KorAP: Find »[drukola/base=umăr & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...1076 1077 1078 ...1114 >

27,838 matches

Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442

continuat să se uite la pictorul de război. Zâmbea placid. A spus: - Parcă suntem la un concurs de brice rupte, domnule Faulques. Markovic s-a Întors iar spre frescă. A stat așa vreme Îndelungată. La sfârșit, a dat ușor din umeri, ca răspuns la niște gânduri intime. - Cine a spus că războiul a epuizat cuvintele? - Nu știu. Mi se pare că fraza e veche. - Și mincinoasă, În plus. Cine a spus asta n-a fost la nici un război. - Așa cred - Faulques

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
Însumi nu știam Înainte - s-a Întors brusc. Și dumneata? Într-adevăr ai fost Întotdeauna ceea ce spun pozele dumitale că ești? Pictorul de război i-a Înfruntat privirile fără să deschidă gura. După un moment, celălalt a ridicat iar din umeri. - Niciodată n-ai fost un fotograf obișnuit, domnule Faulques. - Nu știu ce eram. Dar știu ce nu eram. Am Început ca toată lumea, mi se pare: martor privilegiat al istoriei, primejdie și aventură. Tinerețe. Diferența e că cea mai mare parte dintre fotografiile

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
și eu mă fotografiam pe mine. - Și Întotdeauna ai suspectat peisajul? Viața? Faulques, care punea, distrat, niște pensule În ordine, s-a gândit la Întrebare. - Nu știu. Presupun că În ziua când am plecat de acasă cu o raniță pe umăr, Încă nu. Ori poate că da. Poate că m-am făcut fotograf ca să confirm o bănuială precoce. - Înțeleg. Un voiaj de studii. Științific. Leucocitele și toate celelalte. - Da. Leucocitele. Markovic a făcut câțiva pași prin Încăpere, studiind-o În Întregime

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
dumitale poză, vreau să zic. Ai expus Întâmplător, la jumătatea unui gest neînsemnat, convins că nu vei primi nici un răspuns. Apoi, după ce a mototolit conserva Între degete și a aruncat-o Într-o cutie de carton cu gunoaie, dăduse din umeri. Fotografia din șanțul de curgere, a repetat, depărtându-se. Fotografia aceea ciudată, care n-a fost publicată nicăieri. Faulques s-a Întors Încet-Încet la turn, a cărui siluetă sumbră se distingea deasupra falezei. La nimic nu servea să-ți aduci

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
disperare decât ca tovarăș Într-un viitor improbabil, iar Faulques descoperea, neputincios, semnele improbabilității. Și poate că, Într-un fel, chiar era diferit. Odată ea Îi spusese. Urcau scara unui hotel, la Atena, aproape În zori, Faulques cu sacoul pe umeri, Olvido cu o rochie albă, ajustată, Închisă cu fermoar pe tot spatele, până În talie. El, cu o treaptă În urma ei, se gândise brusc: Într-o zi nu vom mai fi aici. Și Îi trăsese Încetișor fermoarul rochiei În vreme ce urcau. Olvido

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
În diverse planuri și tonuri, care mergeau de la cenușiu negricios la gri luminos, succesivele neregularități ale țărmului, pe măsură ce acestea Înapoiau planurile spațiului. - Oare cât poate cântări lumina? a Întrebat croatul pe neașteptate. Faulques a meditat puțin. Apoi a dat din umeri. - Cam cât Întunericul, aproximativ. Aproape trei kilograme pe centimetru pătrat. Markovic s-a Încruntat un moment. - Vorbești de aer. - Firește. Croatul a părut să se gândească la asta. În cele din urmă, a făcut un gest cu care a cuprins

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
fi Învăluit-o cu cea mai mare gingășie. Fac o baie de foc, spusese când el o Îmbrățișase pe la spate, iscodind-o ce făcea acolo la trei dimineata, și-și lăsase Într-o parte capul, ca să și-l sprijine pe umărul lui, neluându-și privirile de la Dubrovnikul care ardea În zare. Unii se Îmbăiază În soare ori lună, ca În cântecul italienesc cu fata de pe acoperiș. Eu mă Îmbăiez În incendii de noapte. Și, când el Îi mângâiase pielea ca de

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
toate astea... Dacă le lăsăm deoparte, vreau să zic, rezultă că războiul e cea mai bună expresie a acestei chestii. Am Înțeles bine? L-a pironit cu privirea, foarte atent, ca și cum tocmai formulase o Întrebare decisivă. Faulques a dat din umeri. Încă nu deschisese gura. Celălalt a așteptat o clipă și, neprimind nici un răspuns, a dat și el din umeri, imitându-i gestul. — Presupun că da, a spus. Războiul ca o sublimare a haosului. O ordine cu legile travestite În Întâmplare

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
chestii. Am Înțeles bine? L-a pironit cu privirea, foarte atent, ca și cum tocmai formulase o Întrebare decisivă. Faulques a dat din umeri. Încă nu deschisese gura. Celălalt a așteptat o clipă și, neprimind nici un răspuns, a dat și el din umeri, imitându-i gestul. — Presupun că da, a spus. Războiul ca o sublimare a haosului. O ordine cu legile travestite În Întâmplare. - Și chiar crezi asta? a insistat. În fine, pictorul de război a vorbit. Zâmbea dușmănos, fără nici o simpatie. - Desigur

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
Erau la fel ca șoferii de automobil În mers: uneori se mișcau prea repede. Pe neașteptate, În toiul explicației, franctirorul se Încordase, trăsăturile păruseră să i se estompeze, pupilele i se contractaseră, se aplecase peste pușcă, Își potrivise chiulasa pe umăr, Își lipise ochiul drept de vizor și-și potrivise delicat degetul pe trăgaci. Jagerei, șoptise În germana lui de doi bani, printre dinți, ca și cum putea fi auzit de jos. Vânătoare la vedere. În câteva secunde, pușca descrisese o mișcare circulară

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
Jagerei, șoptise În germana lui de doi bani, printre dinți, ca și cum putea fi auzit de jos. Vânătoare la vedere. În câteva secunde, pușca descrisese o mișcare circulară lentă spre stânga. Apoi, cu o singură detunătură, chiulasa i se proptise În umăr, iar Faulques putuse prinde prim-planul unei fete slabe și Încordate, cu un ochi mijit și celălalt deschis, pielea nebărbierită, buzele castanii ca o linie implacabilă: un bărbat oarecare, cu propriile criterii de selecție, amintirile, antipatiile și gusturile lui, fotografiat

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
unui cartuș, numai una devine realitate. Croatul a Încuviințat Între două Înghițituri. Își privea cicatricea de pe mână. - Legi oculte și teribile? - Asta-i. Inclusiv origine microscopică a ireversibilității. - Mă surprinde că ai pretenția că știi asta. Faulques a ridicat din umeri. - „A ști” nu-i vorba potrivită. Închipuiește-ți un tip care nu știe o boabă de șah, dar vine seară de seară la cafenea și privește diferite partide. - Da. Mai devreme sau mai târziu va Învăța, până la urmă, regulile. - Ori, cel

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
o chestie de-aia de-a lui Turner, spusese ea atunci. Îți aduci aminte? Dar blestematul ăla de englez a uitat să picteze frigul. Apoi Își Închisese gulerul gecii scurtă și, după ce-și atârnase geanta cu aparatele fotografice pe umăr, Îi zâmbise lui Faulques. Nu va mai fi niciodată alt război ca ăsta, spusese melancolic și surâzând ciudat. Îl sărutase pe obraz, repetase „niciodată” În șoaptă și plecase În urma ostașilor pe când, printre toate siluetele ce păreau suspendate pe mantaua de

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
o văzuse mergând la patru-cinci metri În stânga lui, printre soldați, cu blugii uzi lipiți de picioare, haina trei sferturi de croială militară Închisă până În gât, cozile strânse cu elastice la capete, aparatele Încă În geanta pe care o purta pe umăr, ca și cum fotografiatul era ultimul lucru ce-i trecea prin minte, pretextul de care n-avea nevoie În acei zori de o frumusețe echivocă și teribilă. Și când, sus și de cealaltă parte a dealurilor, Începuseră focurile de armă și bubuiturile

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
turn, În special Visul lui Constantin (armele lui Hector erau vag inspirate din cele ale unei santinele), Bătălia lui Heracle și Victoria lui Constantin asupta lui Magențiu. Faulques luase de la tânăra pictată de Piero della Francesca aerul Andromacăi sale - un umăr și un sân goale, hainele În dezordine geometrică, de parcă tocmai se sculase din pat, cu copilul În brațe - și mai ales privirea tristă, pierdută dincolo de umărul războinicului. Privirea aceea părea să străbată Întinderea circulară a câmpului de luptă până la șuvoiul

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
Magențiu. Faulques luase de la tânăra pictată de Piero della Francesca aerul Andromacăi sale - un umăr și un sân goale, hainele În dezordine geometrică, de parcă tocmai se sculase din pat, cu copilul În brațe - și mai ales privirea tristă, pierdută dincolo de umărul războinicului. Privirea aceea părea să străbată Întinderea circulară a câmpului de luptă până la șuvoiul fugarilor, care părăseau orașul În flăcări, ca și cum femeia se putea recunoaște dinainte În toate celelalte femei, prăzi ale Învingătorului. În fața ei, Înspăimântător cu suliță și un

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
o frescă. O construcție veche Împodobită cu povești. - Nu-i doar o scenă istorică, cred. E vechi și modern totodată. E... S-a oprit, căutând vorba potrivită. Faulques a așteptat, privind decolteul răscroit al femeii. Sâni mari, bronzați. Liberi. Pe umerii goi, bretelele păreau fragile pentru rochia ei. - ...teribil, a conchis, În cele din urmă. Faulques a zâmbit delicat. - Nu-i teribil, a spus. E viața, nimic mai mult. O parte din ea. Irisurile albastre păreau acum mai atente. Carmen Elsken

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
Răutatea ca peisaj. Cine numea toate acestea Oroare cu majusculă - prea multă literatură pe această temă - nu făcea decât să intelectualizeze simplitatea evidenței. - De ce mi-ai vorbit În port? Faulques și-a revenit cu greu. Femeia stătea În fața lui. Avea umerii goi sub bretelele subțiri ale rochiei. Și un miros special, a descoperit deodată. Un miros apropiat, aproape uitat. De femelă puternică, sănătoasă. - Ți-am mai spus: Îți aud vocea În fiecare zi, la aceeași oră. În plus, ești o femeie

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
față cu el, decupată În lumina de-afară, cu privirile ei de un albastru Prusia diluat cu alb pironite În ochii lui. Și Faulques a știut că, dacă făcea un pas Înainte, ridica o mână și Îi trăgea bretelele de pe umerii bronzați, rochia avea să cadă la picioarele lui, fără nici o rezistență, iar lumina de-afară avea să pună aur pe trupul nud. S-a cutremurat ușor. În treacăt. Fiecare lucru la vremea lui, și-a spus. Și nu venise vremea

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
aur pe trupul nud. S-a cutremurat ușor. În treacăt. Fiecare lucru la vremea lui, și-a spus. Și nu venise vremea. Nu putea fi aceea. Și-a luat ochii de la ea, a privit dușumeaua și a dat ușor din umeri. Într-adevăr, s-a gândit, uimit În sinea lui, nu era nevoie de nici o strădanie ca să lase lucrurile așa cum erau. Nu mai era nevoie. Așa că a trecut pe lângă femeie (i-a intuit zăpăceala, când a atins-o), a ieșit din

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
intra pe fereastra dinspre apus. Făcea gesturi calme și cuviincioase, ca de obicei. Aproape Îndatoritoare. - M-am gândit că, Între noi doi, pușca n-avea nici un rost. Dezechilibra prea mult situația. Nu știu dacă mă Înțelegi. Faulques a ridicat din umeri, fără să răspundă. În realitate și spre uimirea sa intimă, nu-i păsa cine știe ce de ceea ce tocmai Îi povestise Markovic. A terminat de spălat pensulele, le-a supt vârfurile și le-a pus la uscat. Apoi a verificat dacă toate

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
cele zece secunde cât ai stat În genunchi te mântuiesc? a insistat Markovic. Faulques a revenit alene În prezent: turnul și bărbatul de lângă el, care privea fresca. Fotografiile despre care vorbea croatul. După ce a meditat o clipă, a dat din umeri. - Alteori, aparatul meu a evitat unele lucruri. Markovic a plescăit din limbă, a Îndoială. Apoi a părut să mediteze și el și a făcut un gest prin care Își corecta spusele de mai Înainte. Poate că, a conchis În fine

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
rotise turela ca un monstru leneș, trăsese o lovitură de tun și omorâse trei dintre ei. Prim-plan În jurnalele din lumea Întreagă: David contra lui Goliat etcetera. Un puști Întins În praf În fața tancului, cu aruncătorul de grenade pe umăr, privindu-și deconcertat camarazii morți. Faulques știa că, dacă el n-ar fi fost acolo cu aparatul lui foto, asta nu s-ar fi Întâmplat niciodată. Ori nu s-ar fi Întâmplat astfel. Pictorul de război s-a Întrebat cât

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
casele În flăcări. Și un verde lichid ca ochii femeii pe care și-o amintea În acel peisaj, cu blugii strâmți pe picioarele lungi, sahariana kaki, părul blond strâns În două cozi legate cu elastice, geanta cu aparatele foto pe umăr, și un singur aparat pe piept. Olvido Ferrara mergând pe șoseaua care ducea la Borovo Naselje. Ea spusese ceva În acea dimineață. Tocmai Își verificau aparatele, după ce stătuseră o noapte Întreagă pe vine În portalul din fața unei ogrăzi de lângă strada

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
oarecare măsură. - Atunci, nu te apropia prea mult. A urmat altă pauză lungă. Croatul părea că râde printre dinți, În zbuciumul liniștit, dar depărtat, al mării de sub faleză. - Să Înțeleg că ești mulțumit de pictura dumitale? Faulques a dat din umeri În Întuneric. - Cred că da - a dat din cap. Nu. Sunt sigur. E așa cum trebuia să fie. Markovic n-a spus nimic. Punctișoarele minuscule ale licuricilor foșgăiau Între cele două umbre invizibile. - Fără dumneata n-aș fi putut Înțelege, a

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]