21,807 matches
-
vremi de restriște a poeziei, când este alungată din viață, Frumusețea își află refugiul pe crestele spiritului, de unde se întoarce pentru a reîntemeia poetic viața omenească. Altitudinea cosmică a gândirii poetice hölderliniene merge până la a confunda pe Dumnezeu cu starea poetică; Această lume nu este atât de săracă încât să căutăm un zeu dincolo de ea". Pe de altă parte, la moderni, Hölderlin realizează tragicul cel mai pur, asemenea tragediei antice, rezumat în piesa Empedocle: "A fi singur și fără zei, iată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
și vibrație, întâlnim la Rabindranath Tagore. Pe de o parte, concepția panteistă hindusă, în sensul că toate sunt în Unul, confundate prin iubire advaitam=anandam datorită unei armonizări existând din eternitate și, din acest motiv, poetul indian sacralizează și transfigurează poetic viața. Pe de altă parte, într-un poem deosebit de semnificativ din volumul Balaka Lebedele, poetul vorbește de zborul durând veșnic al unui stol de lebede însetate de un Dincolo indiscernabil, dar intens râvnit, luând pe aripile lor pământul și cerul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
somnului, poetul din Lancrăm va sui către un da nietzschean al celebrării frumuseții firii și al tărâmului natal, al vieții în diversele ei hipostaze, iubirea peste toate. Fascinația liricii blagiene vine din necontenitul zbor al gândului, proiectând mitic și transfigurând poetic universul și ziua umană un izvor nesecat al emoției intelectuale: "Lumea e albastră haină,/ în care ne cuprindem strânși în taină,/ ca vraja sângelui să nu se piardă,/ ca vraja basmului mereu să ardă". Poetul primește de la Marele Anonim "diferențialele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
ale vieții și naturii, la eliberarea în inefabil; tensiunea transtanatos în dublu curent și anume, de la viață la moarte în Mortua est !, Melancolie, Strigoii, și de la moarte spre viață în Mai am un singur dor; de la originea divină a dicteului poetic: Noi suntem din cei cu-auzul fin/ Și auzirăm șoapta misterului divin", la sentimentul teleologiei dincolo de lumea umană a poeziei și a zborului inimii pentru a o înțelege: "Da. La voi se-ndreaptă cartea-mi,/ La voi, inimi cu aripe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
instinctul metafizic", de care vorbește Eminescu. Este una din marile bucurii ale spiritului. Ea ne pune în prezența celei mai înalte ființări a noastră și a lumii. Pierderea sentimentului și a răspunderii cosmice constituie una din dramele culturii actuale. Stare poetică și deschidere vizionară Poezia noastră populară se desfășoară pe coordonate cosmice. Amintim doar că Luceafărul a fost inspirat de un poem din folclor. Cosmicul, cu aspectele sale complexe, apare cel mai evident în Miorița. Orizontul în care are loc balada
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
se întinde în celebrul poem în contrast cu nemărginirea cosmică, astrală, desfășurată în Miorița. * Este bine cunoscut de asemeni faptul că viziunea cosmică reprezintă una din trăsăturile esențiale ale creației eminesciene. Acest fapt nu numai pentru că orizontul în care se desfășoară trăirea poetică este nemărginit, ci pentru că această trăire este văzută la scară și în iradiere universală. Gândirea pe marile coordonate reiese în primul rând din forța de demiurg cu care poetul domină dimensiunile și problematica majoră a existenței. Este suficient să amintim
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
structural poeziei populare. În spiritul baladei Miorița, în creația noastră a originilor, se află izvorul viziunii eminesciene. Dacă majoritatea poemelor lui Eminescu deschid perspective în stare să ne interiorizeze infinitul cerul, stelele, luna, marea venind să lărgească dintr-odată spațiul poetic acest infinit, nu rămâne exterior, ci are funcție bine definită acela al cosmicului ca modalitate de expresie lirică, de trăire poetică. Dimensionarea cu nemărginire a momentului poetic are rolul de a conferi acestuia valoare universală, și anume, de a ne
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Eminescu deschid perspective în stare să ne interiorizeze infinitul cerul, stelele, luna, marea venind să lărgească dintr-odată spațiul poetic acest infinit, nu rămâne exterior, ci are funcție bine definită acela al cosmicului ca modalitate de expresie lirică, de trăire poetică. Dimensionarea cu nemărginire a momentului poetic are rolul de a conferi acestuia valoare universală, și anume, de a ne induce fiorul eliberării radicale a spiritului. Astfel, luceafărul dezmărginește spațiul sufletesc al Cătălinei: "Dar un luceafăr răsărit/ Din liniștea uitării / Dă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
ne interiorizeze infinitul cerul, stelele, luna, marea venind să lărgească dintr-odată spațiul poetic acest infinit, nu rămâne exterior, ci are funcție bine definită acela al cosmicului ca modalitate de expresie lirică, de trăire poetică. Dimensionarea cu nemărginire a momentului poetic are rolul de a conferi acestuia valoare universală, și anume, de a ne induce fiorul eliberării radicale a spiritului. Astfel, luceafărul dezmărginește spațiul sufletesc al Cătălinei: "Dar un luceafăr răsărit/ Din liniștea uitării / Dă orizon nemărginit / Singurătății mării"; gândul în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
în mine..."; iar mai apoi, depărtarea spațială și temporală dă stării de suflet adâncime, o adâncime care răzbate de dincolo de moarte: Că nu mai poți să te arați/ Lumină din departe/ Cu ochii tăi întunecați / Renăscători din moarte". Definirea stărilor poetice prin spațialitatea dinamică în desfășurare indefinită are loc de asemenea în Și dacă..., Sara pe deal, Mai am un singur dor, Strigoii, dar mai ales în Luceafărul, unde profilul spiritual al personajelor, orizontul lor de gândire este exprimat prin perspective
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Eminescu participă la universul din Miorița în primul rând prin afinitatea pentru macrocosmos. Și participarea la mitic apare de la primele poeme. În Venere și Madonă poetul visa o lume care să gândească din perspectiva basmului și să trăiască după modul poetic. Climatul de poveste, prezent în numeroase poezii, nu este nici el simplu decorativ, ci reprezintă o modalitate de trăire a stării poetice ("Arfele visează mituri"; Iar în ochii ei albaștri/ Toate basmele s-adună") care face posibilă ca și în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Venere și Madonă poetul visa o lume care să gândească din perspectiva basmului și să trăiască după modul poetic. Climatul de poveste, prezent în numeroase poezii, nu este nici el simplu decorativ, ci reprezintă o modalitate de trăire a stării poetice ("Arfele visează mituri"; Iar în ochii ei albaștri/ Toate basmele s-adună") care face posibilă ca și în balada vrânceană, comuniunea nemijlocită cu lucrurile. La Eminescu miticul are rolul de înveșnicire feerică a realului, transformându-l în prezent etern. * Se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
prelung, la o simplă săgeată care pătrunde făptura omenească. Moartea este văzută ca o plecare ceva mai îndelungată, un joc "de-a v-ați ascunselea" povestit copiilor cu cea mai desăvârșită familiaritate. Care este explicația acestei concepții ? La Eminescu, orizontul poetic în care se mișcă totul, este adecvat necesității zborului nelimitat al spiritului. Și tot ceea ce întâlnește în cale este pentru el certitudine. La Arghezi însă, de la capătul zării, pentru a evita rătăcirea în genunea care nu poate fi istovită, drumul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
se menține în sfera "gândului etern", în sfera luminii absolute, la Blaga nimbul cosmic este clar-obscur. Limita lucrurilor se estompează, se pierde într-un halo de luminescență viorie prin care are loc absorbția în existența mitică. Rezumând, Eminescu conferă stării poetice sens peren făcându-ne să participăm la fiorul cosmic cu deschidere până la zborul fulminant al lui Hyperion către Demiurg; Tudor Arghezi dă valoare universală lucrurilor prin condensarea cosmosului în jurul lor, prin centrarea lor în lume, considerându-le cea mai inatacabilă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
considerându-le cea mai inatacabilă certitudine; iar Lucian Blaga își propune să transsubstanțieze lumea prin alchimia mitică, fără însă "a încerca trepte mai sus", cum scrie în una din poezii sale târzii, cu titlu semnificativ, Ecce tempus. La Eminescu stările poetice se petrec transorizontic, dincolo de dincolo confine cu zborul "intelectului eroic", de care vorbește Giordano Bruno, cu zborul necurmat al lebedelor către niciunde, din poemul halucinant al lui Rabindranath Tagore. În transposibil unde Nu e nimic și totuși e O sete
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
praful de pușcă, se întoarce împotriva omului aceasta pentru că omul nu-și poate controla moral aceste descoperiri la acmeu aflându-se fisiunea atomului, cu Hiroșima consecutivă. Dar există o altă imaginație care constituie unica salvare, de mare forță spirituală: imaginarul poetic, imaginarul artistic. Acesta, scrie Kant, în colaborare cu intelectul, a făcut ca omul să creeze o nouă lume. La acest binom, autorul Criticii puterii de judecare, adaugă gustul și spiritul "având înțeles estetic, spiritul înviorător, însuflețitor al minții făcând-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
cuprinde și concepe în ea în mod lămurit." Geniul, scrie Kant, este cel care poate îndeplini dezideratul unor asemenea creații.. Hölderlin va duce mai departe viziunea kantiană: "Voll verdienst doch dichterisch wohnet der Mensch auf diese Erde". Plin de merite, poetic trăiește omul pe acest pământ idee capitală, preluată de Heidegger, pentru a afirma că Poezia (concept însumând toate artele), este cea care "salvează Dasein" ființa umană și, prin aceasta, marea Ființă care l-a aruncat pe om în lume anume
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
potrivit căreia geniul este o entitate dinafara lumii creată de Dumnezeu. Nici Demiurgul nu-i poate înțelege încifrarea. Prin urmare, poetul creează o neolume, un absolut propriu al omului. În Archaeus Eminescu vorbea de nelume. Nelumea geniului. Dar oare imaginarul poetic rămâne numai o iluzie ? O autoînșelare acceptată de om pentru că este opera sa, că el însuși este creator, putând făuri o lume paralelă celei de fiecare zi în competiție cu lumea lui Dumnezeu ? Și totuși, nu se poate deschide și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Voința esteticului estompează gravitatea ideației, transformă tragicul în "bucuria" nu doar a unui joc pur semantic, ci a creației, adică a descoperirii unui adevăr neschimbător al vieții, al lumii. Poetul filtrează tot ce trăiește exaltare, deprimare, lumină, beznă prin taumaturgia poetică. El are, în raport cu omul comun, șansa unei modalități superioare de exorcizare a dramei ontologice. Transfigurată liric, tristețea metafizică devine încântare. Scriind: "dacă îmi va reuși poemul, atunci voi fi trăi ca zeii și mai mult nu am râvnit", rezultă că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
riposta: dar acest lucru nu l-a împiedicat pe Trakl să se sinucidă. Este adevărat, nici pe Empedocle nu l-a împiedicat să se arunce în Etna. Dar ce știm noi, pozitiviștii, care credem că avem toate explicațiile, ce bucurie poetică a impulsionat pe filozoful poet din Agrigent sau pe pictorul luminii absolute, Van Gogh la actul autolitic ? În Mortua est! se desfășoară o multitudine de stări poetice, fiecare cu potențialul său de încântare sau detașare exorcizantă a intelectului: suava descriere
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Dar ce știm noi, pozitiviștii, care credem că avem toate explicațiile, ce bucurie poetică a impulsionat pe filozoful poet din Agrigent sau pe pictorul luminii absolute, Van Gogh la actul autolitic ? În Mortua est! se desfășoară o multitudine de stări poetice, fiecare cu potențialul său de încântare sau detașare exorcizantă a intelectului: suava descriere a copilei moarte "regină", feerica descriere a drumului spre imperiul morții, iar apoi intervenția lucidității neiertătoare și verdictul cosmic final, evocând fie vinovăția divină, fie îndoiala că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
morții, iar apoi intervenția lucidității neiertătoare și verdictul cosmic final, evocând fie vinovăția divină, fie îndoiala că ar exista un creator al unei lumi absurde tensiuni extreme ale unei gândiri generând bucuria zborului ultim in apex intellectu. Melancolia este stare poetică, iar orice stare poetică este o încântare a sufletului și a spiritului. Aceasta pentru că este o meditație asupra valorii existenței, unită cu nostalgia unui alte formule de viață, așa cum apare expresiv în Melancolie. Poezia Strigoii, deși pune în temă moartea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
lucidității neiertătoare și verdictul cosmic final, evocând fie vinovăția divină, fie îndoiala că ar exista un creator al unei lumi absurde tensiuni extreme ale unei gândiri generând bucuria zborului ultim in apex intellectu. Melancolia este stare poetică, iar orice stare poetică este o încântare a sufletului și a spiritului. Aceasta pentru că este o meditație asupra valorii existenței, unită cu nostalgia unui alte formule de viață, așa cum apare expresiv în Melancolie. Poezia Strigoii, deși pune în temă moartea, biruitoare până la urmă, cosmicitatea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Voi fi trăit ca zeii, și n-am râvnit mai mult. Este exprimată paradigmatic bucuria puterii demiurgice de a crea din nou lumea și omul la modul ideal. Pentru că, adăuga Hölderlin, "Din Dumnezeu iese opera mea". De aceea menirea verbului poetic este să numească nu numai lucrurile, și a schimba astfel poetic lumea, dar și pe zei, pentru a le întemeia prezența, scrie tot Hölderlin în tragedia Empedocle: Căci plină de înțeles sublim, Plină de o putere mută, marea Natură Îl
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Este exprimată paradigmatic bucuria puterii demiurgice de a crea din nou lumea și omul la modul ideal. Pentru că, adăuga Hölderlin, "Din Dumnezeu iese opera mea". De aceea menirea verbului poetic este să numească nu numai lucrurile, și a schimba astfel poetic lumea, dar și pe zei, pentru a le întemeia prezența, scrie tot Hölderlin în tragedia Empedocle: Căci plină de înțeles sublim, Plină de o putere mută, marea Natură Îl îmbrățișează pe om, cel care presimte, Pentru ca el să dea lumii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]