3,986 matches
-
scriu. Chiar acum mi-a telefonat Ionescu (o face zilnic) să mă întrebe ce mai fac: Nu știu ce mai caut pe lumea asta», i-am răspuns. «Nici eu», a fost replica lui” (19 februarie 1985 Ă 421). Complementar înțelepciunii, adică unei lucidități care atacă orice gest cu morbul neputinței, acest sentiment al inutilității, deopotrivă ca șansă și ca eșuare: „Citesc mult, dar asta nu înseamnă că lucrez. A lucra înseamnă a scrie. Or, eu scriu puțin, aproape deloc. La ce bun să
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
străin: străinul cu care conviețuiește. În timp, nu mai păstrează decât naivitatea lecturii. Înțelepciunea e astfel la antipodul demonismului. În tinerețe, Cioran se îmbăta cu aerul tare al ideilor și al iluziilor. Acum, propria existență se revendică de la iluzoriu, astfel încât luciditatea e și alienare. Oricum, pentru Cioran, cel altădată atât de vorbăreț, de fanatic, de pornit împotriva valahilor, înțelepciunea, dacă e să folosim acest cuvânt inadecvat, înseamnă abandon, curgere în șuvoiul fatalității, negarea oricărei convingeri. În fine, sunt acestea ipostaze pe
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Cioran. Măcinat de contradicții, însuși trăiește cu obsesia și spaima ipocriziei lumii și deopotrivă a propriei ipocrizii, despre care scrie cu o furie rebelă, cu neliniște, uneori cu umor. Ipocrizia lui e, oricum, semnul unei crize, trăite cu maximum de luciditate, care instituie realitatea dureroasă că eu este (sau pare a fi) un altul, în nici un caz al unei deliberări. La drept vorbind, Cioran se explorează pe sine însuși cu acuitate, fiind interesat nu de „doctrine”, ci de „realități sau trăiri
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
niște impostori. Mounir Hafez mă întreabă: «Vă socotiți și dumneavoastră unul?» Ă « Într-un sens, da», i-am răspuns, fără să-mi pot preciza gândul. Aș fi vrut să-i spun că impostor e orice om care, din exces de luciditate sau din alt motiv, nu e în stare să se identifice cu ceva. În mintea mea, impostor nu este acela care, în chip deliberat, se dă drept ceea ce nu e, ci acela care nu poate coincide cu nimic, care păstrează
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
a celor din jur e cauza unei revărsări de nihilism, tot pe atât propria ipocrizie îi provoacă valuri de denunțare. Ea face, oricum, obiectul unor analize consecvente și minuțioase. Față de ceilalți, impostori chiar și din neștiință, Cioran își asumă o luciditate devoratoare. Cumva blazat, observ: „Ceilalți nu au sentimentul de a fi niște impostori Ă deși sunt; cât despre mine... sunt tot atâta ca și ei, însă o știu și sufăr pentru asta. / ( Pentru că am căutat adevărul, era inevitabil să dau
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
impostor din câți au fost vreodată” (II, 236). Peste două pagini, o afirmație asemănătoare: „Fără conștiința nefericrii, aș fi cel mai mare impostor din câți există”, pentru ca, imediat, într-o paranteză să expliciteze: „Impostura se manifestă acolo unde excesul de luciditate nu e însoțit de conștiința nefericirii” (II, 238). Or, în aceste notații pentru sine (ce altceva sunt, chit că nu le-a dat foc, Caietele?), Cioran aduce în apărarea sa luciditatea și conștiința nefericirii. Ba chiar, conștiința acestei imposturi: „Un
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
să expliciteze: „Impostura se manifestă acolo unde excesul de luciditate nu e însoțit de conștiința nefericirii” (II, 238). Or, în aceste notații pentru sine (ce altceva sunt, chit că nu le-a dat foc, Caietele?), Cioran aduce în apărarea sa luciditatea și conștiința nefericirii. Ba chiar, conștiința acestei imposturi: „Un impostor conștient că-i impostor e negreșit mai înaintat în cunoaștere decât un om serios, plin de merite și dintr-o bucată” (III, 325). E aceasta felul lui Cioran de a
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
16). Cu toate acestea, sau poate tocmai de aceea, crede că există un fel de compensație ontologică. Se refugiază, de fapt, în vizuina unei astfel de răsturnări de situație: „Nedreptatea e necesară spiritului; îl întărește, îl purifică. În materie de luciditate, o victimă este întotdeauna mai presus de persecutorii săi. A fi victimă înseamnă a înțelege” (III, 46). Cunoașterea Ă chiar dacă e vorba doar de eșecul cunoașterii Ă devine devorare de sine: „Tot ce am descoperit, am descoperit consumându-mă. M-
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
92). În fapt, el caută un adevăr care se află dincolo de subiect (ca realitate în sine), dar nu o poate face decât prin intermediul subiectului, prin explorarea propriilor lagune. Vrea să ajungă la lumină căutând prin smârcuri. Ajunge la întrebări și luciditate teribilă prin bețiile insomniilor. Negăsind decât lipsă de sens, transformă suferința în liman. În fine, Cioran nu oferă alte explicații, dar ființa, chiar scris cu inițială minusculă, e un cuvânt care ar putea trimite, oricât de îndoielnic, la Dumnezeu. Cum
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Fără să i se roage, Cioran transformă amenințarea în posibilitatea unui salt. Sentimentul acesta al stranietății ființei se răsfrânge adesea și asupra celor din jur. Iată: „În metrou, ieri seară. Fior insuportabil în fața acestor schelete învelite în carne” (I, 273). Luciditatea cinică îl mută pe Cioran în fantasmatic și macabru, așa încât până și popoarele i se par „niște cadavre ambulante” (I, 79). Cât despre cei care cred, adică au religia faptei și, prin urmare, a prezenței, aceștia i se par de
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ce-și disprețuiește propria moarte, Cioran se disprețuiește adesea pe sine. În paranteză fie zis, nu mai are nici o importanță faptul că uneori găsește chiar în „poltronerie” o soluție. Să ne amintim: „impostor e orice om care, din exces de luciditate sau din alt motiv, nu e în stare să se identifice cu ceva” (II, 222-223). Or, el preferă să rămână un „melc”, chiar dacă „prefăcut” (II, 232) și, de n-ar fi un clevetitor, ar dori să evite, cum o și
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de aproape de prăbușire Ă și de sfințenie...” (II, 385). Sau: „La douăzeci de ani, aveam o nesățioasă dorință de glorie” (I, 22). Așadar, privită acum cu admirație, tinereții, ca vârstă a angajării oarbe, i-ar fi urmat retragerea din lume, luciditatea mortificantă, iluminarea neputinței, sau, altfel spus, lașitatea. Diacronia e, însă, numai o aparență. Ce-i drept, poate că anumite accente se schimbă în timp, dar caietele sunt, oricum, expresia contradicțiilor care se dezvoltă în sincronie. Victoria lui Ă care se
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
cheamă «eu». Trebuie să ne distrugem ca să ne regăsim: esența înseamnă sacrificiu” (I, 63). În fine, ceea ce vede Cioran înainte de toate în sine însuși este neputința de a fi ceva. „Ceea ce știu distruge ceea ce vreau” (II, 185), constată cu o luciditate sceptică. Cel mai adesea, însă, în locul lucidității apare furia de sine însuși și, dusă la extrem, o violență îndreptată împotriva sa și a tuturor. Pe lângă această luciditate revărsată în violență, rușinea de a fi: „Nu mai vreau să văd pe
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ne regăsim: esența înseamnă sacrificiu” (I, 63). În fine, ceea ce vede Cioran înainte de toate în sine însuși este neputința de a fi ceva. „Ceea ce știu distruge ceea ce vreau” (II, 185), constată cu o luciditate sceptică. Cel mai adesea, însă, în locul lucidității apare furia de sine însuși și, dusă la extrem, o violență îndreptată împotriva sa și a tuturor. Pe lângă această luciditate revărsată în violență, rușinea de a fi: „Nu mai vreau să văd pe nimeni, într-atât mi-e rușine de
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
a fi ceva. „Ceea ce știu distruge ceea ce vreau” (II, 185), constată cu o luciditate sceptică. Cel mai adesea, însă, în locul lucidității apare furia de sine însuși și, dusă la extrem, o violență îndreptată împotriva sa și a tuturor. Pe lângă această luciditate revărsată în violență, rușinea de a fi: „Nu mai vreau să văd pe nimeni, într-atât mi-e rușine de mine. Chiar nu mai știu asupra cui să-mi revărs disprețul, mă aflu mai jos decât aceia care nici nu
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
înrudește cu aceea a romanticilor ș...ț, îmi iau umorile drept lumi, le consider substitute ale realității” (I, 110). Ceilalți, atunci când îi condamn, când îi incriminez, când îi abjur, nu-s altceva decât eu însumi, spune Cioran în momentele de luciditate, acele momente când iese din sine însuși pentru a se putea privi, cu răceală, ca pe un altul. Dar cel mai adesea Cioran nu se suportă pe sine însuși: „Oricât m-aș sili, nu izbutesc să mă împac cu mine
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
tuturor semnelor exterioare, Cioran își hrănește „ura de sine” („greața de mine însumi” spune într-un loc) din impulsurile sale vitale. Nu un fanatic al nihilismului este Cioran, ci un vitalist hedonic, cenzurat, însă, de propriile limite. Printre ele, o luciditate exacerbată, care-l proiectează în miezul contradicțiilor. Chit că această dimensiune a identității sale cere o analiză minuțioasă, nu putem ocoli aici, fie și parcurse în fugă, câteva repere care pot constitui contextul mai larg al analizei negativității. Iată: „E
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
III, 17). Și dacă este convins de adevărul caducității universale (efectiv „bolnav” de ea), Cioran nu poate trage de aici decât concluzii contrare: „o imensă consolare și o deznădejde nespusă” (III, 17). Dincolo, însă, de fundamentarea oximoronică a ființei cioraniene, luciditatea este la Cioran consecința neputinței, iar nihilismul, reversul iubirii cu disperare a vieții. „Toate nenorocirile mele se trag din faptul că sunt prea atașat de viață. N-am întâlnit pe nimeni s-o iubească atâta cât o iubesc eu” (I
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
sens invers, acum, când își înțelege nu numai nevolnicia, ci și „mizeriile”; tocmai de aceea, lui nu-i rămâne decât eroismul întors, explorarea în eșec și, dus la extrem, curajul negativ. Cinism, scepticism, înțelepciunetc "Cinism, scepticism, `nțelepciune" Întemeiate pe o luciditate excesivă („Scepticul e un martir al lucidității”, citim într-un loc Ă III, 394), cinismul și scepticismul constituie pentru Cioran adevărate probe ale instituirii de sine. Cum ambele au drept fundament îndoiala Ă sunt trepte ale aceleiași stări Ă, diferența
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
numai nevolnicia, ci și „mizeriile”; tocmai de aceea, lui nu-i rămâne decât eroismul întors, explorarea în eșec și, dus la extrem, curajul negativ. Cinism, scepticism, înțelepciunetc "Cinism, scepticism, `nțelepciune" Întemeiate pe o luciditate excesivă („Scepticul e un martir al lucidității”, citim într-un loc Ă III, 394), cinismul și scepticismul constituie pentru Cioran adevărate probe ale instituirii de sine. Cum ambele au drept fundament îndoiala Ă sunt trepte ale aceleiași stări Ă, diferența dintre cinism și scepticism pare să țină
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
scepticismul n-a reușit să-l invadeze” (III, 260). De reținut, însă, că Cioran numește într-un loc scepticismul ca fiind „forma cea mai subtilă de intoleranță” (I, 260). Or, cum vom vedea, Cioran joacă adesea, și nu numai datorită lucidității acide pe care scepticismul o presupune, spectacolul intoleranței. El recunoaște că a devenit sceptic „din smerenie și din orgoliu rănit” (I, 174) și se simte „mai aproape de nebunia împăraților decât de înțelepciunea stoicilor” (I, 174). Oricum, la el, de la înțelepciune
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
și că n-ai explodat în cele din urmă” (III, 264). Evident, suntem interesați de ceea ce spun aceste cuvinte despre Cioran, care-și reproșează lașitatea de a nu fi el însuși, adică întruchiparea violenței. Totuși, într-un moment tot de luciditate, are accese de abandon: „Abține-te să dojenești pe cineva, oricine ar fi, își spune. Dacă oamenii s-ar putea schimba, s-ar schimba. Dar nu pot. Iar tu și mai puțin ca ei” (I, 310). Mai mult, spectacolul furiei
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
putea împăca turbarea cu seninătatea” (I, 255). La un moment dat, într-o zi de octombrie, „pe o vreme superbă”, Cioran are, în Grădina Luxembourg, o criză de furie „fără motiv”. „Una din acele crize” spune el. Explorându-se cu luciditate, vede din nou contrastele, de data aceasta la nivelul consecințelor: „Aceste explozii, sau mai curând umori explozive, mă stimulează pe moment, dar apoi mă vlăguiesc. Căci n-au ieșit dintr-o vigoare reală, ci dintr-o falsă vitalitate. A nu
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Dar Cioran se hrănește cu rugăciuni, sau, mai exact, cu nevoia de rugăciuni. Vorbind indirect despre sine, scrie: „Sunt de plâns numai aceia care, având un fond religios, nu se pot opri la nici o religie și se poticnesc (exces de luciditate sau neputință?) în pragul absolutului. Cât îl admiră ei pe cel care știe să se roage!” (I, 156). Cazul lui Cioran însuși, care se simte alungat din Paradis și pentru că nu poate să se roage. De-ar fi știut, ar
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
disimula ce nu face decât să-i trădeze complet” (I, 158). Și dacă francezii disimulează perfect, sau nu disimulează deloc, Cioran, suspicios, cu atât mai mult nu poate accepta jocul. Viața în esența ei i se pare un joc mistificator. Luciditatea sa cinică nu-i permite să se înșele. Și-atunci, neînșelându-se, Cioran preferă să joace el însuși când și când jocul mistificator al neștiinței. În plus, mai există, cum am văzut deja, și alte cauze ale topirii sale în
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]