2,756 matches
-
a fost escadrila 72 comandată de Brian Kingcome care, fără să știe unde sunt avioanele torpiloare, le-a găsit din întâmplare. Datorita planfonului de nori la mică altitudine, torpilele au fost lansate de la doar 50 - 100 m înălțime. Avioanele de escortă germane numeroase au respins cu ușurință avioanele de vânătoare Spitfire, care au abandonat protejarea torpiloarelor angajându-se în lupte pentru supraviețuire. Cele două escadrile britanice au fost atacate de piloții germani care zburau pe Fw 190 din cadrul JG 26 comandați
Operațiunea Donnerkeil () [Corola-website/Science/335662_a_336991]
-
de vânătoare de asigurarea a protecției bombardierelor și vaselor de suprafață. Deși vremea rea i-a împiedicat și pe germani să asigure o protecție aeriană mai sporită flotei proprii, bombardierele britanice au pierdut timp prețios în așteptarea propriilor avioane de escortă. Avioanele britanice de escortă ori nu s-au prezentat în zonele de întâlnire din cauza erorilor apărute la emiterea ordinelor de luptă. Comunicațiile radio au funcționat necorespunzător între unitățile de bombardiere și cele de vânătoare, dar și între bombardiere. Eșecul a
Operațiunea Donnerkeil () [Corola-website/Science/335662_a_336991]
-
a protecției bombardierelor și vaselor de suprafață. Deși vremea rea i-a împiedicat și pe germani să asigure o protecție aeriană mai sporită flotei proprii, bombardierele britanice au pierdut timp prețios în așteptarea propriilor avioane de escortă. Avioanele britanice de escortă ori nu s-au prezentat în zonele de întâlnire din cauza erorilor apărute la emiterea ordinelor de luptă. Comunicațiile radio au funcționat necorespunzător între unitățile de bombardiere și cele de vânătoare, dar și între bombardiere. Eșecul a fost adâncit de slaba
Operațiunea Donnerkeil () [Corola-website/Science/335662_a_336991]
-
de producere a unor pagube importante inamicului. Forțele slabe trimise în luptă de Royal Navy au fost respinse cu ușurința de vadele germane. Focul puternic al antiaerienei a sprijinit în mod hotărâtor apărarea împotriva atacurilor aeriene. Combinația dintre focul antiaerienei, escorta asigurată de aviația de vânătoare și vremea nefavorabila a dus în cele din urmă la respingerea cu succes a atacurilor RAF. Galland, care a fost responsabil pentru realizarea planului, a considerat că "Donnerkeil" a fost culmea atinsă în timpul carierei sale
Operațiunea Donnerkeil () [Corola-website/Science/335662_a_336991]
-
munca să înceapă. Asta a lăsat disponibile mai multe facilități și materiale, pentru a fi folosite la construirea altor nave adiționale ce erau terminate într-un timp mai scurt, fiind de asemenea necesare în zonele de război, cum ar fi escortele împotriva submarinelor. Peste 4100 de piese și bucăți de oțel destinate construcției lui "Hawaii" au fost redirecționate către alte nave în iulie 1942. Totuși, "Hawaii" a fost pusă înapoi în lista de construcții la 2 mai 1943, spre deosebire de restul navelor
USS Hawaii (CB-3) () [Corola-website/Science/332587_a_333916]
-
treia a fost suspendată la 16 aprilie 1947, iar construcția celorlalte 3 fiind anulată. USS "Alaska" (CB-1) și USS "Guam" (CB-2) au servit în Marina Statelor Unite în timpul ultimului an din al Doilea Război Mondial, fiind folosite la bombardamente și la escorta portavioanelor rapide. Au fost retrase din serviciu în 1947 după numai 32, respectiv 29 de luni în funcțiune. Ideea unei clase de crucișătoare mari își are originea la începutul anilor 1930, când Marina SUA căuta să contracareze „cuirasatele de buzunar
Clasa Alaska () [Corola-website/Science/332630_a_333959]
-
1943. și au servit în Marina SUA în timpul ultimului an al celui de-al Doilea Război Mondial. Ca și în cazul cuirasatelor rapide din clasa "Iowa", viteza lor le-a făcut utile în misiuni de bombardament la țărm și de escortă a portavioanelor. Ambele au asigurat protecția portavionului "Franklin" pe timpul deplasării spre Guam pentru reparații, după ce fuses lovit de două bombe japoneze. Ulterior, "Alaska" a sprijinit debarcarea din Okinawa, în timp ce "Guam" s-a deplasat în Golful San Pedro pentru a deveni
Clasa Alaska () [Corola-website/Science/332630_a_333959]
-
condus grupul dislocat în Marea Chinei de Est și Marea Galbenă cu misiunea de a ataca navele de transport inamice; totuși, au întâlnit decât jonci chinezești. Până la sfârșitul războiului, cele două nave și-au căpătat renumele de excelente nave de escortă pentru portavioane. Pe timpul războiului, ambele nave au făcut parte din Divizia 16 Crucișătoare 16 comandată de Contraamiralul Francis S. Low. După război, ambele nave au făcut parte din Gruparea 71 Navală, denumirea forțelor navale din cadrul Flotei a Șaptea a Statelor Unite
Clasa Alaska () [Corola-website/Science/332630_a_333959]
-
fără să aibă nevoie de sprijinul marinei sau a forțelor terestre. Formațiile strânse ale bombardierelor dotate cu armament de bord defensiv erau considerate capabile să distrugă avioanele de vânătoare inamice chiar și în condițiile în care ar fi zburat fără escortă. De fapt, RAF nu avea în dotare bombardiere cvadrimotoare, cu blindaj puternic, care să fie capabile să transporte încărcători mari de bombe la mare distanță, până în inima Germaniei. Singurele ținte pe care le puteau atinge bombardierele britanice erau cele din
Bătălia din Golful Helgoland (1939) () [Corola-website/Science/332658_a_333987]
-
Spitfire de la baza militară Tangmere. Piloții de vânătoare au raportat la sfârșitul exercițiului că, în condiții reale de luptă, ar fi decimat escadrila în zece minute datorită incapacității echipajelor bombardierelor să mențină o formație strânsă și datorită lipsei avioanelor de escortă. Observațiile piloților de pe Spitfire au fost ignorate. Comandantul de Escadrilei 149, Harris, și comandantul de grup Kellett erau singurii comandanți cu experiență de luptă. Totuși, Kellett nu zburase alături de Escadrilele 9 sau 37 și nu avusese ocazia să zboare alături de
Bătălia din Golful Helgoland (1939) () [Corola-website/Science/332658_a_333987]
-
devenind foarte bizibile pe un cer curat. Două bombardiere (N2984 și N2894, pilotate de Duguid și respectiv Kelly) au trebuit să se întoarcă din drum - primul datorită unor probleme mecanice la motor, iar cel de-al doilea pe post de escortă al avionului cu probleme. Restul bombardierelor, după ce au depășit Insulele Frizone, au schimbat direcția de deplasare spre sud, continuându-și misiunea în condiții perfecte de vizibilitate, ceea ce le-a făcut să fie ușor de identificat de defensiva germană. După ce au
Bătălia din Golful Helgoland (1939) () [Corola-website/Science/332658_a_333987]
-
ai războiului, "Luftwaffe" a fost capabilă să provoace o serie de înfrângeri bombardierelor strategice aliate. În 1939, RAF Bomber Command a fost forțat să organizeze atacuri doar în timpul nopții datorită pierderilor foarte grele ale bombardierelor care nu dispuneau de o escortă adecvată. În 1943, USAAF a avut la rândul ei pierderi grele în timpul bombardamentelor pe timp de zi a țintelor germane. În octombrie 1943, ofensiva aeriană americană a fost întreruptă temporar datorită acestor pierderi. Britanicii au continuat eforturile, dezvoltându-și flota
Apărarea Reichului () [Corola-website/Science/332608_a_333937]
-
țintă. Dat fiind acest fapt, americanii nu s-au grăbit să dezvolte un avion de vânătoare cu rază lungă de acțiune. Avionul cu rază medie de acțiune P-38 Lightning fusese proiectat ca interceptor și era potrivit pentru rolul de escortă al bombardierelor. Producția nu ajunsese la nivelurile cerute, iar luptele din Marea Mediterană absorbise cele mai multe aparate P-38. O soluție de moment oferită americanilor a fost avionul britanic Spitfire, dar acesta nu avea capacitatea să zboare mai departe de malurile atlantice
Apărarea Reichului () [Corola-website/Science/332608_a_333937]
-
armament greu, ducând astfel performanțele lui la altitudini mari și mai mult. Aceste avioane au fost folosite în special pentru lupta împotriva bombardierelor, în vreme ce Bf 109, mai performant la altitudini mari, au fost folosite în lupta împotriva avioanelor aliate de escortă. Mobilizarea americanilor în ETO (Teatrul European de Operațiuni) a avut un ritm lent. A trecut peste un an de la declarația de război a lui Hitler împotriva SUA până când primul atac al USAAF împotriva țintelor germane să aibă loc. Formațiuni cu
Apărarea Reichului () [Corola-website/Science/332608_a_333937]
-
1943 și 1944 au fost duse cu vechile tipuri de avioane, Messerschmitt Bf 110, Bf 109, Fw 190 și Ju 88. Eficiența și performanțele avioanelor germane de vânătoarea au atins culmea în timpul anului 1943. Fără să dispună de avioane de escortă cu rază de acțiune suficient de lungă, raidurile de bombardament ale USAAF împotriva teritoriului german au avut ca rezultat pierderea a numeroase bombardiere. Avioanele de vânătoare germane au fost dotate treptat cu arme de calibru din ce în ce mai mare, pentru ca să fie capabile
Apărarea Reichului () [Corola-website/Science/332608_a_333937]
-
Operațiunea Argument (Marea Săptămână), "Luftwaffe" a cucerit superioritatea aeriană deaspura Germaniei. Comandanții USAAF și-au dat seama că acest fapt nu poate fi schimbat până când un număr suficient de mare de avioane de vânătoare cu rază lungă de acțiune destinate escortei bombardierelo nu va fi disponibil. Floata aeriană a 8-a nu va mai efectua raiduri la mare distanță în interiorul Germaniei pentru tot restul anului.. RAF Bomber Command a înregistrat o serie de succese în această perioadă. Au fost introduse noi
Apărarea Reichului () [Corola-website/Science/332608_a_333937]
-
planificatorii britanici, RAF pierzând în timpul campaniei 1.128 de bombardiere. În același timp, germanii au pierdut doar 256 de avioane de vânătoare. Harris a încercat să reducă pierderile prin introducerea avionului de vânoare nocturnă De Havilland Mosquito pe post de escortă a bombardierelor. Aparatul folosit până atunci, Bristol Beaufighter se dovedise ineficient și a fost nevoie de înlocuirea sa. Tehnologia și tactica îi favorizau pe piloții de vânoare. Serviciile de informații britanice au descoperit însă în iulie 1944, după ce un avion
Apărarea Reichului () [Corola-website/Science/332608_a_333937]
-
ale britanicilor, echipajele "Luftwaffe" sufereau din cauza vremii nefavorabile, a nivelului scăzut de pregătire și a ratei înalte a accidentelor pe timp de noapte. În primele trei luni ale lui 1944, germanii au pierdut 15% din personalul navigant . Introducerea avioanelor de escortă Mosquito a pus mari probleme "Nachtjagdgeschwader" . Aparatul Mosquito avea performanțe superioare majorității avioanelor de vânătoare nocturnă germane. În acea vreme se zvonea că germanii pierdeau două avioane pentru doborârea unui singur Mosquito. În perioada 1943 - 1945, avionele de vânătoare nocturnă
Apărarea Reichului () [Corola-website/Science/332608_a_333937]
-
dintre aceste ultime aeroporturi nu au fost vizate de atacul de pe 18 august. În ciuda eșecului operațiunii "Adlertag" și a pierderilor ridicate de pe 15, 16 și 17 august, Kesselring l-a convins pe Göring să continue trimiterea de bombardiere însoțite de escorte puternice de avioane de vânătore pentru distrugerea aeroporturilor britanice. Kesselring era de asemenea susținătorul folosirii tacticii vânătorii libere a avioanelor organizate în "Jagdgeschwader" (grupuri de escadrile). Avioanele de vânătoare cu un singur motor Messerschmitt Bf 109 urmau să fie trimise
The Hardest Day () [Corola-website/Science/333715_a_335044]
-
88 și Do 17 transportau doar două treimi din încărcătura de bombe ale avioanelor He 111. Planificatorii militari consideraseră că bombardamentul la altitudine redusă a celui de-al doilea grup avea să compenseze puterea de foc mai redusă a acestuia. Escorta bombardierelor era asigurată de "Jagdgeschwader 3 (grupul de vânătoare)" (JG 3), "Jagdgeschwader 26" (JG 26), "Jagdgeschwader 51" (JG 51), "Jagdgeschwader 52" (JG 52), "Jagdgeschwader 54" (JG 54) și "Zerstörergeschwader 26 (grupul de distrugătoare)" (ZG 26). "Grupurile de vânătoare" urmau să
The Hardest Day () [Corola-website/Science/333715_a_335044]
-
de "Jagdgeschwader 3 (grupul de vânătoare)" (JG 3), "Jagdgeschwader 26" (JG 26), "Jagdgeschwader 51" (JG 51), "Jagdgeschwader 52" (JG 52), "Jagdgeschwader 54" (JG 54) și "Zerstörergeschwader 26 (grupul de distrugătoare)" (ZG 26). "Grupurile de vânătoare" urmau să execute operațiuni de escortă și vânătoare liberă decolând de pe aeroporturile din Pas-de-Calais. Ambele aeroporturi britanice găzduiau camere operaționale de sector, de unde erau dirijate acțiunile avioanelor proprii de vânătoare. Aceste aeroporturi au fost selectate de planificatorii Luftwaffe datorită faptului că erau cele mai mari baze
The Hardest Day () [Corola-website/Science/333715_a_335044]
-
care nu fuseseră distruse încă. Acest plan de atac era unul îndrăzneț și ingenios. Dacă ar fi fost dus la îndeplinire așa cum fusese plănuit, aeroportul Kenley ar fi fost complet distrus. Dacă bombardierele care acționau la mare înălțime aveau o escortă completă de avioane de vânătoare, bombardierele care atacau la altitudine joasă trebuiau să se strecoare fără să fie detectate și să evite interceptarea spre și dinspre obiectiv. Operațiunea trebuia să înceapă la ora 9:00, dar a trebuit să fie
The Hardest Day () [Corola-website/Science/333715_a_335044]
-
bombardamentelor la joasă altitudine. Escadrilele No. 610, 615 și 32 asigurau protecția spațiului aerian la Biggin Hill. Piloții britanici zburau la 25.000 de picioare (7,6 km) în așteptarea bombardierelor germane de mare altitudine. În schimb, avioanele germane de escortă Bf 109 din cadrul JG 3 zburau la o altitudine mai mare și i-au luat pe britanici prin surprindere. Aceste avioane asigurau protecția a 12 avioane Ju 88s și 27 de avioane Do 17s din cadrul KG 76. Germanii au reperat
The Hardest Day () [Corola-website/Science/333715_a_335044]
-
să doboare fiecare câte un avion Hurricane. Dacă pentru escadrila 615 atacul a avut urmări dezastruoase, comandantul escadrilei 32, Michael Crossley, a atacat bombardierele din I. /KG 76 și III./ KG 76 fără să fie împiedicat de avioanele germane de escortă. Avioanele de vânătoare germane Bf 110 din ZG 26, care zburau în apropierea formației de bombardiere, au încercat fără succes să sprijine lupta JG 3 și să întercepteze avioanele RAF ale conduse de Crossleys. Crossley a condus un atac frontal
The Hardest Day () [Corola-website/Science/333715_a_335044]
-
îndrepta spre sud, spre Beachy Head. KG 1 își finaliza atacul în timp de avioanele Spitfire din escadrila 610 erau ținute la respect de Bf 109 din JG 54. Bombardierele Ju 88 din KG 76 atacasere aeroportul West Malling, iar escortele lor încercau să respingă atacul escadrilelor RAF 32, 64, 501 și 615. Bombardierele Dornier se îndeptau spre baze, încercând să reziste atacurilor avioanelor britanice din escadrilele 32, 64 și 615. Mai spre est, escadrilele RAF 1, 17, 54, 56 și
The Hardest Day () [Corola-website/Science/333715_a_335044]