3,728 matches
-
sângelui. Moartea-l încălzește și mai tare și mirajul viețuirii se-nfiripă din aburii ei funebri. Toate apele au culoarea înecului. În azurul timid al dimineților, paloarea atâtor femei, ce le-ai iubit sau nu, ți se oferă ca un pustiu înflorit gustului mortal de nesfârșire. De ce în umbra lor infinitul ne pare aproape? Fiindcă în preajma femeii nu mai există timp. Și tulburarea noastră crește, din cauză că atingem în lume o stare care depășește lumea. Iubirea este o aparență intemporală; căci nu
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
Doamne! singurul tău martir: sângele omului. Dacă moartea n-ar întrerupe consolările dorului de a muri... Dar vieții lipsindu-i infinitul, cum am putea muri fără capăt? Omul, scârbit de sine însuși, devine un lunatic care-și caută pieirea în pustiurile lui Dumnezeu. De nu-ți pare că ești autorul norilor ce împînzesc cerul, la ce mai vorbești de plictiseală? Și de nu simți cum cerul se plictisește în tine, la ce mai privești spre Dumnezeu? Sânt vulgare acele fericiri care
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
De ce-ți mai întorci ochii spre soare, când rădăcinile tale hrănesc pulsul morții? Cu câtă furie și-ndurerare o să te azvârli în abisul divin! Nici o margine de cuget și nici o zare a lumii nu vor mai opri tăvălirea deznădejdii pe pustiul lui Dumnezeu și nici un rai nu va mai înflori pe năpăstuirea lor comună. Creatorul își va da ultima suflare în creatură, în creatura fără de suflare. Ce gust de cenușă emană de dincolo de lumi! În patru ochi cu Diavolul. - De ce se
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
de câte ori spui - din tot sufletul - o banalitate... Prin ce taină ne trezim în anumite dimineți cu toate erorile Paradisului în ochi? Din ce zăcăminte ale memoriei se adapă lacrimi lăuntrice de fericire și ce lumini străvechi susțin extazul divin peste pustiul materiei? ... În astfel de dimineți, înțeleg nonrezistența la Dumnezeu. Viitorul: dorința de a muri tradusă-n dimensiune de timp. Noblețea de a nu păcătui niciodată împotriva morții... Universul și-a aprins glasurile-n tine și tu treci pe bulevard... Cerul
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
a infinitului static a pus lumea în mișcare. - Boala e un agent al devenirii. Iată rostul ei metafizic. ...Și de aceea, în orice plictiseală răzbat reflexe ale urâtului inițial, ca și cum în peisajul saturnian al sufletului s-ar întinde oaze de pustiu din vremea când lucrurile, încremenite în ele însele, așteptau să fie. Este atâta rațiune și mediocritate în instituția căsătoriei, că ea pare a fi fost născocită de forțele ostile nebuniei. N-aș vrea să-mi pierd mintea. Dar este atâta
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
nimic și a nu mai aștepta nimic de la viață. Singura surpriză a singurătății este moartea. Marii singuratici nu s-au retras niciodată spre a se pregăti pentru viață, ci pentru a suporta, interiorizați și resemnați, lichidarea vieții din ei. Din pustiu și din grote nu se pot aduce mesaje pentru viață. Nu condamnă viața toate religiile plecate din pustiuri? Și nu este în iluminările și transfigurările marilor singuratici o viziune apocaliptică de sfârșit și prăbușire, iar nu o aureolă de sclipiri
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
s-au retras niciodată spre a se pregăti pentru viață, ci pentru a suporta, interiorizați și resemnați, lichidarea vieții din ei. Din pustiu și din grote nu se pot aduce mesaje pentru viață. Nu condamnă viața toate religiile plecate din pustiuri? Și nu este în iluminările și transfigurările marilor singuratici o viziune apocaliptică de sfârșit și prăbușire, iar nu o aureolă de sclipiri și triumfuri? Singurătatea melancolicilor are o semnificație mult mai puțin adâncă; ea are uneori chiar un caracter estetic
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
mai mare discreție, fără revoltă și fără ură, declari, cu patos și îngîmfare, ignoranța și iluzionarea celorlalți, condamni plăcerea și toate voluptățile în care trăiesc oamenii. Toți cei care au renunțat și s-au dedat unei practici ascetice, trăind în pustiu, au făcut-o din convingerea că ei au depășit în mod esențial relativitățile omenești. Accesul la sentimentul unei veșnicii subiective le-a dat iluzia unei eliberări totale. Decât, incapacitatea lor de eliberare efectivă o dovedesc condamnarea plăcerii și disprețul pentru
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
acela nu cunoaște preliminariile groaznice ale renunțării, rezultate ale unei îndelungi dureri. Dar cum să renunți? Unde să te duci, pentru a nu renunța deodată, deși numai această renunțare are valoare? În mediul și clima noastră, nu mai avem avantajul pustiului exterior, ci numai al unuia interior. Nu avem cadrul pentru renunțare. Neputând sta liberi sub soare, fără alt gând decât al eternității, cum o să devenim sfinți sub acoperișuri? Este o dramă specific modernă aceea de a nu putea renunța decât
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
a fi psiholog trebuie să fii atât de nefericit, încît să pricepi fericirea și atât de rafinat, încît să poți deveni oricând barbar; iar disperarea în care trăiești să aibă totdeauna atâta ardoare, încît să nu știi dacă trăiești în pustiu sau în flăcări. Proteic, polimorf, pe cât de centripet, pe atât de centrifugal, formele vieții să se combine în tine atât de multiplu și atât de complex, încît extazul pe care-l vei atinge să fie estetic, sexual, religios și pervers
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
tot ce are pe inimă. Ce-i mai rămâne atunci în ea? Un popor indiscret poate crede în Dumnezeu? Un individ, în nici un caz. Românul nu scapă nici o ocazie de a-și deșerta inima. Nu pleacă de aici un anumit pustiu al nostru? Există un mare deșert în România. Orice complexitate sufletească presupune zdrobiri interne, presiuni ascunse ale sufletului, timidități durabile și taine îngropate. Ascunzișurile sufletești se alimentează din cadavrele propriului nostru trecut. De ce ne vom scoate noi cadravele în amiază
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
popoare care s-au frământat să ajungă ceva, ca în urmă să nu realizeze nimic! Imperialismul otoman este o rușine a istoriei, este reversul negativ al spiritului. O țară care a cucerit atâta pentru a nu lăsa în urma ei decât pustiu și întuneric. Puterea imbecilă a Turciei este responsabilă, în fața unui tribunal al istoriei, de obscuritatea acestei regiuni umane. Nimeni nu ne va putea mângâia de a fi fost siliți atâta vreme să luptăm și să ne apărăm de un popor
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
de infinit, ele și-au atins "scopul". Fără un parfum de inutilitate, istoria ar semăna unui ghișeu de bancă. Moartea eroului este sensul vieții celorlalți. Fără autodistrugerea eroică, specia umană ar fi condamnată la plictiseală și la ratare, la acel pustiu al inimii, care este antipodul sufletului infinit. Dacă omul nu vrea să forțeze prin disperarea unui gest inerția devenirii, nu-i rămâne decât să accepte a fi purtat cu umbrele de soarta lucrurilor trecătoare. Hegel însuși, prea mult metafizician pentru
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
aerul nopții tremurând notele dulci ale unui clavir și un tânăr și tremurător glas de copilă adiind o rugăciune ușoară, pare că parfumată, fantastică. El își închise ochii ca să viseze în libertate. I se păru atunci că e într-un pustiu uscat, lung, nisipos ca seceta, deasupra căruia licărea o lună fantastică și palidă ca fața unei virgine murinde. E miază-noapte. Pustiul tace, aerul e mort și numai suflarea lui e vie, numai ochiul lui e viu, pentru ca să vadă pe un
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
că parfumată, fantastică. El își închise ochii ca să viseze în libertate. I se păru atunci că e într-un pustiu uscat, lung, nisipos ca seceta, deasupra căruia licărea o lună fantastică și palidă ca fața unei virgine murinde. E miază-noapte. Pustiul tace, aerul e mort și numai suflarea lui e vie, numai ochiul lui e viu, pentru ca să vadă pe un nor de argint, în naltul cerului, un înger alb, îngenuncheat, cu mînile unite, care cânta o rugăciune divină, adâncă, tremurătoare: rugăciunea
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
clapele unui piano sonor și acompaniind sunetele ușoare a unor note dumnezeiești cu glasul ei dulce și moale. Părea că geniul divinului brit Shakespeare espirase asupra pământului un nou înger lunatec, o nouă Ofelia. Închise iar ochii până ce, recăzut în pustiul cel lung, palatul alb se confundă cu nourul de argint și juna fată cu îngerul în genunchi. Apoi, strângând ochii silit și tare, a înecat visul său în întuneric, n-a mai văzut nimic, ci auzea dispărând, ca o suvenire
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
era blond și văratic, iar razele lunei, pătrunzând în camera lui Dionis, izbeau fața sa palidă și împleau sufletu-i plin de lacrimi c-o nespusă melancolie. "Da - repetă el încet ideea lui fixă - sub fruntea noastră e lumea - acel pustiu întins - de ce numai spațiul, de ce nu timpul, trecutul". Privi din nou la painjinișul de linii roșii - și liniile începură a se mișca. El puse degetul în centrul lor - o voluptate sufletească îl cuprinse - mai Întâi i se păru c-aude
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
numai pentru mine?... Nu. Din rugăciunile mele am lăsat-o vreo dată pe ea? Din gândirea mea a lipsit ea? Maria? O nu! - De câte ori am dorit vro putere estraordinară, numai pentru ea am dorit. Oh! - s-o duc într-un pustiu unde să nu fie nimeni - nimeni decât eu și ea; să cobor stelele cerului în întinderea albă, ca să semene cu oștiri de flori de aur și de argint; să sădesc dumbrăvi de dafin cu întunecoase cărări, cu lacuri albastre și
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
sus auzii, prin aerul nopții, tremurând notele dulci a unui piano și un tânăr și tremurător glas de copilă adiind o rugăciune ușoară, profumată, fantastică. Îmi închisei ochii, pentru ca să visez în libertate. Mi se păru atunci că sunt într-un pustiu uscat, lung, nisipos ca seceta, dasupra căruia licărea o lună fantastică și palidă ca fața unei vergine murinde. E miază-noapte... Pustiul tace... aerul e mort și numai suflarea mea e vie, numai ochiul meu e viu pentru ca să vadă pe-un
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
rugăciune ușoară, profumată, fantastică. Îmi închisei ochii, pentru ca să visez în libertate. Mi se păru atunci că sunt într-un pustiu uscat, lung, nisipos ca seceta, dasupra căruia licărea o lună fantastică și palidă ca fața unei vergine murinde. E miază-noapte... Pustiul tace... aerul e mort și numai suflarea mea e vie, numai ochiul meu e viu pentru ca să vadă pe-un nor de argint în naltul ceriului un înger alb, îngenuncheat, cu mînile unite, care cântă o rugăciune divină, adâncă, tremurătoare: rugăciunea
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
acompaniind țipetele ușoare a unor note dumnezeiești cu glas[ul ] ei dulce, moale și încet. Părea că geniul divinului brit Shakespeare espirase asupra pământului un nou înger lunatec, o nouă Ophelia. Am închis iar ochii, astfel încît, recăzut iar în pustiul cel lung, palatul cel alb se confunda cu nourul de argint, iar juna fată albă cu îngerul în genunchi. Apoi, strângând [ochii] silit și tare, am învăscut visul meu în întuneric, n-am mai văzut nimica, ci auzeam dispărând ca
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
șopti el încet, cu o voce seacă și amară. - Ce ai? zic eu. - Ce am? răspunse Toma. O! dacă - ai cunoaște tu cât de puțin sufletul meu acesta, te-ai înfiora - nu știi, nu-ți poți imagina cât e de pustiu, cât e de deșert în el, e întocmai ca gândirea idioată și stearpă a unui om a cărui urechi sunt surde ca lutul, a cărui gură e mută ca pământul, a cărui ochi sunt orbi ca piatra. Nu mai simt
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
iarbă niște lăptuci, pe care le scurgea în gloanțe mari de mămăligă, pe care apoi le băga în traistă. Înserase de mult, feciorii dormise - numai eu mă primblam tăcut, capul coprins ca de-o turbare neștiută, inima plină, de-un pustiu cumplit, nemaisimțit. Mai aveam ceva pe pămînt? El îmi mai rămăsese, și el se dusese asemenea. De-aș [fi] avut frate și de mi-ar fi murit, cine știe de mă durea mai mult. Nori cenușii împluse cerul; creți și
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
se rostogolea câte - o piatră, se desprindea câte - o bucată de stâncă și vuia la vale-n jos. Coborârăm muntele și apucarăm prin câmpie până ajunserăm la moară. Moara era închisă, do [a]r cânele deslănțuit urla la lună a pustiu. Voacea lui morție și somnoroasă răsuna departe în aerul nopții. Niță făcu un semn și toți ne tupilarăm la pământ. El merse-ncet înspre câne și-aruncă de departe gloanțele de mămăligă, pe care cânele le prindea din aer și
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
biata copilă, își ștergea lacrimile cu șorțul și-mi promise de-a pune flori pe mormintele lor și de-a [a]prinde câte - o lumină la zile mari, de sufletul celor [mor]ți. Întristarea-mi intrase-n inimă, întristarea și pustiul. {EminescuOpVII 222} POESIS M-am dus la Cluj. Am așteptat să vină noaptea pentru ca să mă duc la casa ei, să văd ce se-ntîmplase cu ea. Îmi venise ideea să-i iert tot - trădarea ei - și, de-ar fi fost o
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]