4,882 matches
-
de dolari a fost menționată de ea și aprobată de mine. Ea a început să se dezbrace și eu am făcut la fel. Apoi eu m-am oprit... Dar ești gravidă, îmi amintesc că i-am spus eu cu o uimire copilărească. — E-n regulă, mi-a răspuns ea. Eu m-am holbat la pântecele umflat și strălucitor. Te așteptai să fie moale, dar părea atât de tare. — Ba nu-i deloc în regulă, am răspuns. I-am spus să se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
întorc la primitivism după care Spunk are o cădere nervoasă pe fond citadin. Până și eu, în ciuda exaltării de care eram cuprins, am reușit să descopăr o urmă de sentimentalism aici). Tot filmul, Spunk a avut o privire tăcută de uimire mută și rezervă, comică, dar demnă, formidabilă. A fost extrem de bun la sfârșit, când extratereștrii (care au monitorizat toată gluma, ajutându-l pe Spunk în momentele de stângăcie) îl aduc înapoi, î.Hr. El știe, mai mult sau mai puțin, ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
mă întrebă el încântat și zâmbi. Sunt câteva lucruri mai bune decât zâmbetul întunecat și reticent: lucruri care merită o sută de dolari. Merită mai mult. Cutele pleoapelor lui erau de un negru infinit, ceea ce dădea și mai multă consistență uimirii lui, făcându-i zâmbetul și mai tainic. E ceea ce va pune întotdeauna pe figura lui Felix un aer ștrengăresc, chiar și atunci când el va înceta să mai fie un băiat negru și va deveni un bărbat negru. Probabil că și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
din Otello și flautiștii lui țigani. Am crescut mare și uneori mai și pricep. Citesc reviste sofisticate, mă duc la filmele pentru adulți. Dar telefonul sună, pentru mine. — E pentru tine, îmi spuse Martina și îmi dădu receptorul, dezacordul sau uimirea (mi s-a părut mie) fiindu-i trădate de întunecimea venelor de pe brațul delicat. E pentru mine și ghici cine e. — De unde ai făcut rost de numărul ăsta? am întrebat eu cu o curiozitate nedisimulată. Eram convins că nimeni nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
Cine privește cu atenție franjurile împietrite ale unei catedrale gotice descoperă cu uimire, printre chipurile luminoase de sfinți și de martiri, stranii apariții grotești, înfiorătoare imagini demonice. Păsări fantastice, agățate pe streșinile catedralei Notre-Dame, își desfășoară aripile amenințător deasupra vechilor clădiri ale orașului. Pliscurile lor deschise se conturează strident într-un țipăt ascuțit
Monştri şi gargui în arta medievală. In: CATALOG Sincretismul artelor 1 by Codrina-Laura Ioniţă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/425_a_943]
-
plutea către țărm, adus de flux; și astfel Dolores O’Toole a fost scutită de corvoada de a-l asculta. Uneori oamenii care încearcă să se sinucidă reușesc s-o facă într-un fel care-i lasă fără suflare de uimire. Vultur-în-Zbor, purtat acum în grabă pe creasta unui val, era pe cale să descopere acest lucru. în momentul de față era inconștient. Tocmai căzuse printr-un tunel în mare. Marea fusese Mediterana. Acum nu mai era - sau nu tocmai. Baba Dolores
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
Vultur-în-Zbor nu a înțeles pe deplin sau nu a crezut ce i-a spus Deggle despre „deschiderea unei porți“ către insulă. Se pare că fusese nevoie de secole întregi de încercări și chiar și acum putea fi periculos. Dar, în ciuda uimirii, nu-i păsa. Acolo se afla, fără îndoială, limanul despre care vorbise Sispy, așa că era în mod cert locul care îi fusese destinat. Doamna Cramm spusese că destinul lui era să fie condus de alții, iar sufletul îi era plin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
servești o cană aburindă din ceaiul de ierburi al doamnei Dolores O’Toole, dacă tot e vremea ceaiului? Să nu se spună niciodată că în casa O’Toole nu erau respectate bunele maniere. — Am pe mine o rochie, spuse cu uimire Vultur-în-Zbor. — într-adevăr, îi răspunse Virgil Jones. Dă-mi voie să-ți explic. întotdeauna există o explicație rațională, după cum se spune -, sau, mă rog, cum se spunea. — Vă rog, rosti Vultur-în-Zbor, pipăindu-și capul, care îi zvâcnea. — A, da, zise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
O’Toole va veni și dânsa imediat, mărturisi el. E pe plajă. îmi aduce balansoarul, pe care nu l-a putut căra înapoi din pricina faptului că te luase pe dumneata pe umeri. Probabil că Vultur-în-Zbor nu reuși să-și ascundă uimirea, pentru că domnul Jones adăugă în grabă: — După cum observi, acum stau jos. Dac-ar fi să stau în picioare, ai vedea de ce nu pot căra eu însumi scaunul. Cureaua mea, știi. Servește drept legătură. Dar, în mod cu totul tragic, făcând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
submina ambițiile cele mai mari. Pictori cu vise de artist, sfârșesc prin a zugrăvi pereți. Sculptorii sunt siliți să proiecteze toalete. Scriitorii devin critici sau jurnaliști. Arheologii, așa ca mine, ajung gropari. Ați fost gropar? îl întrebă Vultur-în-Zbor cu o uimire sinceră. Dar i se păru nimerit: obișnuita expresie lugubră a domnului Jones se potrivea bine cu acea profesie. Pentru un timp, răspunse domnul Jones. Pentru un timp. înainte ca evenimentele să conspire pentru a mă aduce aici. Era o muncă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
să urci muntele? Vultur-în-Zbor se opri, cu răsuflarea tăiată. — Da, spuse el și era gata să continue, când Virgil îi zise: — în cazul acesta permite-mi să-ți fiu călăuză. Auzind o astfel de propunere neașteptată, Vultur-în-Zbor rămase mut de uimire. — Doamna O’Toole, spuse el într-un târziu. Nu cred că se simte prea bine. Dolores O’Toole era încă ascunsă în cufăr când Virgil intră în colibă - singur, la sugestia lui Vultur-în-Zbor. în momentul când el intră se ridică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
exista o cale de ieșire. Și mai era și foarte simplă. Omului nu-i rămânea decât s-o descopere. Gorful avu bănuiala că Vultur-în-Zbor nu va fi niciodată bun la Jocul Ordonărilor. Și apoi enervarea i se risipi, înlocuită de uimire, căci se întâmplă ceva la care nu se așteptase. La un capăt al canionului se stârni brusc un vârtej. Khallit privi în sus și deveni extrem de agitat. — Mallit, zise el. Mallit, acela nu e cumva un vârtej? Mallit aruncă banul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
Mă voi curăța de vinovăția și rușinea care au pus stăpânire pe o parte ascunsă a minții mele, iar dovada acestui lucru ești chiar tu. Ca să mă eliberez, trebuie s-o pângăresc pe Axona. înțelegi? A rostit cuvintele cu o uimire blajină, ca pe niște adevăruri pe care tocmai le înțelegea. Apoi a violat-o. Când Lama Alunecoasă s-a întoars la țărmul unde aștepta Virgil, ducea cu ea un nou Vultur-în-Zbor. Virgil îi ascultă povestea, apoi spuse: — Știi, trebuie să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
perdelele chiar în momentul când Vultur-în-Zbor s-a uitat înăuntru. Omul avea o față plină de zbârcituri. Văi adânci și urme de vărsat o brăzdau, dar ochii îi erau puternici și nu aveau în ei nici o urmă de mânie sau uimire. Priveau de-a dreptul prin Vultur-în-Zbor, ca și când el n-ar fi fost acolo. Cutremurat, acesta mormăi niște scuze ininteligibile și se retrase până la poartă, până la drum și până lângă Virgil, care își reluă mersul alături de el. S-au îndepărtat de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
Moonshy, despre care se glumea adesea că fusese un gând întârziat de-al părinților lui - și așa apăruseră inițialele. P.S. Moonshy era intendentul orașului și lupta continuă care se desfășura zgomotos între el și Cerkasovi era una din sursele de uimire și de râs ale orașului. — îi o fericită ironie, fusese auzit spunând O’Toole într-un moment de trezie, că ăst cuib al nobilimii să fie năpăstuit să sufere din pricina unei atât de puternice vipere a invidiei. P.S. Moonshy dormea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
prietenos, care sărea în jurul lor, în timp ce ei stăteau înțepeniți cam pe la mijlocul barului, lângă Peckenpaw și Puștiul De-Două-Ori. Vultur-în-Zbor urmări acele priviri și le văzu trecând rapid printr-o serie întreagă de expresii. La început neîncredere, ca la O’Toole, apoi uimire și, într-un sfârșit, ușurare. — Măi să fie, spuse Peckenpaw. Jones și un necunoscut. Apăsă zdravăn pe ultimul cuvânt. — Măi să fie, măi să fie! zise de două ori, De-Două-Ori. Jones și un necunoscut. Și au mai fost și alte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
contelui, a zis ea. Am văzut totul pe fața ta. Răul. A închis ușa, după care el nu a mai văzut-o niciodată. Exact la cea de-a șaptea bătaie ușa s-a deschis. Madame Iocasta i-a privit cu uimire pe cei doi. Elfrida i-a întors privirea calmă, învârtindu-și umbreluța de soare. Era îmbrăcată numai în dantelă albă. — Doriți ceva? a întrebat descurajator Iocasta. — Da, a răspuns Vultur-în-Zbor. Nu era momentul să fie mândri. Căutăm adăpost. Iocasta a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
Nu, sunt bine acum. Dar mersi oricum. Am să sun la spital în curând să văd ce face Bill. Aprobă din cap. Pe curând, atunci. Mașina se îndepărtă și am rămas să mă uit în urma ei cu un fel de uimire. Ce naiba făcusem? Și totuși, el părea că știe ce are de gând. M-am întors și am început să urc treptele clădirii Herald, fără să îmi pot da seama ce simt. Ceea ce e neobișnuit pentru mine. Tim mă aștepta deja
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]
-
pe toată durata cursei, de pe strada Oxford până în Holloway. A trebuit să ghidez șoferul tot drumul; tot avea impresia că am greșit adresa. Într-un final, am ajuns la palatul rezidențial al lui Jones. — Aici locuiești? întrebă Sebastian plin de uimire. — Amice, tocmai asta spuneam și eu, adăugă șoferul. Era clar de partea lui Sebastian; mă așteptam de la el să mai zică „Femeile astea!“ și să scuipe pe fereastră. Nu îi puteam condamna pe nici unul. Atelierul meu e o anexă ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]
-
așa... Credeam că fotografii trebuie să te relaxeze cu dulcegării și complimente elaborate. Tony Muldoon le avea cu modellingul mai ceva decât cu accentul David Bailey. Câțiva angajați ai băncii intrară și ieșiră în timp ce mă fotografia și ne priviră cu uimire. Lifturile erau în stânga atriumului, așa că bieții oameni nevinovați au intrat în cadru fără să vrea, primind de la Tony un fluviu de blesteme pe care, din fericire, după o privire amenințătoare din partea lui Joe, le-a mormăit mai mult sau mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]
-
Pimms, mi-a declarat entuziasmată. Este chiar fantastic! — Ce îți mai face iubitul, Baby? am întrebat încercând să fiu prietenoasă. Trebuie să îi mulțumesc pentru acele poze pe care mi le-a făcut. Fruntea lui Baby s-a încrețit de uimire. —Iubit? a repetat. Nu putea fi atât de băută. Nu ar mai putea să stea în picioare. —Tony Muldoon, i-am spus. Fotograful. Ah, el! A scos un râset pițigăiat. — Era absolut imposibil. I-am spus să se întoarcă la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]
-
pe la capătul mirosurilor, nepăsarea cu aburul ei de petunie bălăngănindu-și clopoțeii peste tot. Boarea dulceagă a nepăsării de viața-mi care se prelingea slinoasă, târând în nimicnicie zdrențe de imagini aburite, gândul că mă rătăcisem în depărtarea de mine, uimirea că mai pot fi totuși atent la tot ce-mi mai trecea prin minte în acel moment. „Dacă nu dau afară la prima înghițitură, găsesc obiectele pierdute și-mi recuperez geanta“, mi-am spus hotărât. Ana se retrăsese lângă perdea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
un văl de sonorități vechi, știute, toropitoare, voievodale. Era ceasul în care veneau și cei doi orbi să-și soarbă berile. Din cine știe ce perverse porniri ale neputinței, se pipăiau cu limbile pe obraji, parcă se gustau, descoperindu-se cu gingașe uimiri. Îi urmăream dincolo de silă, ca în fața unei revelații ultime a animalului din mine, hipnotizat parcă de felul lor de a se cerceta. Eram convins că, în acele momente, ei se percepeau cu aceeași intensitate cu care și-ar fi sorbit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
aburul dimineții, cum trece pe uliță, ducându-se cu pași feriți spre pădure. Mă dezmeticeam greoi, era o altfel de trezire, aburii dimineții mă învăluiau ca duhurile unui tărâm care mă respira, chemându-mă, ademenindu-mă. Priveam mult, copleșit de uimire, misterul acelei grădini revenindu-și din noapte, trezindu-se cu sclipiri încifrate, mesaje trimise spre mine dintr-un tărâm tainic, de nepătruns. În astfel de dimineți înțelegeam, prindeam a pricepe că rostul meu pe Lume, totuși, nu e întâmplător. Înfrățit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
în local a apărut milițianul. „Scoate banii“, i-am spus, ridicând din umeri, ușor mulțumit că puteam fi necioplit. A plătit cei cinci lei. Adeseori, în golul clipelor de mai târziu, revedeam scena. Nu atât derularea ei mă fascina, cât uimirea că parcă timpul încremenise în secvența aceea din urmă cu mulți ani, adolescentul de odinioară alergând, tot alergând, ținut de o fată de mână, spre mine, cel ce-l privesc din spatele ferestrei localului. I-am spus odată și lui Ester
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]