4,058 matches
-
cu toate astea ne-am julit pe brațe și pe picioare, spre norocul nostru nu tebuia să ne grăbim prea tare, fiindcă Prodan ne spusese că esențialul e să ne târâm cât mai încet, iar ceilalți se risipiseră deja care-ncotro, de nici nu-i mai auzeam. În timp ce ne târam, eu am nimerit cu palma în ceva lipicios, deși mi-am retras mâna repede, era prea târziu, palma mi se mânjise de o mâzgă neagră de la o dâră de rășină, sau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2148_a_3473]
-
genunchii iar armura din carton îmi apăsa spinarea, mi-am dorit să nici n-o fi făcut, însă n-am vrut s-o dezbrac, pentru că știam că atunci Puiu ar fi râs de mine și cu curu’. Cum n-aveam încotro, am continuat să ne târâm, de tras nu se mai trăgea, se auzeau doar strigăte și zgomote de cafteală, aproape de noi cineva striga că se predă și că răniții trebuie ocrotiți, începând să urle apoi că se trișează și că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2148_a_3473]
-
eliberat, de fustă și ciorap, și celălalt picior, eu i-am dat drumul, iar ea a rămas în fața mea doar în chiloți și sutien, o mai văzusem așa numai la ștrand, n-am vrut să mă uit, însă n-aveam încotro, atunci mama s-a întors, și-a ridicat fusta și, în timp ce-și ștergea fața cu ea, mi-a spus să mă duc la mine-n cameră și să-mi pun hainele de sărbătoare, că avem de mers undeva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2148_a_3473]
-
le stea în gât, și bananele, și portocalele, dar că n-or să aibă ei norocul ăsta, că oricum stau degeaba, acuși se termină toate, și să crape cu toții, și s-a întors, și a plecat, dar n-am văzut încotro, pentru că tocmai atunci mă așezam și eu la coadă. Oamenii stăteau câte patru pe rând, coada nu prea înainta, să fi avansat poate un pas, deși stăteam de vreo zece minute, am încercat s-o întreb pe una din femeile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2148_a_3473]
-
tăcere. Perspectivă Când am ieșit din crâșma Vânătorul, fostă, pe vremuri, Leul, în mână cu cele două sticle de bere cehească, reci ca gheața, pe partea opusă a străzii am remarcat de-ndată duba cenușie, și știam că n-am încotro, va trebui să trec în goană pe lângă ea, știam și că va veni în urma mea, în timp ce eu, cu berile în mână, o să fug înapoi la școală, și mai știam că nu e nimic de făcut, de fugit oricum va trebui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2148_a_3473]
-
Marie. - Ai făcut bine că ai rămas. Unde e mașina dumitale? Marie, surprinsă, Îngăimă ceva ce aducea a protest, dar Lucas, fără măcar s-o asculte, Întinse mîna. - Cheile. Ordin de rechiziție. După glas, ea pricepu furioasă că n-avea Încotro, făcu stînga-mprejur spre mașină declarînd pe un ton decisiv, că În cazul acela, ea va conduce, iar el n-avea de ales. - Încetinește. Îți ordon să Încetinești! TÎnăra femeie care știa pe de rost toate drumurile din insulă, conducea cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1941_a_3266]
-
proaspăt, de soare fierbinte și tonic; dar cel mai adesea simțeau cum o umbră cenușie se Întindea În ei, peste pământul pe care pășeau, și În toate Întrezăreau sfârșitul. 20 Bruno și Christiane reveniseră și ei la Paris, nu aveau Încotro. Dimineața, În drum spre serviciu, Bruno se gândi la medicul necunoscut care le făcuse acest cadou formidabil: două săptămâni de concediu medical pe blat; apoi, ajuns la birourile din strada Grenelle și urcând la etaj, Își dădu seama că era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2052_a_3377]
-
dar îmi zvâcnește capul de durere. Stau cu o mână peste un ochi, încercând să blochez lumina. — Doamnelor și domnilor... Se aude glasul conductorului, printre pârâieli. Din păcate... lucrări feroviare... transport alternativ... Nu înțeleg ce tot spune. Nu știu nici măcar încotro ne îndreptăm. O să aștept stația următoare, o să cobor din tren și de acolo văd eu. — Nu așa se scrie stafidă, spune mama de la zoo unuia dintre copii, când trenul încetinește treptat. Mă uit și văd că oprește într-o gară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2362_a_3687]
-
Acum trebuie să văd ce e de făcut. Mă uit la grădină și mă simt complet suprarealist. Până în momentul ăsta, viața mea a fost planificată la secundă. Prin examene, vacanțele dintre trimestrele de la internat, treptele carierei... Credeam că știu exact încotro mă îndrept. Iar acum mă trezesc într-o cameră ciudată, undeva la țară. Iar cariera mea e făcută zdrențe. În plus... mai e ceva. Ceva ce nu-mi dă pace. O ultimă bucățică a puzzle-ului care încă lipsește din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2362_a_3687]
-
Iar ciobănițele sunt cu fața ușor în afară. Vezi ? Cu fața în afară. Vorbește clar și răspicat, de parcă aș avea IQ-ul unui copil retardat de trei ani. — În afară, repet conștiincioasă. — Acum ai înțeles ? Mă fixează intens. Să vedem. Încotro trebuie puși cățeii ? Ridică un braț în fața poliței, ca să nu văd. Nu-mi vine să cred. Mă testează. Cățeii, îmi șoptește. În ce direcție ? O, Doamne, nu mă pot abține. — Ăă... Rămân pe gânduri câteva clipe. Cu fața... în afară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2362_a_3687]
-
N-am nici cea mai mică idee. Pe obraz mi se prelinge o lacrimă, pe care o șterg nervoasă. N-am de gând să plâng în fața lui Iris. Nu știu cine sunt. Expir, puțin mai calmă. Sau care este țelul meu... sau încotro mă duc în viață. Nu mai știu nimic. Mă simt brusc fără pic de vlagă și mă așez pe iarba uscată. Câte clipe mai târziu, Iris vine și se ghemuiește lângă mine. — Nu are nici o importanță, spune cu blândețe. Nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2362_a_3687]
-
că nu e un lucru rău. După răcoarea din casă, căldura din grădină mi se pare și mai încinsă ; aerul e nemișcat și aproape scânteiază. Merg la umbră pe cărarea laterală, fără să știu în ce zonă lucrează ; și nici încotro mă îndrept. Și atunci îl văd, în mijlocul unui șir de flori de levănțică și de culoarea liliacului, cu fruntea încruntată în bătaia soarelui, înnodând niște viță de vie. — Bună, zic. — Bună. Ridică privirea și se șterge pe frunte. Aproape că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2362_a_3687]
-
strig stresată. Guy ! Unde-i Nathaniel ? — Habar n-am. Dă din umeri nepăsător. — Ce i-ai zis ? Adineaori, când ai vorbit cu el. — N-a fost nevoie să-i zic prea multe, răspunde Guy. Și-a dat seama și singur încotro bate vântul. — Ce vrei să spui ? Mă holbez la el. Vântul nu bate în nici o direcție. — Samantha, nu fi naivă. Guy ia o gură de apă. E un bărbat în toată firea. Înțelege. — ... cel mai nou partener de la Carter Spink
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2362_a_3687]
-
Am... făcut ce trebuia. Însă în clipa în care mă uit în jur la stația goală și iau contact cu realitatea efectivă simt fluturi în stomac de panică. Habar n-am când o să fie următorul tren. Habar n-am măcar încotro vreau să mă duc. — Ai un plan, Samantha ? întreabă Dominic, băgându-mi microfonul în față. Un țel ? De ce nu vrea să mă lase odată în pace ? — Uneori nu ai nevoie de nici un țel, spun defensiv. Nu e nevoie să te
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2362_a_3687]
-
În cele din urmă, mă desprind cu greu și ridic privirea spre el, ștergându-mă la ochi. — Și acum ? Se uită în jos peste pod și-i urmăresc privirea. Spre ambele direcții pornesc șine de tren, până departe în zare. Încotro ? Mă uit în lungul șinei nesfârșite, închizând ușor ochii în bătaia soarelui. Am douăzeci și nouă de ani. Pot să mă duc oriunde. Să fac orice. Să fiu orice doresc. — Nu-i nici o grabă, spun într-un final. Mă întind
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2362_a_3687]
-
ușilor care se deschid și se Închid. Sunetul ascuțit al clopoțelului de oprire la cerere. Oameni bocănind pe scări În sus, apoi pe scări În jos. Simt autobuzul zgîlțîindu-se În momentul În care dăm colțul, dar nu Îmi dau seama Încotro mergem. Abia după un timp, percutez la imaginile binecunoscute din jur și-mi dau seama că sîntem foarte aproape de strada mea. Mă pregătesc de coborîre, Îmi iau geanta și pornesc pe scări. Spre surpriza mea, autobuzul virează brusc spre stînga
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2129_a_3454]
-
m-am mirat Însă când am auzit că ceilalți vor să mă ucidă din cauza asta. Nu pricepeam de ce vor așa ceva, iar Moru nu-mi spunea mai nimic, dar așa a fost el mereu: un hoț nemaipomenit care așteaptă să vadă Încotro o iau lucrurile. Între timp, am devenit și eu la fel, Însă pe vremea aceea era mai simplu să ucid, și nu numai oameni: păsări, animale și orice vietate care mi se punea de-a curmezișul. Așadar, Într-o bună
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
spună celorlalți Vindecători că Moru din munte, fiul Psarei, nepotul Milei și coborâtor al Tatălui, a spus asta. Și mai zi-le că Moru știe ce va fi, că știe cât de mare e prețul cuvintelor, dar că n-avem Încotro! Cuvintele nu trebuie să mai fie doar ale Vindecătorilor. Nu. În sfârșit, pricepusem. Eu eram Krog și nu știam cum o chemase pe maică-mea, și nimeni nu mai ținea minte cum o chemase și nici măcar dacă avusese vreun singur
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
ne Înfășăm. În schimb, am uitat vorbele din minte. Adică, ei le-au uitat, Își arătă oamenii. Eu, nu. Moru cel uscățiv Încă mai știe limba din minte. Of, of. Frica mea față de vorbe Începea să se adeverească. - N-avem Încotro, mă ghici Moru cel uscățiv. La fel cum n-au nici cei ce trebuie că ți-au luat urma. Căci, ți-au luat urma, nu-i așa? Am făcut semn că da. - Lasă-i să vină, zise Vindecătorul și mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
mers și, Întocmai după cum spusese Moru cel uscățiv, am ajuns În fața unei ape care curge mereu. Era să cad din picioare când am dat cu ochii de ea. Era ditamai apa de lată, nu vedeam de unde vine și nu vedeam Încotro se duce. Era cafenie precum clisa după ploaie și se strecura, moale precum o blană proaspăt jupuită, printre niște copaci cu crengi nemaivăzute. Nu știam unde să mă uit mai Întâi: la apa aceea uriașă sau la copacii groși și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
precum vuietul surd de la Început de tot. Am coborât pe mal și m-am apropiat de un copac. Am apucat câteva crengi, să văd cât de tari erau. Of, of. Ce mai frânghii puteai să faci din ele... Și acum? Încotro s-o iau? Asta să fi fost apa despre care Îmi spusese Moru al meu? Să fi ajuns În locul din care trebuia s-o iau spre Apus? M-am așezat. Soarele Începea să coboare așa că, după cum mă Învățaseră oamenii din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
mai apărură nicicând. - Odată cu mine! Dă din picioare odată cu mine! - strigă Enkim, mișcând picioarele precum un șobolan care dă să se strecoare printr-o crăpătură prea Îngustă. Am Încercat să mă iau după el, dar nici pomeneală să ducem bulumacul Încotro doream. Lunecam din ce În ce mai repede către sorb și, deodată, m-am trezit cu capul afundat În apă. Am dat să răsuflu, dar m-am Înecat și m-a cuprins spaima. Am tușit sub apă, am scos capul afară, am văzut o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
că acele sulițe subțiri se puteau frânge În orice clipă. Aveau vârfuri ascuțite, iar cozile erau Îmbrăcate În pene scurte de gâscă. - Hai! strigă la noi din nou cel mai mare dintre ei. - Hai la ei, Enkim. Oricum, n-am Încotro. Moru mi-a zis că trebuie să Împart vorbele cu toți cei pe care-i Întâlnesc. - Cu toți?! După cât de Întinse văd că sunt pământurile, n-apuci tu să dai vestea lui Moru tuturor oamenilor. Nu l-am mai băgat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
Abia mă mișcam. Eram amorțit din cap până În picioare. - Mișcă, Îmi șopti Runa. Enkim mi-a spus că ești mare ucigaș. Hai să te văd. M-am luat după ea, urcând cu chiu cu vai prin stâncăraia de deasupra peșterii. - Încotro? Nu-mi răspunse. Se vârî Într-o crăpătură și, apucându-se de marginile de piatră cu mâinile și cu degetele pășitorilor, prinse a urca, strecurându-se din ce În ce mai sus, de parcă ar fi fost șarpele pe care Îl văzusem când l-am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
Cer! - șopti Runa. Uite-o și pe Vinas! Era cu ei, netrebnica, și mergea mai repede ca toți. Când o văzu, Enkim Își Înăbuși râsul și-mi trase un cot, dar nu-l băgai În seamă. Așteptarăm până ce Îi văzurăm Încotro o iau - grăbiți, fără să scoată un zgomot, se afundară În pădurea de la poalele muntelui. - Vinas știe și ea de apa care duce la Marea cea mare și vrea să ne taie calea, scrâșni Runa și se lăsă să alunece
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]