29,295 matches
-
câte o lună, un cer înstelet și un sunet de corn pentru fiecare loc al globului pământesc. Se poate susține însă că numai cerul acela înstelat, numai acea lună sfântă și clară, numai acel sunet duios al buciumului, îndulcind cu dor de moarte, au marcat prin mister universul fantastic al copilului sensibil și singuratic. Ele au fost și au rămas semne ale mirării existențiale, dar și forme durabile ale unei legături netrădate. Mai palide, se adaugă celor de mai înainte asemănător
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
vale mândră și frumoasă/ Părea că-i chiar grădina lor de-acasă28. Oricât ar fi de îndepărtată, din imaginea vâlcioarei natale se desprinde în fundal umbra nostalgică a copilului cu inima [...] tristă, ce n-are mângâiere, cu sufletul ce arde de dor nemărginit; câteodată, dorințele sunt prezentate fățiș: Să mai privesc odată câmpia-nfloritoare,/ Ce zilele-mi copile și albe le-a țesut 29. Satul-senzație, familial și unic este, la Eminescu, un tot organic după care va tânji permanent, căci, așa cum îl
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
Imaginea codrului și senzația copilăriei se întrepătrund, un fluid intim se furișează, scurgîndu-se dinspre codru înspre copilul ipoteștean, care va "traduce" poetic, mai târziu, un posibil dialog, precum: O rămâi, rămâi la mine,/ Te iubesc atât de mult!/ Ale tale doruri toate/ Numai eu știu să le-ascult (s.n.)132. Acolo, în al umbrei întuneric numai codrul îl face pe copilul-poet să se dăruiască într-atât încât să i se pară anii ca clipe/ Clipe dulci se par ca veacuri 133
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
vărsă pe masă187. Gingășia fără de margini a "torsului" eminescian atinge apogeul în proza de inspirație folclorică Făt-Frumos din lacrimă 188. Ceea ce-a realizat poetul în acest text cu înmiit substrat fantastic este greu de "tradus". Acel ceva inexprimabil (echivalent dorului) se poate reda numai direct, singur citatul conservând elocvența rafinamentului structural al geniului: Ajuns lângă grădina împăratului, el o puse-n luntre, ducând-o ca-ntr-un leagăn peste lac, smulse iarbă, fân cu miros și flori din grădină și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
noi copii ai lumii mici/ Facem pe pământul nostru mușunoaie de furnici 83. Și tot de-atunci Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute/ Și în roiuri luminoase izvorând din infinit/ Sunt atrase în viață (s.n.) de un dor nemărginit 84. Conținând înlăuntru-i un factor cosmogenetic, erosul evoluează în imagini concentrice pornind chiar de la spațiul natural ipoteștean (precum în Cezara), spațiu care, după ce va fi sublimat, va fi înfățișat aluziv, metaforic, dezbrăcat de haina lumii. Ilustrativ este felul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
de muză136. Toate sonurile acestea misterioase sunt înglobate (și învățate) din cântecul elementelor naturii: Melodica șoptire a râului ce geme/ Concertul ce-l întoană al paserilor cor/ Foșnetul trist și timid a frunzei care freme, toate sunt în fapt apanajul dorului, indestructibil legat de cântec: Ele m-umpleau de cântec, cum mă umpleam de dor137. Eminescu este un poet înzestrat cu o viziune simfonică a lumii [...]. Cântecul e pentru el o metaforă primordială 138. Când poetul spune, în Povestea magului călător
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
cu misterul final 173. Poetul se proiectează în viitorul său de după moarte: Parcă mă văd murind... în umbra porții/ Așteaptă cei ce vor să mă îngroape.../ Aud cântări și văd lumini de torții 174. Altădată, în Mai am un singur dor, Eminescu își exprimă dorința de a trece dincolo tot în sunetul cântului: De voi muri curând,/ În liniștea serii/ Să mă duceți cântând/ La marginea mării 175. Nimic nu este întâmplător. În Geniu pustiu, Sofia moare cufundându-și ultima suflare
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
de timp, dar care rezonează Prin nopțile-nstelate o musică de vis/ Ce-nundă fața-i veche cu-n dureros surâs/ Și inima-i bătrână din nou o mai inspiră/ De cugetă lumi nouă cum cugetă o liră/ Dulci melodii și doruri...179 Cerul și îngerul păzitor al poetului, reprezentat de iubita moartă prematur, sunt legate indisolubil în mai toate imaginile poemelor sale: Prin mii de stele ce lucesc/ De vei privi într-una/ În sânu-adâncului ceresc/ Descoperi încă una180. În armoniile
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
ajunge să atingă alte resorturi; de aici se zămislesc armonii simfonice ca acestea: De ce taci, când fermecată/ Inima-mi spre tine-ntorn?/ Mai suna-vei dulce corn,/ Pentru mine vre odată?187 Starea aceasta, aproape narcotică, a viziunii morții, Îndulcind cu dor de moarte, este dată, în fapt, de un lucru simplu în aparență: Melancolic cornul sună188. Dar sunetul cornului emite unde în cercuri învăluitoare, dând senzația omenescă altfel, că moartea ca și iubirea sunt imprevizibile. Alteori, sunetul cornului ia proporții mitice
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
la Eminescu primordială și universală 227). În poeziile de început, așa cum este Din străinătate, Eminescu asociază visul cu starea poetică, ceea ce arată că ele trăiesc în simbioză. Visări misterioase, poetice șoptiri 228 amintesc de copilărie, de natala vâlcioară și de dorul lui nebun pentru ele. În somn, romanticii cad ca într-o altă trezie, mai grea, mai originară, în care sufletul își recâștigă unanima substanță 229. Când, în Sărmanul Dionis, Eminescu spune: În faptă lumea-i visul sufletului nostru 230, el
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
măreție: Porni luceafărul. Creșteau/ În cer a lui aripe. Timpul se concentrează și el: Și căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe. Îl trag în urmă încă fire impalpabile ale sentimentului pământean: El zboară, gând purtat de dor,/ Pân piere totul, totul, dar pe măsură ce înaintează în spațiu, depărtându-se de pământ, coordonatele sunt cu totul schimbate, Căci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaște,/ Și vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naște. Mai mult
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
pătruns de razele lunei, prin nourii negri ai cerului, prin roiurile de stele, până ce ajunseră în lună.286 Imaginea inițială a plânsului are concretețea realului tragic al pierderii iubirii adolescentine: Ce fuse juneția? o umbră ce-și plânge/ Trecutele-i doruri pustii și nătânge 287. Poetul ajunge de foarte tânăr la concluzia unei fatalități conform căreia omul trebuie să-și primească soarta și să o poarte ca atare: Dar așa ne e destinul,/ Vitreg prea adeseori,/ Unui' lumea i-acordează,/ Iar
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
nu trăiește sub imperiul spaimei morții, ci se află cu toții în eternitate, în jalea ei infinită 304, lucru care-i unește și-i singularizează pe vecie, iar peste toate există obsesia primordialului, a elementarului, obsesie care înseamnă în bună parte dorul de haos, de somnul originar, de plânsul demiurgic 305. Corolarul sublimărilor eminesciene este, neîndoielnic, insula lui Euthanasius. Izolată prin definiție de lume, ea este metafora sublimată a visului poetic și, în esență, reprezintă locul pietrei din centrul cercurilor concentice ale
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
Cartea a apărut, astfel anticipându-se cu 10 de ani întoarcerea condeierilor basarabeni la izvorul limbii române! Pe copertă, Nichita Stănescu scria: Grigore Vieru este un mare și adevărat poet (...) Cartea lui de inimă pulsează și influențează versul plin de dor, de curata și pura lui poezie." S-a întâmplat să fim implicați și în cea de a doua apariție în România a liricii lui Vieru: "Izvorul și clipa", în colecția " Cele mai frumoase poezii" a Editurii "Albatros". Un telefon alarmat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1578_a_2876]
-
scrâșnetul bandajelor și strănutul spasmodic al aburului slobozit din cilindri. Suratele lor de astăzi, fie diesel, fie electrice, sunt niște impersonale cutii lustruite pe roți. Totu-i ascuns, nimic la față de cortină, iar perfecțiunea depersonalizează. Pur și simplu mi-e dor de mirosul fumului de cărbune, de țăcănitul pompei de aer, de "bătaia" sănătoasă a pistoanelor, de vagoanele pe două osii (pluș roșu la a-ntâia, pluș albastru la clasa doua, scândură la a treia...), chiar și de firicelul de zgură
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1578_a_2876]
-
țăcănitul pompei de aer, de "bătaia" sănătoasă a pistoanelor, de vagoanele pe două osii (pluș roșu la a-ntâia, pluș albastru la clasa doua, scândură la a treia...), chiar și de firicelul de zgură intrat în colțul ochiului mie-a dor. Ca și de tufele de alun ce plesneau ferestrele trenului la întâlnirea cu Ilvele... Zeul automobil a detronat mai întâi tracțiunea cu aburi, apoi, încet-încet, chiar trenul în sine, scoțându-l de pe șine și mutându-l, cu alt chip, pe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1578_a_2876]
-
Ilvele... Zeul automobil a detronat mai întâi tracțiunea cu aburi, apoi, încet-încet, chiar trenul în sine, scoțându-l de pe șine și mutându-l, cu alt chip, pe șosea. Probabil c-ar trebui să-mi fie jenă, dar recunosc: mi-e dor de fluierul răgușit al locomotivei cu aburi, mi-e dor de glasul roților de tren. Uite-așa. Mi-e dor. C ând foști buni prieteni devin statui, încerci un sentiment ciudat și straniu: parcă n-ar fi vorba chiar de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1578_a_2876]
-
apoi, încet-încet, chiar trenul în sine, scoțându-l de pe șine și mutându-l, cu alt chip, pe șosea. Probabil c-ar trebui să-mi fie jenă, dar recunosc: mi-e dor de fluierul răgușit al locomotivei cu aburi, mi-e dor de glasul roților de tren. Uite-așa. Mi-e dor. C ând foști buni prieteni devin statui, încerci un sentiment ciudat și straniu: parcă n-ar fi vorba chiar de domniile lor! Bustul lui Nichita, pe Calea Victoriei, bustul lui Marin
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1578_a_2876]
-
și mutându-l, cu alt chip, pe șosea. Probabil c-ar trebui să-mi fie jenă, dar recunosc: mi-e dor de fluierul răgușit al locomotivei cu aburi, mi-e dor de glasul roților de tren. Uite-așa. Mi-e dor. C ând foști buni prieteni devin statui, încerci un sentiment ciudat și straniu: parcă n-ar fi vorba chiar de domniile lor! Bustul lui Nichita, pe Calea Victoriei, bustul lui Marin din fața Naționalului craiovean (care-i și poartă numele), cu acele
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1578_a_2876]
-
că Pamuk a izbutit ruptura de "realismul social" dominant în literatura turcă, investigând în profunzime ignorata "mistică a Orientului", practicând alegoria, mitul, și apelând la reminiscențe sugestive ale culturii populare turce ancestrale. Cuvântul cheie: hüzüm, aproape intraductibil (ca al nostru "dor" ) și semnificând o anume melancolie proprie mai ales Istanbulului ajuns în veacul XXI. Și înainte de denunțarea genocidului armeano-kurd, Pamuk avea de acum 6 cărți traduse în Franța, 8 în Anglia și, ceea ce-i extrem de important în atribuirea Nobelului, 6 în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1578_a_2876]
-
luncă. Pe sub tei umbriți pe câmp, Mă umbrea cu ramuri Și sudoarea greu curgea Pe obrajii mamei. Și oițele pășteau, Măicuța muncea, Cu frunze mă învelea Cu lapte mă hrănea. Unde sunteți blânde oi Drăguțe mioare Azi tare mi-e dor de voi De n-am loc sub soare. La 11 aprilie 2013, doamna Adriana ne vestea, bucurându-se, ca să fim și noi la fel, bucuroși. « Bucuria mare am avut-o și o am, că de 1 martie am scris poezia
ADRIANA Cuvinte din iarna vie?ii by ION N. OPREA () [Corola-publishinghouse/Memoirs/83160_a_84485]
-
pe boltă se-aprind La Gabie-n port la catarg Eu zarea întreag-o cuprind. Departe pe mare zăresc Căsuțe cu fum liniștit; Ogorul întins strămoșesc Și munții înalți de granit. Iar vântul ce-aleargă pe mal Mi-aduce din patrie dor; Văd oameni în țară muncind În fabrici, pe-ntinderi de-ogor. Spre țărm pescărușe de zbori La fata cu ochii căprui Când ea se trezește în zori De-al ei marinar tu să-i spui. Când nava se leagănă-n
ADRIANA Cuvinte din iarna vie?ii by ION N. OPREA () [Corola-publishinghouse/Memoirs/83160_a_84485]
-
Ca cerul de azur, Oh, ce nopți au trăit marinarii Numai cerul și mare-mprejur. Sub un tei rotat, mândra și-a lăsat Mai frumoasă ca ea alta nu-i, Către ea acum, valu-și face drum Și-i șoptește-ncet dorului. Ochi frumoși albaștri Ca cerul de azur, Oh, ce nopți au trăit marinarii Numai cerul și mare-mprejur. Zilele trec ca-n vis, fata nu i-a scris Toți s-au strâns în jurul lui Veste n-ai primit, dar nu
ADRIANA Cuvinte din iarna vie?ii by ION N. OPREA () [Corola-publishinghouse/Memoirs/83160_a_84485]
-
fata nu i-a scris Toți s-au strâns în jurul lui Veste n-ai primit, dar nu fii mâhnit, Nu uita că ești marinar! Dar pe mal el stând, Fata-l poartă-n gând Și-l așteaptă cu-n mult dor, Și dacă-i iubit valul însorit Nu-l uita-așa de ușor. Ochi frumoși albaștri Ca cerul de azur, Oh, ce frumos au trăit marinarii Numai cerul și mare-mprejur. Prin 1974-1975, la TV, la un concurs de muzică, „Floarea
ADRIANA Cuvinte din iarna vie?ii by ION N. OPREA () [Corola-publishinghouse/Memoirs/83160_a_84485]
-
În adâncuri înfundată, Un șirag de piatră rară Pe moșie revărsată. Limba noastră-i foc, ce arde Într-un neam, ce fără veste S-a trezit din somn de moarte, Ca viteazul din poveste. Limba noastră-i numai cântec, Doina dorurilor noastre, Roiu de fulgere, ce spintec Nouri negri, zări albastre. Limba noastră-i graiul pânii, Când de vânt se mișcă vara; În rostirea ei, bătrânii Cu sudori sfințit-au țara. Limba noastră-i frunza verde, Sbuciumul din codrii veșnici, Nistrul
ADRIANA Cuvinte din iarna vie?ii by ION N. OPREA () [Corola-publishinghouse/Memoirs/83160_a_84485]