KorAP: Find »[drukola/base=ficțiune & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...106 107 108 ...378 >

9,442 matches

Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419

sine. E cunoscută opțiunea austeră a școlii filosofice; Valla nu aderă la ea, ascetismul eroic nu-i convine deloc. Onoarea și gloria constituie tot atâtea false valori și virtuți ridicole. Pasiunea romană pentru sinucidere este inacceptabilă. Caton, Scipio, Lucrețiu? Niște ficțiuni. Mucius Scevola, Regulus? Niște figuri obsedate de glorie... Dar cel mai rău lucru, apt de a fi reținut ca atare de către adepții Porticului, este tristețea, acedia pe care aceștia o resimt din cauză că-și plasează atât de sus aspirațiile încât ele

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
viața, prietenia, conversația, dar și mesele bune, fructele pământului. în aceste pagini elegante, subtile, plăcerile trupești și plăcerile spirituale nu apar niciodată separate, ci se condiționează întotdeauna unele pe altele - ca și cum separarea sufletului și a trupului ar ține de o ficțiune. Filosofului din Rotterdam îi plac banchetele, principiul acestui gen. în Colocviile sale apar nu mai puțin de șase: un Banchet profan, în care se compară meritele vinului alb și al celui roșu, ale cărnii de vită și de oaie, ale

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
cu vreun coleg de vârsta lui și devine protejatul unui profesor al școlii îunii susțin că în acea vreme, în comunitatea pedagogică a colegiului se practicau iubirile socratice, dar nu există nici o dovadă în acest sens). Acesta îl întreține în ficțiunea lui și îi recomandă lecturi din Vergiliu, Ovidiu, Horațiu și din poeții elegiaci, din Terențiu și Plaut iar mai apoi comedii italiene - câtuși de puțin pioase pentru un copil între șase și treisprezece ani! Regim sever, orar riguros, vacanțe rare

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
absconse, ea își are casa în cuvântul care vindecă, salvează și te ajută să trăiești, adică să mori - inversul însemnând același lucru. Iar Montaigne se declară gata să utilizeze toate resursele a ceea ce înțelege el. Un filosof? Un creator de ficțiuni, un individ care pune la punct o poezie sofisticată, se spune, în Eseuri. Jurnalul acestei puneri la punct, iată cartea de filosofie. De ce Eseuri? Pentru că Montaigne încearcă atât de mult încât nu găsește. A încerca înseamnă a căuta, a meșteri

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
nu corespunde decât aproximativ dorinței sale de a gândi viața, iubirea, moartea, prietenia aici pe pământ. Cerul Ideilor lui Platon? Prea puțin pentru el... Numărul lui Pitagora? Nu crede în el, după cum nu crede nici în atomii lui Epicur. Niște ficțiuni, niște amuzamente... Merge până la a se îndoi că aceștia trei au putut crede asemenea baliverne. Montaigne recuză gândirea speculativă, latura teoretică și idealismul sub toate formele lor. Și atunci cum să-ți găsești fericirea la greci? în Apologia lui Raymond

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
n-ar fi putut să-i fie prieten... Luciditatea lui - în această privință n-are nici astăzi destul de mulți discipoli - îi permite să facă o distincție clară între Socrate și Platon. Are dreptate atunci când separă net ființa filosofului confecționată ca ficțiune pentru dialogurile sale de realitatea istorică a lui Silene cu cucuta. Pe cât de puțin îi pasă de Platon, pe atât de mult exaltă eroismul lui Socrate: curajos, hotărât, virtuos, dispunând de o imensă putere de convingere, cinstit, drept, eroul Agorei

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
lui Hristos? Creștinii zâmbesc atunci când aud de un paradis tapițat, împodobit cu aur și cu pietre prețioase, populat cu cadâne frumoase, un loc unde vinul și mâncărurile bune abundă? Bineînțeles că au dreptate, toate acestea nu-s decât basme și ficțiuni destinate să-i amăgească pe oameni, care-s naivi. Dar cum să nu vezi în asta și o critică a paradisului creștinilor, populat cu promisiuni la fel de amăgitoare? Ca și cum toate astea n-ar fi de-ajuns, el face o analiză critică

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
cu Diogene cinicul și Aristip cirenaicul. Existența unui real ireal dincolo de real i se pare un lucru extravagant. Nici cel al Ideilor, nici Paradis, iată formula sa religioasă, și nici transcendență, lectură verticală a lumii având în vârful ei o ficțiune venerată și generatoare de alienare. O idee? „E ca și cum ai vorbi de un iepure fără blană și fără oase”, scrie Montaigne... Omul nu există. Cu mult înaintea lui Foucault, el susține evidența morții omului așa cum, înaintea lui, Diogene aruncase la

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
este de nepătruns, desigur, dar pur și simplu pentru că nu există în esență. Și atunci de ce să alergi după ceva ce nu există? Teologia și 90% din filosofie - întreaga filosofie oficială... - se înșeală atunci când vor să clădească castele cu niște ficțiuni, cu vânt, cu fantome, cu flatus vocis. Lumea e percepută exclusiv prin cele cinci simțuri ale noastre. E prea puțin pentru a accede la Dumnezeu. Cele cinci simțuri sunt nu atât înșelătoare cât limitate în posibilitățile lor. Pe o planșă

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
nu este de față pentru a-i da durerii amploare, ascuțime, forță. Moartea - asupra acestui subiect, el diferă de La Boătie - pare un lucru ușor: pur și simplu nu mai ești de față. Suferă doar spectatorii, familia, prietenii, care proiectează niște ficțiuni și își imaginează niște dureri deja dispărute, întrucât conștiința și rațiunea nu mai sunt acolo pentru a le da consistență. în schimb a avea de murit, a ști că vei dispărea, a trăi cu acest gând, iată problema. Ca bun

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
căutarea pozitivității utile pentru a scăpa de tristețe și apoi înaintarea spre o satisfacție, cele două componente ale oricărei jubilări. La originea acestui îndemn de a înfrâna bucuria, Montaigne numește în mod clar religia, religiile. Printr-un straniu paradox, aceste ficțiuni adaugă noi mizerii celor pe care pretind că le vindecă! Creștinismul vorbește de greșeală, el insistă asupra poveștii lui Adam și a Evei, asupra păcatului originar, transmiterea lui din generație în generație, susține genealogia negativității cu începere de la acest moment

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
sau insidioasă care să susțină această viziune a lumii. Dacă Isus Hristos și Dumnezeu apar discret, foarte discret în această lume populată de greci, de romani și de canibali, Adam lipsește la apel și Eva de asemenea. Filosoful nu împărtășește această ficțiune care stă la baza idealului ascetic occidental. în vreme ce creștinismul celebrează moartea ca pe o ocazie de a elibera sufletul din trup iar suferința ca pe o șansă de a-l imita pe cel răstignit și de a obține astfel o

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
trup care refuză durerea sub toate formele sale: nimic nu justifică suferința, niciun fel de logică a mântuirii. Trupul n-are nimic de-a face cu lumea de după moarte, lumea lui este în mod esențial aici pe pământ. Cerul? O ficțiune. Realitatea? Moartea, viața, sfârșitul, entropia și trupul de care dispunem. Nimic altceva. Plăcerea, iată finalitatea oricărei existențe. Montaigne propune s-o căutăm în lumea copilăriei sale - acea lume în care se vorbea latinește. Anii tinereții la castel s-au dus

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
Trei folosințe ale trupului care jubilează. 39. Falsa marmură a prieteniei. Paginile lui Montaigne despre prietenie țin de monumentul nostru național. Chiar și de cel internațional. Uneori sunt luate ca atare fără a ne mai întreba care anume este rolul ficțiunii, al rescrierii Istoriei și al inventării unei mitologii - rol conștient sau nu - și de care Montaigne se face vinovat. Montaigne și La Boătie îi reciclează pe Ahile și Patrocle, pe Oreste și Pylade! Iată o medalie bătută pentru eternitate, un

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
și cam prea muncite. O trădare a prietenului dispărut. Mai bine liniște și ordine pentru țară decât cinstire a prietenului de altădată... 40. Pluralul cuvântului prieten. Când nu strălucește în domeniul retoricii bune pentru a oferi o versiune apropriată de ficțiune a unei istorii rescrise pentru a da trup propriilor fantasme - șase ani din viață din care doi trăiți de cei doi prieteni departe unul de celălalt, o moarte care pune punct unei povești destinate oricum să consfințească că o dezagregare

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
ci numai inegalități impuse de social. El afirmă că societatea a fost instituită de bărbați, pentru ei și în folosul lor. Instrucția, instituția și folosința, iată care-s factorii vinovați de misoginie, afirmă el. Nimic altceva. Nu căutați în gene ficțiunea unui etern feminin sau cine știe ce tară de nevindecat: atunci când femeile sunt mediocre, ele datorează acest lucru ideilor pe care și le fac bărbații despre ele. Să gândești astfel în plin secol al XVI-lea, bravo!... întrucât bărbații au edificat o

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
refuză abordarea fățișă a problemei morții: ele nu fac, de fapt, decât asta! Dorința maladivă de a te bucura de o agonie este efectiv la antipozii unui creier sănătos, cum este cel al lui Montaigne. El n-are nevoie de ficțiunile unei vieți post mortem pentru a-și aștepta cu seninătate sfârșitul... 46. Cele două trupuri ale lui Montaigne. Pe de o parte, primul trup al lui Montaigne: carnea, cadavrul său, rămășițele pământești și multiplele sale peripeții între atâtea fapte diverse

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
condiției umane ducând ineluctabil la moarte. Evident, Pascal deploră această strategie hedonistă a evitării durerii pentru a-i prefera o soluție pe care o consideră a fi mai curajoasă î!): postulatul asupra modalității pariului asupra unui Dumnezeu care, cordial, absolut, ficțiune dormitivă, te scutește să vezi realitatea în față. Aceeași soluție: unul ca filosof în sfârșit edificat, scos din naivitate, celălalt ca amator de basme pentru adormit copiii. Filosofie contra religie... 50. Genealogia unei gândiri alternative. Montaigne generează așadar o materie

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
selectează, desigur, dar pentru a găsi niște secvențe limpezi, în care ce e adevărat se distinge clar de ceea ce e fals. O dată, Montaigne se îndoiește că Epicur a putut crede în atomii săi, altă dată el recunoaște că aceste pretinse ficțiuni au o putere asupra lui. Heraclitean, dinamic, dialectic: dacă-l oprim, îl înțepenim și-l fixăm, obținem într-adevăr o imagine, numai că Eseurile se degustă cel mai bine la modul cinematografic. Astfel degeaba prelevează libertinii ici opinia cum că

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
numai foarte puțin - ce figură frumoasă iese din întuneric atunci când umbra lui Platon acoperă tot ansamblul. Socrate însuși are de suferit din cauza mediatorilor săi: voindu-i binele, fără voia sa, ori chiar împotriva voinței sale, ei împietresc pentru eternitate o ficțiune care se impune asupra realității. Mai rău: o ficțiune pe care toți o iau de atunci înainte drept realitate. Căci Socrate coincide foarte exact, în ochii marelui public, cu ceea ce spun despre el Platon și Xenofon. Până și Aristofan, în

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
atunci când umbra lui Platon acoperă tot ansamblul. Socrate însuși are de suferit din cauza mediatorilor săi: voindu-i binele, fără voia sa, ori chiar împotriva voinței sale, ei împietresc pentru eternitate o ficțiune care se impune asupra realității. Mai rău: o ficțiune pe care toți o iau de atunci înainte drept realitate. Căci Socrate coincide foarte exact, în ochii marelui public, cu ceea ce spun despre el Platon și Xenofon. Până și Aristofan, în Norii, își bate joc de un Socrate platonizat, cu

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
pentru că există doar realitatea pe care o denumește ea. Mai târziu, și pe baza aceluiași principiu, unii vor afirma că nici conceptul de câine nu latră. Căci, într-o lume a ideilor pure, viața lipsește atunci când triumfă fantomele, fantasmele și ficțiunile... Mai târziu, discipolul Diogene - zis „Câinele Regal” -, face varațiuni asemănătoare pe aceeași temă. De unde și anecdota filosofului cu felinarul, care a avut o contribuție importantă pentru reputația cinicului - dar și contra ei! Cu părul lung, bărbos, desculț, cu traista pe

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
spera la celebritate, a-i frecventa pe mai-marii zilei, pe cei puternici, a călători, a face politică sunt tot atâtea vicii, perversiuni și obiective care corup existența. Căutarea acestor false valori nu poate duce decât la decepție, deziluzie și regrete. Ficțiuni, praf în ochi, frivolități, fleacuri și vanități... în schimb, plăcerile bune, cele ale filosofului, întrețin o relație directă cu a fi. De altfel, numiții filosofi pot gusta aceleași plăceri ca și ceilalți - de exemplu, prostituatele trecute ale lui Aristene, dar

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
de o adâncime insondabilă. Absența detaliilor asupra unuia sau a altuia ar putea face să se creadă că filosoful Academiei profesează cuvinte evanghelice: să luăm mai degrabă travestirea platoniciană ca pe o nefastă perdea de fum interpusă între realitate și ficțiune. Dintr-o persoană, Platon face un personaj; cu ajutorul unei figuri, el construiește un actor: pe scena filosofică, Platon fabrică tragedii cu Socrate și, foarte adesea, niște comedii sau chiar bufonerii cu ceilalți actori... Așadar, ce se poate spune despre Philebos

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
pornește la luptă împotriva a tot ceea ce generează frică, teamă, durere, suferință. Ansamblul operei sale decurge din această unică preocupare: eradicarea negativității și definirea pozitivității ca realizare a păcii sufletului și a trupului. Nimic altceva. Epicurismul declară război miturilor, credințelor, ficțiunilor, religiilor, dogmelor, locurilor comune, iluziilor și altor bovarisme prezente în orice epocă. Excelent în medicina preventivă, Epicur îngrijește conform preceptelor chineze, făcând ceea ce trebuie făcut pentru a evita apariția răului. A-ți păstra sănătatea, a nu o pierde, pare mai

[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]