2,942 matches
-
general, o ficțiune în general, o ficțiune ideală” (Fromm, 1978, p. 217). În schimb, O. Rank merge cu definiția sa asupra normalității într-o direcție extremă, considerând că: „Normalitatea este capacitatea de a trăi fără teamă, vinovăție, obsesia păcatului, fără angoase și în deplină responsabilitate a asumării propriilor acte și consecințe” (Fromm, 1978, p. 217). În privința sintagmei de tulburare mentală impusă de către D.S.M.IV TM, redactat sub auspiciile Asociației Psihiatrilor Americani, aceasta, pe lângă faptul că introduce multe clarificări de natură clinică
[Corola-publishinghouse/Science/2153_a_3478]
-
acestei noțiuni. În primă fază, curentul postmodern deresponsabili-zează. Nu mai există niciun act care poate fi calificat drept păcat sau greșeală; nu există decât procese psihologice care conduc la anumite comportamente determinate care, la rândul lor, provoacă perturbări, sentimentul vinovăției, angoase. Acestea pot fi abordate printr-o formă de terapie sau alta și vindecate. Locul preotului în confesional este luat de psihologi. În justiție, tendința este spre a ușura responsabilitatea personală a delincvenților și criminalilor, insistându-se mai mult asupra responsabilității
by Rudolf Rezsohazy [Corola-publishinghouse/Science/1070_a_2578]
-
în ceea ce privește capacitatea noastră de a o recepta și de a o înțelege. Lumea fizică „vizibilă”, precum și lumea sufletească a ființei umane „invizibilă” ne sunt date ca posibilități de cunoaștere și înțelegere. În fața lor persoana încearcă o stare de neliniște, o angoasă datorită unei permanente stări de tensiune între „mine” și „lume”, între „imaginea” mea despre lume și „realitatea” acesteia în raport cu propria mea ființă. Conflictul dintre „imagine” și „realitate” este un conflict permanent, omul căutând ca să impună „realității” lumii o „imagine” conformă
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
la cunoștință prin limbaj, a unei persoane de către cealaltă, nu le dizolvă ci le apropie, obiectivând fiecăreia subiectivitatea celuilalt. Prin obiectivizare, limbajul revelează natura și interioritatea persoanei. Dificultățile de limbaj sau pierderea limbajului izolează persoana și generează o stare de angoasă. Acest tip de angoasă creează impresia unei bruște dispariții a propriului Eu, prin absența comunicării sau prin izolarea lingvistică. G. Amado vorbește în acest caz de o „eclipsă a psihismului” care generează sentimentul de „dezintegrare a Eului”. În aceste condiții
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
a unei persoane de către cealaltă, nu le dizolvă ci le apropie, obiectivând fiecăreia subiectivitatea celuilalt. Prin obiectivizare, limbajul revelează natura și interioritatea persoanei. Dificultățile de limbaj sau pierderea limbajului izolează persoana și generează o stare de angoasă. Acest tip de angoasă creează impresia unei bruște dispariții a propriului Eu, prin absența comunicării sau prin izolarea lingvistică. G. Amado vorbește în acest caz de o „eclipsă a psihismului” care generează sentimentul de „dezintegrare a Eului”. În aceste condiții viața psihică normală este
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
psihismului” care generează sentimentul de „dezintegrare a Eului”. În aceste condiții viața psihică normală este resimțită în mod penibil, dureros, ca pe negativul ei, ca pe un „non-Eu”. Ființa își pierde sensul. Vidul psihic datorat necomunicării este invadat fie de angoasă, fie de o indiferență totală. În aceste situații, Eul personal se percepe exclusiv singur și izolat, pierzându-și sensul de „a fi”. În aceste condiții limbajul ne apare, din punct de vedere psihoantropologic, ca o dimensiune a experienței umane, ca
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
psihoterapie a moravurilor” prin „mortificarea simțurilor” cu ajutorul rațiunii. R. Déscartes va face recomandări, în această privință, în scrierea sa Reguli pentru îndreptarea spiritului. Mai aproape de noi, secolul al XIX-lea, dominat de filozofi și moraliști, aduce în discuție „conceptul de angoasă” (S. Kierkegaard) și raporturile sale cu echilibrul interior al ființei și sensul vieții acesteia, care vor da naștere unui important curent filozofic cu puternice influențe în psihoterapie: existențialismul (M. Heidegger, J.P. Sartre, K. Jaspers, L. Binswanger). Tot în această epocă
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
de către medic/psiholog, prin întoarcerea în trecutul acestuia. Semiologia sincroniei este cea care pune în evidență „aspectele extrinseci” ale suferinței psihice din prezent, așa cum sunt ele observate de către medic sau psiholog la data întâlnirii cu bolnavul psihic și examinarea acestuia (angoasă, halucinații, delir, depresie, idei sau tentative de suicid etc.). În această situație bolnavul psihic apare în „câmpul observației” ca o persoană „încărcată” de tulburarea psihică, pe care o comunică, sub forma „narațiunii clinice” sau „istoriei sale personale”, persoanei observatorului. Acesta
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
care construiește obiectul științei prin obiectivarea lingvistică a unei stări interioare a „subiectului uman”. În filozofie, psihologie, psihopatologie, „termenii limbajului” denumesc și definesc „stări interioare” ale persoanei umane: ființă, substanță, esență, transcendență, memorie, gândire, sentimente, voință, delir, halucinație, fobie, obsesie, angoasă, pulsiune etc. Constituirea domeniului de cunoaștere științifică are un caracter formal, teoretic. Cuvintele, termenii sunt cei care „includ” și care „fac apel” la obiectul cercetării, care este intuit, fiind dedus din contextul lingvistic. În cazul gândirii empirice, se impune acel
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
vedere psihologic. Limbajul bolnavului, prin faptul relatării suferinței sale, are un efect catartic și de transfer asupra persoanei medicului-interlocutor. În mod egal, faptul de a nu putea înțelege limbajul științific al medicului reprezintă pentru bolnav un factor psiho-traumatizant, generator de angoase, trăiri emoționale penibile, impresia că i se ascunde un pericol etc. Ceea ce trebuie precizat este faptul că ne găsim în fața a două limbaje: limbajul bolnavului și limbajul medicului, iar constituirea câmpului epistemic depinde într-o foarte mare măsură de acordul
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
a face cu două situații precis delimitate din punct de vedere ontologic: a) boala propriu-zisă, ca proces morbid, de natură pur medicală; b) suferința, resimțită de omul bolnav, ca o trăire penibilă a răului, a transformării sale morale (tristețe, neliniște, angoasă, deznădejde, grijă față de perspectivele bolii ca amenințare a vieții). Suferința are un caracter axiologic negativ moral, în raport cu propria noastră ființă și cu destinul acesteia. Suferința va apărea întotdeauna ca o schimbare negativă, ca o amenințare sau chiar ca o întrerupere
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
unei tehnici științifice cu un caz”. Relația care se stabilește în această situație desemnează două câmpuri de cunoaștere și de semnificație: 1) Câmpul bolnavului, caracterizat prin suferință și conștiința propriei sale experiențe morbide, în care se disting componentele iraționale ale angoasei și speranței. Acestea au un dublu aspect. Privite „din interior” ele se organizează sub formă de afecte și sentimente trăite de bolnav. Privite „din exterior” ele se organizează sub semnificația modificărilor cu valoare semiotică demonstrând, prin prezența lor, existența bolii
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
dominat de „ideea bolii”. Dă medicului său relații bune despre boală și evoluția ei și execută conștiincios prescripțiile terapeutice. 4) Ipohondriacul, este tipul de bolnav exagerat în raport cu precedentul. El este dominat de „ideea bolii”, care-i declanșează o stare de angoasă, o tensiune psihică permanentă. Totul în cazul acesta capătă proporții exagerate, amenințătoare, de o maximă gravitate. Bolnavul este agitat, are idei sumbre, catastrofice în legătură cu boala sa. Ideea de boală îl domină atât în plan ideativ, cât și afectiv. Se consideră
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
bolnavului, de regulă la „vizitele medicale mari” cu mai mulți specialiști, într-o limbă străină, pentru ca bolnavul să nu înțeleagă cele discutate referitoare la starea sa clinică. Acesta are un efect psihologic și moral extrem de negativ asupra bolnavului trezindu-i angoase, ori inducându-i ideea gravității sau chiar incurabilității bolii sale. De regulă, în cazul comunicării cu bolnavul medicul trebuie să asculte, iar bolnavul este cel care trebuie să vorbească. Tot legat de psihologia medicului se discută, din ce în ce mai mult, atitudinea medicului
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
și primele „modele de comportament” ale nebuniei ritualizate și cu o funcție socială bine precizată. În această accepțiune, „nebunia” este „poarta de trecere” într-o „altă lume”. O lume a misterelor, a miracolului sau a terifiantului, al exazului sau al angoasei, pe scurt, o perspectivă deschisă către descoperirea și cunoașterea omului și a destinului acestuia (J. de Romilly, A. Festugière, M. Eliade). Este de la sine înțeles faptul că aceste „practici” se fundamentau pe niște mituri ale nebuniei. Practica culturală a nebuniei
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
cu lumea exterioară, care privesc sintonia individului cu mediul său, discordanța acestuia în raport cu mediul, ca în cazul schizofreniei. 5) Tulburări de percepție cenestezică a propriei sale persoane de tipul: idei delirante de negație, idei ipohondrice, stări obsesionale, atacuri de panică, angoasă, depresii melancoliforme cu tulburări de personalitate etc. 15. SINDROAMELE PSIHOPATOLOGICE I (Aspecte generale) Cadrul general Tabloul clinic al bolilor psihice apare sub forma unor „complexe simptomatologice”. Acestea sunt sindroamele psihopatologice. Sindromul reprezintă un complex de simptoame unite între ele prin
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
fi dificultăți respiratorii și cardiace, dispnee, tahipnee, puls accelerat, paloare, scăderea tonusului muscular sau spasme musculare, uscăciunea gurii. Aceste reacții sunt similare celor descrise în cursul stărilor de stres. Brissaud (1890) face distincția între anxietate ca reacție emoțională pură și angoasă care este o reacție emoțională cu o mare încărcătură somatică. Stările anxioase interesează, în mod egal și ființa morală, fiind trăite ca niște manifestări intime ale persoanei, pe când stările de angoasă, mult mai elementare, cu caracter periferic, sunt trăite în
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
face distincția între anxietate ca reacție emoțională pură și angoasă care este o reacție emoțională cu o mare încărcătură somatică. Stările anxioase interesează, în mod egal și ființa morală, fiind trăite ca niște manifestări intime ale persoanei, pe când stările de angoasă, mult mai elementare, cu caracter periferic, sunt trăite în special în plan fizico-somatic. Din punct de vedere clinic, sindromul anxios este unul dintre elementele fundamentale ale psihopatologiei. H. Ey descrie următoarele forme de manifestare ale sindromului anxios. a) Crizele anxioase
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
R. Misés și M. Moniot care constau în reducerea și electivitatea schimbărilor, copiii fiind incapabili de a comunica cu ceilalți într-un fel adecvat. Debutul acestei forme este brusc sau progresiv și el se însoțește de tulburări de comportament și angoase care preced instalarea autismului. Din punct de vedere psihopatologic sindromul autist se caracterizează prin următoarele aspecte: 1) Deteriorarea calitativă în interacțiunea socială reciprocă manifestată prin următoarele: a) lipsa marcată a conștiinței existenței sau a sentimentelor altora; b) nici o imitație sau
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
P. Guiraud. 2) Delirul este o tulburare de conștiință caracterizat prin următoarele aspecte psihopatologice: - dezorientare temporo-spațială cu conservarea conștiinței de sine; - tulburări de percepție (halucinații vizuale și auditive, iluzii și pareidolii), idei delirante incoerente, tulburări de afectivitate (crize de mânie, angoasă sau extaz și euforie), agitație psihomotorie. 3) Delirul musitant este o formă gravă de delir, cu agitație limitată, mișcări carfologice, voce șoptită ca o mormăială neinteligibilă, evoluție gravă spre comă. 4) Sindromul oneiroid este un complex de simptome cu o
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
fără formă, fără distanță și neinhibat. Unii dintre ei sunt agitați și excitați, certăreți și instabili, dar se reconciliază ușor. 2) Psihopații deprimați Aceste persoane sunt calme, sceptice sau pesimiste. Ei privesc viața și lumea cu o pronunțată notă de angoasă. Le lipsește siguranța și încrederea. Sunt incapabili de a se bucura. Suspicioși, ei sunt persoane înclinate către introspecție. 3) Psihopații timorați Sunt personalități apropiate de cei deprimați, descriși mai sus. Ei se caracterizează printr-o lipsă de securitate interioară și
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
ci acționează într-o manieră pur cauzală. El reprezintă „predispoziția persoanei”. Există, în sensul acesta „depresii fundamentale” sau esențiale, nereactive, în care fondul psihic (de tip constituțional-genetic) reprezintă substratul atât al tulburărilor psihopatologice autonome, cât și al unor dezvoltări reactive (angoase, obsesii etc.). Natura fondului psihic scapă însă experienței clinice. El este un concept filozofic-limită, dincolo de care experiența noastră scapă controlului conștient. Fondul psihic face posibilă distincția între ceea ce este fundamental și psihotic și ceea ce este reacționai. Fiind un concept-limită, fondul
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
depresia reactivă, starea crepusculară reactivă și delirul reactiv. Ele sunt, de regulă, răspunsuri afective la evenimentele vieții exterioare trăite de bolnav. Caracterul lor este pus în evidență, din punct de vedere tipologic, de sentimentul dominant: grijă, nostalgie, tristețe, neliniște, oroare, angoasă, mânie, stare de iritabilitate. Din punct de vedere clinic au valoare în primul rând tristețea, frica și starea de angoasă. Reacțiile conflictuale interne corespund cu „reacțiile personalității” descrise de E. Kreischmer și ele sunt reprezentate prin următoarele: reacții de gelozie
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
bolnav. Caracterul lor este pus în evidență, din punct de vedere tipologic, de sentimentul dominant: grijă, nostalgie, tristețe, neliniște, oroare, angoasă, mânie, stare de iritabilitate. Din punct de vedere clinic au valoare în primul rând tristețea, frica și starea de angoasă. Reacțiile conflictuale interne corespund cu „reacțiile personalității” descrise de E. Kreischmer și ele sunt reprezentate prin următoarele: reacții de gelozie, reacții depresive grave, reacții psihotice. La clasificările anterior prezentate ale lui K. Schneider și E. Kreischmer, A. Porot adaugă o
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
consideră a fi specifică psihozelor. O contribuție importantă, adevărată „răsturnare revoluționară”, a reprezentat-o teoria psihianalitică despre nevroze. S. Freud, de pe pozițiile modelului de gândire psihanalitic, distinge două grupe principale de tulburări psihice: a) Nevrozele actuale (neurastenia, ipohondria, nevroza de angoasă), în raport cu tulburările recente ale vieții instinctuale; b) Psihonevrozele sau nevrozele de apărare, care au la baza lor situații conflictuale legate de dezvoltarea afectivă precoce, în special cea a sexualității infantile și în cadrul cărora delimitează următoarele forme: - psihonevrozele structurate sau de
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]