2,944 matches
-
a statelor și a reprezentanților lor, al treilea model ia în considerare politica intraguvernamentală pentru a înțelege luarea deciziilor. În fine, Steinbruner a adăugat un al patrulea model, paradigma cognitivă. Aici, din motive psihologice, deciziile ar putea să nu reflecte raționalitatea instrumentală. Nici receptarea, nici prelucrarea informațiilor nu este ghidată în mod necesar de rațiune. Modelele pot fi rezumate după cum urmează (vezi tabelul 5.1). Tabelul 5.1 Modelele de analiză a politicii externe (Allison/Steinbruner) rațional non-rațional impersonal modelul I
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
obiectivele sale) și rațiunile pentru care vrea să facă acel lucru (motivele sale). Concret: "Rigoarea acestui model provine din faptul că el admite că acțiunea nu este o simplă alegere orientată către o finalitate, făcută de un agent unitar. Ceea ce raționalitatea adaugă conceptului de finalitate este consecvența între scopuri și obiective relativ la o acțiune particulară; consecvența înseamnă aplicarea principiilor pentru a alege alternativa optimă [...] "Raționalitatea se referă la alegerea consecventă, maximizatoare de valori, în interiorul unor limite impuse"." (Allison 1971: 28-30) Pentru
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
acțiunea nu este o simplă alegere orientată către o finalitate, făcută de un agent unitar. Ceea ce raționalitatea adaugă conceptului de finalitate este consecvența între scopuri și obiective relativ la o acțiune particulară; consecvența înseamnă aplicarea principiilor pentru a alege alternativa optimă [...] "Raționalitatea se referă la alegerea consecventă, maximizatoare de valori, în interiorul unor limite impuse"." (Allison 1971: 28-30) Pentru analiza politicii externe, mai există încă două asumpții, mai operaționale, care vizează posibilitățile și limitele aplicabilității modelului în cercetarea empirică. În primul rînd, cu
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
așteptări și poate cere ca noi date să fie luate în considerare. Modelul politicii guvernamentale propus de Allison consideră deciziile ca rezultînd dintr-o negociere intraguvernamen-tală, în care se presupune că decidenții sînt actori raționali. Din perspectiva teoriei procesului cognitiv, raționalitatea nu mai poate fi asumată ca atare. Căutarea comună a unui compromis este îngreunată de aspectele cognitive ale deciziei. În special dispozițiile cognitive ale decidenților celor mai importanți pot crea o diferență. Astfel, luarea deciziei va fi mai puțin coerentă
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
acestui concept nu ar fi fost luate ca un model general pentru amenințarea comunismului, perspectiva lui Kennan ar trebui calificată ca o astfel de abordare contingentă; într-adevăr, ea a fost concepută ca o pledoarie contra aplicării standardelor americane de raționalitate în interpretarea politicii externe sovietice. De asemenea, unii analiști mai recenți ai politicii externe iau ca punct de plecare analiza discursului securității naționale pen-tru a înțelege interacțiunea între state (Waever 1990). Faptul că politica externă nu este lăsată doar în
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
are suficiente argumente în încercarea sa de a găsi teste care să falsifice teoriile alegerii raționale, se bazează pe o neînțelegere. În primul rînd, modelul actorului rațional propus de Allison a fost conceput ca o alternativă la asumpția realistă a raționalității, și nu la teoria alegerii raționale ca atare. Într-adevăr, al treilea model al său, departe de a fi total antiraționalist, include multe elemente ale unei abordări interacționiste a negocierilor. De asemenea, critica este înșelătoare, deoarece ea lasă de înțeles
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
1984; Banks 1984). În timpul unei îndelungate perioade în care legitimase dezlegarea enigmelor, realismul s-a confruntat cu anumite probleme, cum ar fi nivelurile diferite de analiză (Singer 1961), ficțiunea statului monolitic (criticile marxiste și pluraliste) și discuția asupra conceptului de raționalitate și a semnificației factorilor birocratici și cognitivi (vezi cap. 5). Însă doar la sfîrșitul revoluției behavioraliste, aceste probleme au devenit anomalii, adică potențiale amenințări pentru validitatea realismului. S-a scris foarte mult despre iluzia unei dispute între tradiționalism și behavioralism
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
ne apropie de o versiune a relativismului. Or, poziția lui Kuhn este convenționalistă. Ea nu este relativistă, pentru că progresul științific este hotărît de judecata în cunoștință de cauză a comunității științifice. Ea nu este nici în mod abstract raționalistă, pentru că raționalitatea convingerilor depinde ea însăși de factori sociali: Singura îndoială a lui Kuhn este dacă progresul în a dezlega enigme, sau mai degrabă în a rezolva probleme, înseamnă "progres spre adevăr" [...] Astfel Kuhn distinge atent succesul empiric al unei teorii de
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
puterii. Din moment ce Waltz susține că această greoaie asumpție a unei "preferințe pentru echilibrarea puterii" între cei puternici nu are prea mult de-a face cu motive, idei ș.a.m.d. și că el n-are nevoie de vreo asumpție a raționalității (Waltz 1979: 118), balanța puterii este considerată ca un fel de răspuns automat al sistemului (în curată tradiție behavioralistă). Este foarte important de observat totuși că teoria lui Waltz nu face cu nimic mai "științific" conceptul de balanță a puterii
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
Economy, lansată în 1994. Cealaltă întîlnire weberiană cade parțial în afara matricii, pentru că ea se leagă de interesul reînnoit pentru teoria normativă. Discuția în jurul "eticii responsabilității" sau a oricărei forme de etică practică, precum și a părerii lui Weber asupra relativismului și raționalității, reprezintă moștenirea weberiană. Aceasta leagă într-adevăr realiștii clasici (Aron 1962; Hoffmann 1981; Hassner 1995) de școala engleză a relațiilor internaționale (Bull 1977; Vincent 1974, 1986), teoreticienii critici (Hoffmann 1987, 1988; Linklater 1990; Brown 1992; Patomäki 1992, 1995) și teoreticienii
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
distincție impor-tantă. Aici convingerile și dorințele sînt deduse din comportament. Mai mult, alegerii (comportamentului) i se conferă de către analiști un înțeles exterior, care le permite să reconstruiască dorințele și convingerile actorului. O abordare mai hermeneutică, deși încă bazată pe asumpția raționalității, va încerca mai întîi să înțeleagă dorințele și convingerile în termenii actorului însuși, înainte de a explica în mod rațional acțiunea - mai întîi tot în termenii actorului, iar apoi, dacă este necesar, în termenii publicului pentru care a fost inițiat demersul
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
termenii publicului pentru care a fost inițiat demersul. În analiza politicii externe, există abordări cognitive sensibile la astfel de alegeri individuale (Jervis 1976). De asemenea, Alexander George (1979) pro-pune o cercetare care să urmărească procesul, în loc să asume pur și simplu raționalitatea alegerii pe baza comportamentului. În fine, unele cercetări ale sistemelor de convingeri (Little și Smith 1988) recreează întreaga viziune asupra lumii și se situează prin aceasta dincolo de teoria behavioralistă a acțiunii. Expulzarea dezbaterii normative La mijlocul anilor '80, Holsti (1985) deplîngea
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
se vor ciocni o mulțime de idoli (Weber 1988 [1919]). Nu există nici soluție rațională, nici soluție divină la pluralitatea valorilor. De aceea, modernitatea este ambivalentă. Ea eliberează indivizii de regulile arbitrare, dar îi poate încătușa în rețeaua crescîndă a raționalității instrumentale, cușca de fier a lui Weber. În acest context a apărut o nouă comprehensiune de sine a individului, o nouă subiectivitate. Ea își are originile în ceea ce Aron (1969: 287) numea ambiție prometeică a modernității timpurii, adică ambiția de
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
sine a individului, o nouă subiectivitate. Ea își are originile în ceea ce Aron (1969: 287) numea ambiție prometeică a modernității timpurii, adică ambiția de a deveni stăpîni și proprietari ai naturii cu ajutorul științei și tehnologiei. Într-o lume în care raționalitatea nu are ultimul cuvînt în alegerile morale, subiectul este deopotrivă purtătorul progresului și marele pericol la adresa Luminismului. Pericolul pîndește la două niveluri. La nivel individual, există riscul ca voința de putere să fie singura cale spre moralitate, idee asociată adesea
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
spre influențele din exterior, incluzând și Statele Unite. În 1968, de exemplu, guvernul francez a adoptat sistemul cunoscut sub numele de raționalizarea alegerilor bugetare ("rationalisation des choix budgétaires" RCB) inspirat de "Planning Programming Budgeting System" (PPBS) american care folosea tehnici de "raționalitate" precum Analiza Cost-Beneficiu.42 Această abordare a continuat să fie folosită pentru o perioadă, fiind abandonată în anii 1980. Este evident faptul că Franța împreună cu alte state capitaliste avansate, s-a confruntat cu problema mânuirii expansiunii statului și a serviciilor
by John Loughlin [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
său mod de a fi. Dimpotrivă, izvorul principal al întregii sale neliniști dar și a inspirației sale a fost mereu meditarea în jurul aceleiași coruptibilități, înțeleasă ca o dispariție prin dezintegrare a forțelor sale, a corpului său, a sănătății sale, a raționalității sale, a dinamicii sale, precum dizolvarea progresivă a elementelor care constituie integritatea și mișcarea interioară, în interiorul unei parabole destinate inexorabil să sfârșească. Mai mult: a fost poarta care a deschis atmosfera tragică în care se rezolvă povestea umană, ce a
Corupţia by Lorenzo Biagi () [Corola-publishinghouse/Science/100970_a_102262]
-
funcția pedagogică (caracteristica discursului politic este aceea de a furniza informații, cel puțin la nivel teoretic, dar și de a genera adeziunea, consimțământul publicului receptor la un set de valori și credințe); funcția terapeutică (discursul politic furnizează un tip de raționalitate politică, conferă un sens spațiului politic, împiedicând astfel apariția îndoielilor, a angoasei, prin reînnoirea permanentă a anumitor certitudini)44. Registrul funcțiilor îndeplinite de limbajul politic poate fi completat, mai ales dacă avem în vedere discursul politic interpretativ (discursul ziariștilor, al
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
o gândire anonimă, colectivă, care nu poate fi atribuită unui singur individ. Ideologia este disimulatoare: ea își camuflează natura ideologică, pretinzând mereu a fi altceva decât ceea ce este. În strânsă legătură cu natura mistificatoare a ideologiei se află revendicarea de raționalitate care o diferențiază de mituri și credințe. Ultima trăsătură indicată de Olivier Reboul vizează relația dintre ideologie și putere: autorul subliniază că ideologia nu este o simplă viziune asupra lumii, ci se află întotdeauna în serviciul unei puteri pe care
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
Introduction á l'étude de la parole, Petite Bibliothèque Payot, Paris. Sarfati, Georges-Elia, (2002), Précis de pragmatique, Nathan, Paris. Saussure, Ferdinand de, (1998), Curs de lingvistică generală, traducere și cuvânt înainte de Irina Izverna Tarabac, Editura Polirom, Iași. Sălăvăstru, Constantin, (2001), Critica raționalității discursive, Editura Polirom, Iași. Sălăvăstru, Constantin, (2003), Teoria și practica argumentării, Editura Polirom, Iași. Sălăvăstru, Constantin, (2009), Discursul puterii, Editura Tritonic, București. Sârghie, Anca, (2004), Din istoria presei românești, Techno Media, Sibiu. Scărlătescu, Doru, (1990), "Poezie și politică", în Cronica
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
structures, Mouton, La Haye, 1957, p. 56. 113 Petre Botezatu, Semiotică și negație: orientare critică în logica modernă, Editura Junimea, Iași, 1973, p. 174. 114 Mirela Arsith, Semiotica discursului politic, Editura Ștefan Lupașcu, Iași, 2005, p. 62. 115 Constantin Sălăvăstru, Raționalitate și discurs, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996, pp. 111-116. 116 Apud Adam Schaff, Introducere în semantică, Editura Științifică, București, 1966, p. 27. 117 Adam Schaff, op. cit., p. 175. 118 O. Ducrot, Dire et ne pas dire. Principes de sémantique
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
societatea în care trăim este o societate a comunicării generalizate (o societate de mass-media)"107. Spre deosebire de Theodor Adorno care a prezis omogenizarea societății prin mass-media, dezvăluind un ideal de dominare, Vattimo descrie un ideal de emancipare care rezultă din eliberarea raționalităților locale, a tradițiilor și mentalităților specifice. Ocupându-se de stabilirea condițiilor cunoașterii în societățile postindustriale, filosoful Jean-François Lyotard 108 a observat inversarea raportului dintre știință-tehnică/tehnologie, scăderea credinței în progres și în rațiunea capabilă de a produce libertate. În aceste
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
Proiectul nedesăvârșit al modernității Poate cel mai cunoscut adversar al postmodernității este Jürgen Habermas, despre care criticii au afirmat că a încercat să construiască o nouă dialectică a Iluminismului, ce intenționează să revigoreze valorile moderne, în special pe aceea a raționalității. Încă din anii 1980, Habermas a intrat în dezbaterea postmodernă, articolul "Modernity An Incomplete Project"109 și Discursul filosofic al modernității 110 putând fi lecturate ca reflecții constante asupra modernității și răspunsuri mai mult sau mai puțin directe aduse criticilor
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
cu Nietzsche, Heidegger și fascismul), iar apărarea modernității, a Iluminismului și a moștenirii universale a filosofiei și a rațiunii eșuează adeseori în a răspunde criticilor puternice aduse acestor discursuri de către Foucault, Derrida, Lyotard, Baudrillard și alții"116. "Decuplarea modernității de raționalitate" este unul dintre principalele riscuri pe care Habermas le observă la teoriile postmodernilor; din punctul său de vedere, "critica radicală a rațiunii plătește un preț scump pentru despărțirea de modernitate"117, dintre principalele consecințe enumerând sustragerea discursurilor postmoderne din categoriile
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
în vedere (sunt pomenite, de pildă, dialectica negativă, genealogia și deconstrucția). Chiar dacă acceptă o parte dintre criticile postmodernilor, Habermas preferă să reconstruiască tezele modernității și nu să le respingă în totalitate; în această direcție, pune bazele unei concepții alternative a raționalității, "raționalitatea comunicativă", bazată pe teoria acțiunii comunicative, iar la o altă problemă detectată în discursul modernității paradigma filosofiei conștiinței Habermas găsește soluția prin înlocuirea acesteia cu "paradigma înțelegerii subiecților capabili de vorbire și acțiune", ce mizează pe comunicarea intersubiectivă pentru
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
vedere (sunt pomenite, de pildă, dialectica negativă, genealogia și deconstrucția). Chiar dacă acceptă o parte dintre criticile postmodernilor, Habermas preferă să reconstruiască tezele modernității și nu să le respingă în totalitate; în această direcție, pune bazele unei concepții alternative a raționalității, "raționalitatea comunicativă", bazată pe teoria acțiunii comunicative, iar la o altă problemă detectată în discursul modernității paradigma filosofiei conștiinței Habermas găsește soluția prin înlocuirea acesteia cu "paradigma înțelegerii subiecților capabili de vorbire și acțiune", ce mizează pe comunicarea intersubiectivă pentru a
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]