aproape neverosimilă de ton și viziune. O prospețime dublată, Încă și mai neverosimil, de seninătate. MIRCEA IORGULESCU, Viața la români, după Evenimente
Christina Domestica şi vînătorii de suflete by Petre Cimpoieşu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1372_a_2701]
-
care, În cele din urmă, a fost găsit de un cetățean milos și condus de mână către casa de la Padină, unde nu există nici electricitate, nici apă potabilă; din senin, un nuc bătrân s-a prăbușit, fără măcar să fie o adiere de vânt, și a smuls acoperișul casei lui Nae Cuțitaru, lăsând la vederea soarelui podul plin de nuci uscate pe care paznicul cimitirului pretinde că le consumă Împreună cu Dumnezeu, În timpul consfătuirilor În doi desfășurate periodic sub acoperișul de trestie ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
imploratoare a mecanicului. Apoi mi-am dat seama că pur și simplu se uita În oglinda dinaintea sa, așteptând semnalul impiegatului. Se auzi un clopoțel, după care mecanicul Își coborâ privirea, iar tramvaiul se Îndepărtă În noaptea cea fără vreo adiere de vânt. Când am ajuns la următoarea trecere, am sărit de pe bicicletă, am tras-o lângă bordură și am legat-o lângă perete. Crama Albastră e la câteva sute de metri mai Încolo pe una dintre străzile lăturalnice, În spatele unei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1858_a_3183]
-
și-a deschis porțile, oponenții lui Martin au găsit ținta mult căutată. „Umanitatea pe la spate“, așa suna sloganul lor. De atunci, criticii nu se mai satură să propage că „bârlogul trebuie curățat prin afumare de cei dinspre care bate o adiere delicată de parfum și vaselină“. Cel mai Îndârjit oponent se pare că era un fost coleg de-al său, care mai lucrase cu Froehlich Înainte de deschiderea fundației și a autorizat un studiu despre cluburile atletice, considerat un fenomen erotic. Însă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1858_a_3183]
-
nou. — Ești sigură că asta vrei? Poate vrei să te gândești mai bine, a spus doctorul cu o voce catifelată de parcă Zeliha ar fi fost o moviliță de praf și i-ar fi fost teamă să nu o spulbere cu adierea vorbelor lui dacă ar fi vorbit mai tare. Dacă vrei să te mai gândești la decizia asta, nu e Încă prea târziu. Însă era. Zeliha știa că lucrul ăla trebuia făcut acum, În prima vineri din iulie. Acum ori niciodată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
despărți o apoziție explicativă de substantivul determinat: ,,Cartea, prieten nedespărțit la bine și la greu, ...”; pentru a despărți construcții gerunziale și participiale așezate la început de propoziție: ,,Eu, fiind ascuns în cămară, iute mă sui în pod ...”; ,, Ferită de orice adiere, apa lacului sta neclintită de veacuri”; pentru a despărți complemente circumstanțiale așezate între subiect și predicat: ,,Râul cel auriu, în șes, curgea pe sub perdelele de sălcii”; pentru a despărți cuvinte și construcții incidente: ,,Ascultă-mi, mamă, cântecul pribeag!” Nu se
Manual de compunere pentru clasele II - VIII by Luminiţa Săndulache () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1636_a_2907]
-
departe, departe, departe... Pământul respiră adânc uneori și dacă asculți atent, e-n răsuflarea lui freamăt de bătălie și ,,călăreții împlu câmpul” și ,,pe copite iau în fugă față negrului pământ”. Și dacă asculți atent e-n pacea lui o adiere de cântec: ,,Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie?...” Și dacă asculți atent, auzi pași mici sunând pe prundul Ozanei. Nu mai umbla desculț Nică, nu mai alerga peste pietre rotunde! Nică..., Nică... Pașii, taina au coborât în suflet și
Manual de compunere pentru clasele II - VIII by Luminiţa Săndulache () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1636_a_2907]