2,994 matches
-
adică rolul pe care-l avea Frank la Clubul Nautico. — Uite ce-i... Bobby, nu pot... — Ba poți! Crawford mă apucă de Încheietură și mă trase spre el peste masă. De sub pledoaria lui stăruitoare se Întrezărea o neobișnuită fervoare de misionar ce părea să i se perinde prin minte precum viziunile provocate de malarie ale acelui tînăr ofițer districtual cu care semăna atît de tare, făcîndu-l să ceară ajutorul unui călător aflat În trecere. — Poate o să eșuăm, dar merită Încercat, continuă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1875_a_3200]
-
Don Miguel - e lipsit de o concepție imperialistă și expansionistă, singura care poate face să dureze și să crească un imperiu colonial. O detestabilă administrație ruina lent ținuturile bogate ale Africii. Abolirea ordinelor religioase, în 1834, a făcut posibilă infiltrarea misionarilor protestanți și, prin ei, a influenței britanice care, cu timpul, se va dovedi fatală. De altfel, pentru portughezii din ultimul sfert de veac, coloniile nu prețuiau mare lucru. Nu-i învățase Oliveira Martins că istoria colonizării portugheze era o serie
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
să lege Africa de Sud cu Sudanul. Cecil Rhodes tocmai lansase proiectul unui vast imperiu britanic al Africii, din Egipt și până la Capul Bunei Speranțe. Aspirațiile portugheze zădărniceau acest măreț imperiu și atunci agenții britanici se așează la lucru; agenți "deghizați în misionari protestanți, în exploratori științifici sau simpli negustori" (Joîo Ameal). Guvernul britanic încurajează intrigile între șefii triburilor, înarmează grupuri de rebeli, declară posesiuni engleze teritorii care până atunci fuseseră portugheze (Masiona, în 1888; Rhodesia în 1889). Și pentru a da o
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
tandrețe și nostalgie, încărcată de credință și dragoste de gintă și neam. Cu această sensibilitate, cu această conștiință adâncă, scrie, când are răgazul necesar, poezie și proză, ambele gesturi creative izvorând din nevoia de a-și face cunoscută, în sens misionar, apologetic, credința în Dumnezeu, credință formată în mijlocul familiei, primită și învățată de la părinții săi, față de care nutrește o dragoste totală, mărturisită cu nețărmurită emoție. Astfel, Lidia Vrabie, în pagini memorabile, își mărturisește convingerea că cele mai mari bogății ale omului
La lumina candelei by Lidia Vrabie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/100967_a_102259]
-
Lidiei Vrabie alcătuiesc într-un fel original o epopee a satului natal, văzut când din perspectiva copilăriei, când din cea a maturității. Toate textele contribuie la acest amplu edificiu, amplificat afectiv. Colajul lor este veridic. „Aurica” - continuă tonul moralizator, apologetic, misionar, care, de altfel caracterizează întreaga scriitură. Scenele de viață surprinse sunt pline de învățăminte. De exemplu, toate au un timp potrivit, al lor, deoarece „e bine să se facă toate la timpul lor”, însă, cu voia lui Dumnezeu, căci „toate
La lumina candelei by Lidia Vrabie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/100967_a_102259]
-
de purificare fără a fi atins vreodată prin ritualurile de purificare sau repa ra torii propuse de preoții pieței (body building, jogging, gimnastici și tehnici ale corpului de toate soiurile, regimuri alimentare, medicine naturiste, chirurgie estetică etc.), este propovăduit de misionarii publicității și, mai ales, este venerat cu fiori mistici de milioane de adepți care, la rîndul lor, visează să-și aducă și vecinii pe drumul cel bun, să facă prozeliți și să-i denunțe pe eretici. Tot acest sistem social
Scutecele naţiunii şi hainele împăratului: note de antropologie publică by Vintilă Mihăilescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/609_a_1340]
-
de prea multă inimă. Nu ștreangul m-ar speria, cât discursul care ar preceda execuția. Ce păcat că, în preajma morții, oamenii nu reușesc să devină lebede. Până la urmă, medicamentele ucid bolnavul, nu boala. Canibalii se bucură când sunt vizitați de misionari. Își mai diversifică și ei meniul. Ultimul meu cuvânt va fi : Pământ! Agonisește cât mai multe bunuri, dacă vrei ca urmașii să nu-ți cânte veșnica pomenire mormăind. Orice mormânt e un strigăt. Este la modă înhumarea în cavouri din
Chef pe Titanic by Vasile Ghica () [Corola-publishinghouse/Imaginative/528_a_1305]
-
vorbea aproape până la vărsarea în Amazon. Triburile de cofane, yumba, alama, auca, zapara, mura, chiar și jíbara, sunt înrudiți cu quechua. — E un yubani care vorbește spaniola. Unu’, Kano... — O vorbesc mulți. Era limba bunicilor lor. — Cine i-a învățat? — Misionarii. În secolul trecut, tribul yubani era cel mai pașnic din Amazonul de Sus. Dar a venit febra cauciucului și au început să-i vâneze ca să-i transforme în siringueiros. I-au înrobit, așa cum au înrobit și alte duzini de triburi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
Bineînțeles. Înrudirea cu ei ți-ar garanta viața. Vei fi prietenul, protectorul și protejatul lor. Ar sluji chiar și ca punte de legătură pentru lucrarea noastră civilizatoare. — Nu vreau ca cineva să-i civilizeze pe yubani. Îmi plac așa cum sunt... Misionarul amestecă ușor cafeaua și o dădu pe gât dintr-o sorbitură: — În orice caz, insistă el, ai putea să te însori, măcar și numai pentru siguranța ta. Un bărbat are nevoie de nevastă. — Dumneavoastră aveți nevoie? — Cazul meu e diferit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
rele, da... Se zice că se va construi o șosea prin Teritoriul. — Dar nu pot să o facă. Există un Tratat cu yubani-i. Li s-a garantat că pământul ăsta e al lor. Sau nu-i așa? — Da, există, admise misionarul. Dar Guvernul nu pare dispus să-l respecte în continuare. S-a descoperit cupru în Masivul Papagalilor. Îl vor scoate pe șoseaua aia... — N-o să le placă yubani-lor. Îmi închipui. — Și dacă se hotărăsc să-i împiedice? — Dumnezeu știe ! Studie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
trezea într-o dimineață și hotăra: „Trebuie să plec“, nu făcea nici un singur gest, nu-și schimba expresia, nu rostea nici măcar o frază politicoasă cu care să-l îndemne să mai rămână. Cu bine! — Cu bine! Și asta era tot... Misionarul avea impresia că de îndată ce barca lui se făcea nevăzută printre mangrove, el dispărea complet din viața și gândurile bărbatului care continua să pescuiască și să citească, imperturbabil, până când îl vedea revenind, trei luni mai târziu. Chiar și așa, erau prieteni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
feri de șerpii cei mai veninoși, dar nu va reuși niciodată să învingă un yubani, dacă yubani-i se hotărau să nu-l mai socotească oaspete, bun doar ca să facă schimb cu el. Rarele conversații pe care le-a avut cu misionarul despre obiceiurile lor nu erau de-ajuns ca să-i cunoască și acceptarea sau repudierea unei femei din tribul lor devenea acum pentru el o problemă gravă. Stătea tot acolo, nemișcată de nu se știe cât timp, cu privirea înfiptă în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
în adâncurile selvei amazoniene, decât să accepte un singur beneficiu care ar cere, în schimb, un preț de vreun fel oarecare. Părintele Carlos îi atrăsese atenția că firea specifică indianului făcea cu neputință orice fel de comerț regulat cu ei. Misionarul venea cu daruri pentru trib, își oferea cadourile și aștepta ca, în schimb, indianul să-i acorde atenție atunci când îi vorbea despre Dumnezeu și despre suflet. Indianul accepta darurile, dar nu asculta predicile, dacă în momentul acela n-avea chef
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
pentru trib, își oferea cadourile și aștepta ca, în schimb, indianul să-i acorde atenție atunci când îi vorbea despre Dumnezeu și despre suflet. Indianul accepta darurile, dar nu asculta predicile, dacă în momentul acela n-avea chef să le asculte. Misionarul era liber să facă daruri; el era liber să le ia, dar nu admitea ca, din pricina lor, să nu mai fie liber să doarmă, dacă prefera să doarmă în momentul acela. Tot din acest motiv, indienii desconsiderau munca. Munca îl
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
Vorbeau între ei pe șoptite. În sfârșit, unul mai în vârstă i se adresă lui: — Ei vor să-ți vorbesc, începu el, pentru că sunt cel care știe cel mai bine limba albilor... De mic, m-am rătăcit, m-au găsit misionarii și am trăit cu ei mai mulți ani. Îmi ziceau José Correcaminos, adică José, „Curierul lui Dumnezeu“, pentru că ani de zile am dus scrisori de la o Misiune la alta - făcu o pauză de parcă i-ar fi lăsat timp să-și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
o va face când va socoti de cuviință. Se mărgini să aștepte, conștient de faptul că, mai curând sau mai târziu, vor trebui să-i pună întrebarea: Ce spun yubani-i despre șosea? Ajunsese la ultimul fum tras din havană și misionarii - de la părintele Carlos până la ultimul călugăr, de la bucătarul-șef până la Monsenior - se aplecară ușor, nedorind să piardă nici un singur cuvânt. — N-o să fie nici o șosea. Cel puțin atât timp cât trăiesc yubani-i. Încă nu și-au dat seama ce se întâmplă, pentru că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
profund îngrijorat. Și când un trib se răzvrătește, nu obișnuiește să o facă împotriva Armatei, a garimpeiros sau a constructorilor de șosele. O face împotriva omului alb în general: oameni pașnici din colonii, pescari, negustori, și chiar împotriva noastră, a misionarilor. La sfârșitul secolului, și din pricina cauciucului, relațiile cu indienii s-au deteriorat până la un punct nemaicunoscut vreodată de la descoperirea Americii, iar munca noastră de apostolat a suferit o lovitură pentru care i-au trebuit aproape cincizeci de ani ca să-și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
ar fi mlaștinile și igarapés ale lor, ei ar învinge. Dar majoritatea triburilor sunt degenerate. Mulți nici nu mai știu măcar să folosească sarbacana sau să prepare curara. — Dar vor provoca multe daune. Aveți idee câți oameni din colonii, pescari sau misionari umblă singuri pe puzderia asta de râuri? — Încercați să mă convingeți că yubani-i nu trebuie să pornească la război? Ce pot eu să fac? Spuneți-le-o celor care construiesc șoseaua, Monseniore... — Le-am spus-o deja. Am încercat să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
acum în ambarcațiunea mare a Misiunii, împinsă de un motor în afara bordului și condusă de un indian „yuma“ care cunoștea torentele, pragurile și vârtejurile râului San Pedro mai bine decât bârnele din propria lui colibă. Era considerat „șoferul“ oficial al misionarilor și rar trecea o săptămână să nu străbată - într-un sens sau altul - cele trei zile ce despărțeau Misiunea de Santa Marta. Zvelt și măsliniu, trăgea veșnic dintr-o pipă veche, cadou din partea unui preot care hotărâse să se lase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
mi se păreau absolut obligatorii și nu înțelegeam existența fără ele. Dar, de îndată ce le-am dăruit, mi-am dat seama că nu-mi lipseau. Eram încă un sclav al „Tiraniei Superfluului“ care ne ținea legați în lanțuri. — Te înțeleg, admise misionarul. Deși, în realitate, n-aveai nevoie să mergi atât de departe ca să ajungi la o asemenea concluzie. Noi, călugării, învățăm această lecție din ziua în care intrăm la Seminar. Jurământul de sărăcie nu este, în fond, altceva decât o renunțare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
continuare curat spiritual. Nu răspunse. Se mărgini să se sprijine de copacul cel mai apropiat și să privească fața lată a lunii, care se ridica de-acum în toată splendoarea ei deasupra selvei, scăldând în lumină coroanele copacilor și râul. Misionarul îl imită, dar, după o clipă, râse ușor pentru sine și, apoi, păru să se simtă obligat să-și explice râsul: — Într-o noapte cu lună plină, ca asta, spuse el, m-am așezat să o privesc de pe zidul din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
de țânțari, permanenta amenințare a șerpilor, păianjenilor și scorpionilor și îndepărtatul răget al jaguarilor. Pentru militari și funcționari, Santa Marta reprezenta o treaptă obligatorie a primilor ani de carieră sau un „semi-exil“ pentru plata greșelilor. Pentru călugării fără vocație de misionari, Santa Marta era o penitență în plus pe lumea asta, iar pentru soldați, dovada de netăgăduit că Fecioara nu ascultase rugăciunile mamelor și logodnicelor lor, care în „Ziua de Tragere la Sorți a Destinației“ veniseră la biserică într-o încercare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
brunet, cu o enormă mustață pe oală și sprâncene stufoase. Purta niște blugi uzați și un maiou de culoare portocalie, iar aspectul lui era cel al unui „hippy“ care o apucase pe căi greșite. Îl bătu afectuos pe spate pe misionar și fără multă ceremonie ridică piciorul, trase un scaun sub el și se așeză, întinzând mâna. — Ignacio, „Inti“, Ávila... Dacă sunteți prieten cu părintele Carlos, sunteți și prietenul meu. Preotul părea unul dintre oamenii cei mai fericiți din lume. Se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
întârzie să crească. Pe zi ce trece, sunt mai puțini. Ar fi o ciudată filozofie, râse ușor celălalt. Să prețuiești mai mult viața unui copac decât viața unui om. Nu cred că părintele Carlos este de acord. — Nu. Bineînțeles, afirmă misionarul. Dar, sunt obișnuit cu extremismele lui Inti. Este un exaltat, dar, în fond, nu crede ce spune. Ba cred, părinte! Sigur că eu cred. Și Paula, de asemenea. Gândiți-vă! Nu există nici un singur copac pe pământ care să nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
care fuge dintre cei patru pereți ai unui birou și fiecare dezertor din Vietnam face mai mult pentru Omenire decât cei care muncesc. Harnicii sunt cei ambițioși, cei care poluează atmosfera, care contaminează apele și distrug pământul. Trei nebuni!, murmură misionarul. Sunt deja trei nebuni așezați în jurul acestei mese... Inti Ávila privi scârbit cele două ouă prăjite pe care metisul i le pusese în față și clătină din cap convins: În privința asta, vă dau dreptate, părinte. Trebuie să fii nebun să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]