9,883 matches
-
Interpretări, 119-122; Damian, Intrarea, 43-46; Dimisianu, Prozatori, 106-111; Regman, Cronicari, 208-221; Stănescu, Cronici, 107-128, 226-230; Ardeleanu, „A urî”, 61-69; Al. Piru, Evoluția prozei, R, 1971, 1; Ion Apetroaie, Al. Ivasiuc, dialectician al stărilor lăuntrice, CRC, 1972, 5-6; Nicolae Manolescu, Spiritul radical în literatură, RL, 1972, 23; Ciobanu, Panoramic, 151-165; Protopopescu, Volumul, 182-201; Cornel Regman, Selecție din selecție, București, 1972, 340-353; Mircea Iorgulescu, Schimbarea la față, LCF, 1973, 51; Georgescu, Printre cărți, 136-143, 276-284; Petrescu, Scriitori, 97-109, 135-138; Raicu, Structuri, 326-329; Val
IVASIUC. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287655_a_288984]
-
simte apropiat nici de atitudinea avangardei. De altminteri, atacul prelungit și sistematic împotriva lui Arghezi, într-un moment când revistele avangardei îl așezau pe poetul Cuvintelor potrivite alături de F.T. Marinetti și de Georges Ribemont-Dessaignes, demonstrează că nu adeziunea la negativismul radical avangardist ar trebui căutată în 1934 la I. Foarte semnificativ, în anii în care marile expoziții ale lui Wassily Kandinsky, Oskar Kokoschka sau André Masson erau primite extrem de favorabil, ca și pictura abstractă, întemeiată exclusiv pe expresivitatea culorii, el se
IONESCU-3. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287581_a_288910]
-
și din Reflecții, cartea care media pentru colaborare între tineri și vârstnici și pe tărâmul creației literare a fost publicată, ea a avut ecoul așteptat, nu știm dacă tânărul universitar a citit-o, dar problema s-a soluționat cu măsura radicală în sensul dreptății ce s-a acordat vârstnicilor, prin forurile avizate care au declarat și tratat anul 2012 drept ANUL EUROPEAN AL ÎMBĂTRÂNIRII ACTIVE ȘI SOLIDARITĂȚII ÎNTRE GENERAȚII. În ceea ce privește tânărul condeier - căruia îi scria profesorul Mânăstireanu - doar după cinci ani
Constantin Huşanu by Reflecţii la reflecţii. Pe portativul anilor () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91645_a_93023]
-
sunt scop în sine, ci acțiuni menite să deblocheze drumul creației. Doar astfel se asigură un climat propice creativității și implicit se menține „tradiția”. Tradiția reală (opusă tradiției șablon) e o „continuă inovație”; inovația reală este însăși tradiția (genuină). Spre radicală deosebire de operele „născute”, cele „făcute” exprimă nu eul originar, nu pe sum, pe a fi, ci un sunt expirat, depus în urma celui actual, activ, devenit avut. În alți termeni, operele „făcute” sunt, în cel mai bun caz, produsul autoimitației
SORA-2. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289793_a_291122]
-
el „consensul Bousset‑Charles”, cu sensul de „conspirație”. Acest „consens” presupune acceptarea de către toți cercetătorii, de Jenks inclusiv, a existenței unei tradiții despre Anticrist constituită deja în secolul I d.Cr. - teorie moderată, în cazul lui Charles (vezi mai sus), sau radicală în cazul lui Bousset. Swete, Milligan, Wohlenberg, Brooke, Dibelius, Lohmeyer, Rigaux, Caird, Schnakenburg, Kraft, Beasley‑Murray, Bruce, Brown, Jeremias, Peuckert, Rowley, Van Ess, Hartmann, Jenske, McGinn, Rist, Russell ar fi cu toții „complicii” acestui „complot universal”. Cu toate acestea, există de
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
lui Jenks ne pare puțin maniheică. Am remarcat deja că Charles însuși se distanțează categoric de teoria lui Bousset. Expresia „consensul Bousset‑Charles” indică mai mult registrul propagandistic. Fără îndoială, nu există, până la Jenks, o luare de poziție explicită și radical polemică referitoare la lucrarea cercetătorului german. Aceasta însă nu înseamnă că toate numele citate de Jenks pot fi trimise într‑o imaginară boxă a „acuzaților”. În 1901, M. Friedländer publică Der Antichrist, în care folosește abundent literatura apocaliptică intertestamentară, compensând
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
parte a credincioșilor - în speță, mișcarea profetică din care acesta face parte. Cea mai mare parte a Bisericii, devenind lumească, instituțională, se înscrie așadar într‑o tradiție stigmatizată, la originea căreia se află Beliar și acoliții săi. Respingând cristologia, teologia radicală a grupului profeților sirieni respinge în ultimă instanță anticristologia. Cristos nu se face om în mod deplin. „Întruparea” îl ascunde, în loc să îl descopere. În consecință, el nu se poate face cunoscut la nivelul limbajului rațional uman, ci numai la nivelul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
nevoia de a stabili anumite concepții eshatologice, care aduc justificări credibile întârzierii celei de‑a doua parusii. Această întârziere este fie explicată, prin introducerea unor elemente noi (katechonul de la 2Tes. 2,6), fie pur și simplu negată, prin intermediul unei exegeze radicale, care insistă asupra actualității eshatonului, dată fiind proliferarea mișcărilor eretice (1 și 2 In.; Didahia). Este vorba de faimosul tandem nondum/iam („nu încă”/„deja”) despre care vorbește Oscar Cullmann în Christ et le temps și pe care Peerbolte este
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
idolatriei, proclamându‑se el însuși Dumnezeu (idol suprem); „va schimba vremurile și legea” (Dan. 7,25) impunând un alt ritm festiv, o altă cadență temporală (tempora ar însemna, potrivit lui Antonio Orbe, „datele sărbătorilor”). Așadar, activitatea sa va schimba în mod radical cele două coordonate esențiale ale vieții: timpul și spațiul. Anticristul va inaugura o nouă capitală a imperiului - Ierusalimul va lua locul Romei - și un „nou timp”, ambele acte aflându‑se sub semnul ilegitimității. Durata activi- tății sale distructive va fi
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
pedepsiți în cazul în care se vor transforma în tirani; regnum terrenum a fost instituit de Dumnezeu însuși, spre folosul păgânilor. Nu întâmplător teologia lui Irineu a fost caracterizată drept o „teologie optimistă”, spre deosebire de concepția gnostică marcată de un pesimism radical. Într‑adevăr, pentru gnostici, istoria se află sub dominația diavolului, singura soluție pentru a scăpa de această teroare existențială fiind iluminarea lăuntrică, personală. Nu este vorba doar de o atitudine de refuz față de lume, istorie și instituțiile omenești, ci de
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
discret, abandonându‑i pe cei cărora le este greu să‑l accepte, în „abisul” propriei lor izolări. Prin păcat nu numai sufletul se rupe de Dumnezeu, ci întreaga persoană, suflet și trup laolaltă. Concepția lui Irineu se dovedește din nou radicală: apostatul de bună voie pierde orice șansă de a recupera starea paradisiacă de communio cu Dumnezeu. Episcopul îi vizează mai ales pe eretici și pe cei atrași de erezie (cazul destinatarilor epistolei sale). Un păgân nu poate fi apostat, căci
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
parte, este explicat de Donini din perspectiva contactului autorului cu „atmosfera sincretistă” dominantă în mediul familiei imperiale a Severilor. În 1947, Pierre Nautin redeschide dosarul Hipolit, avansând o ipoteză cu totul inedită. Cercetătorul francez pornește de la observația că există diferențe radicale de ordin doctrinar, cultural și stilistic între Contra Noetum și Elenchos, precum și inadvertențe cronologice flagrante între Chronikon și Comentariu la Cartea lui Daniel. Pe baza acestor date empirice, Nautin împarte în două corpusul atribuit până atunci integral unui singur autor
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
pe urmă dezvăluiau, prin viziuni, viitorul, atunci când trebuia. Trimiși deci fiind, spuneau cele descoperite numai lor de Dumnezeu. Așadar, actul profetic se derulează în trei etape: 1) profetul primește înțelepciunea de la Logosul divin. Aceasta înseamnă că el suferă o transformare radicală din punct de vedere spiritual, care îl face capabil să primească viziunile cerești; 2) el primește vedeniile in priuato; pe parcursul acestei etape „receptorul” acumulează mesaje divine; 3) la porunca lui Dumnezeu profeții ies în lume să anunțe mesajele. O profeție
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
rest, de fiecare dată când subiectul revine în discuție, cititorilor le este recomandat tratatul precedent. Concepția anticristologică expusă în Com. Dan. nu diferă esențial de cea din De Christo..., ci devine doar mai puțin ambiguă și, în același timp, mai radicală. Majoritatea specialiștilor sunt de acord în a situa compunerea seriei de omilii exegetice la Daniel între anii 203 și 205, în timpul persecuției declanșate de Septimius Severus (202‑203). În monografie, figura Anticristului era analizată dintr‑o perspectivă teologică mai mult
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
în interiorul sferei realității, îl conduce de asemenea la o înțelegere oarecum tolerantă, deși amestecată cu destul dispreț, a „pământescului”. Monoteismul său strict creștin îi impune o atitudine de tip exclusivist. El moderează însă acest integrism in nuce și reia opoziția radicală Dumnezeu‑lume sub forma unei opoziții relative, Biserică‑Imperiu, ai cărei termeni se mențin într‑un echilibru dinamic. Într‑adevăr, în viziunea lui Hipolit, nu există incompatibilitate absolută între Imperiu și Biserică, dat fiind că cele două realități participă, potrivit
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
altfel condamnată la o dispariție prematură. Cartea lui Daniel, precum și primele două Cărți ale Macabeilor, aduceau deja în prim‑plan figura tiranului eshatologic, avându‑l drept model istoric pe Antiochos al IV‑lea Epiphanes. Tema va fi reluată, fără modificări radicale însă de o serie de scrieri intertestamentare. Apocalipsa 13 propulsează mitul lui Nero‑Anticrist, tocmai datorită modificărilor contextului socio‑politic. Nu se insistă prea mult asupra faptului că „poemul” ioanic aparține, asemenea Oracolelor sibiline, valului literaturii de propagandă antiromană inițiată
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de Alexandria lui Hermmon, menționată de Eusebiu în H.E. (7, 10, 3), aflăm că prima parte a domniei lui Valerian a fost favorabilă creștinilor, iar „casa sa era totdeauna plină de credincioși, ca și o Biserică”. După 256, schimbarea este radicală. În viziunea lui Commodian însă, întreaga domnie stă sub semnul catastrofalului, persecuțiile încununând, într‑o anumită măsură, seria calamităților naturale care s‑au abătut asupra imperiului: secetă, foamete, ciumă. Un alt punct litigios pentru comentatori îl reprezintă versurile 823‑824
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
politice. Așa cum s‑a spus în mai multe rânduri, cazul său este comparabil cu cel al lui Eusebiu al Cezareii. Vom vedea modul concret de manifestare, raportat la eshatologie și la anticristologie, a acestei schimbări de context, a acestei transformări radicale, a răsturnării unei serii întregi de valori sociale, culturale și religioase. Din perspectiva cercetării noastre, se impune să avem în vedere cronologia aproximativă a câtorva scrieri. Opera asupra căreia ne vom apleca, Diuinae institutiones, a fost scrisă între anii 304
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
o fațadă în spatele căreia se ascunde, în realitate, un monstru. Caracterul monstruos al personajului se descoperă după preluarea puterii, fapt ce reprezintă îndeplinirea celei mai mari dorințe ascunse ale sale, aceea de a deveni împărat. Așadar, dobândirea puterii va opera radicala schimbare în comportamentul său față de ceilalți. Textul lui Pseudo‑Hipolit este o sinteză a mai multor tradiții anterioare, realizată, probabil, către sfârșitul celui de‑al IV‑lea secol. Exordium‑ul, care vorbește despre profeție, precum și comparația dezvoltată dintre Cristos și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
a evoluat gradat într‑o direcție constantă, că a suferit schimbări, rectificări pe măsură ce a intrat în contact cu textul ebraic.” La originea acestei schimbări de perspectivă - pentru că este vorba mai curând de o schimbare de perspectivă decât de o transformare radicală și definitivă - se află două cauze: „Din momentul în care a început să studieze îndeaproape textul original al Vechiului Testament, nu a putut ignora numeroasele divergențe existente între manuscrisele ebraice și cele grecești și nici superioritatea celor dintâi, în majoritatea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
stimă. Prin mitul Anticristului, Theodoret sugerează opoziția fundamentală existentă între cele două niveluri ale realității, cel al istoriei omenești și cel al veșniciei dumnezeiești. Această idee a fost întâlnită deja la Hipolit, dar aici ea este lipsită de orice conotație radicală. Hipolit găsea în această viziune metafizică un fel de refugiu ultim în fața „terorii istoriei”, în timp ce, la Theodoret, este vorba pur și simplu de reluarea unui topos al literaturii ascetice (uanitas uanitatum) și de transpunerea sa în registrul eshatologic. 2. Cel
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
despre care vorbește Ioan în prima epistolă, el merge încă și mai departe decât Origen și identifică „răul absolut” cu reaua conștiință a oricărui pseudocreștin. Este greu de găsit o semnificație mai originală, mai cuprinzătoare și în același timp mai radicală decât cea a lui Augustin. Ea reflectă o întreagă filozofie creștină, rezumă toate marile teme ale creștinismului: cea a libertății și a liberului arbitru; cea a minciunii și a adevărului; cea a culpabilității și a responsabilității; cea a păcatului și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
haer., V, 33‑35); Tertulian (Adu. Marc., II, 24). În paralel cu acest milenarism moderat, „care se înscrie în cadrul unei versiuni organice și totalizante a istoriei lumii lipsite de așteptare sau entuziasm eshatologic” (Simonetti, ibidem), există o formă de milenarism radical, reprezentată, în secolul al II‑lea, de mișcarea montanistă. Reacția decisivă împotriva milenarismului vine din partea alexandrinilor, care au „spiritualizat” concepția eshatologică creștină. Pentru micul său tratat despre Anticrist, este posibil ca Irineu să se fi inspirat din operele lui Meliton
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
IV, 20; Ieronim, Chronicon, PL 27, coll. 683‑684. . Au fost propuse trei date: 247, 348 și 350, cea de‑a doua este cea mai plauzibilă. . În controversele cristologice din secolul al IV‑lea se disting patru atitudini principale, două radicale și două moderate. Cele două poziții radicale sunt: arianismul susținut de eunomieni, care nu găsesc nici o asemănare între Tatăl și Fiul, cu excepția lucrării mântuitoare; antiarianismul susținut de homeeni care vorbesc de o „asemănare absolută între Tatăl și Fiul”. Între cele
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
683‑684. . Au fost propuse trei date: 247, 348 și 350, cea de‑a doua este cea mai plauzibilă. . În controversele cristologice din secolul al IV‑lea se disting patru atitudini principale, două radicale și două moderate. Cele două poziții radicale sunt: arianismul susținut de eunomieni, care nu găsesc nici o asemănare între Tatăl și Fiul, cu excepția lucrării mântuitoare; antiarianismul susținut de homeeni care vorbesc de o „asemănare absolută între Tatăl și Fiul”. Între cele două câmpuri se află niceenii, care propun
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]