KorAP: Find »[drukola/base=stepă & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...107 108 109 ...112 >

2,798 matches

Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689

buzelor unei femei sub voalul scânteind de picături înghețate... Am păstrat câteva secunde pe chipul meu senzația aceea contradictorie. Vraja acelui trecut transfigurat mă exaltase și mă istovise totodată. Așezat pe balcon, respiram sacadat, cu privirea oarbă, pierdută în noaptea stepei. Deveneam, fără îndoială, un maniac al alchimiei timpului. Revenindu-mi cu greu, mi-am rostit din nou „sesam”-ul: „Și totuși, a existat în viața soldatului bătrân ziua aceea de iarnă...” Și îl vedeam pe bătrânul cu cască de conchistador

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
de paie, am văzut cartea. Așezat pe covor, am ascultat-o citind. O lampă de masă îi lumina chipul. Pe perete, siluetele noastre se conturau cu o precizie halucinantă. Din când în când, o pală de aer rece, venind din stepa nocturnă, năvălea pe ușa de la balcon. Vocea Charlottei avea tonalitatea cuvintelor cărora le asculți ecoul ani de zile după ce au fost rostite: ... Or, chaque fois que je viens à l’entendre, De deux cents ans mon âme rajeunit... C’est

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
A doua zi dimineața, m-am trezit târziu. În camera alăturată, revenise deja ordinea... Vântul își schimbase direcția și aducea adierea caldă a Mării Caspice. Ziua rece de ieri părea foarte îndepărtată. Spre amiază, fără nici un plan, am ieșit în stepă. Mergeam în tăcere, unul lângă altul, ocolind hățișurile Stalinkăi. Apoi, am traversat calea ferată îngustă năpădită de buruieni. De departe, Cucușka și-a făcut auzită chemarea șuierătoare. Am văzut apărând micul convoi care parcă alerga printre tufe de flori. S-

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
scopul acela monumental, să mă dizolv în masa minunat de iresponsabilă a camarazilor mei. Aruncam grenade de manevră, trăgeam, instalam un cort. Fricit. Senin. Sănătos. Și, cu stupoare, îmi aminteam uneori de adolescentul care, într-o casă veche de la marginea stepei, petrecea zile întregi meditând la viața și la moartea celor trei femei zărite într-o grămadă de ziare vechi. Dacă cineva mi l-ar fi prezentat pe visătorul acela, fără îndoială că nu l-aș fi recunoscut. Nu m-aș

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
pe malul acela, despre fragilitatea ei, în noaptea precedentă, care mă făcuse să mă gândesc la tulpinile de nufăr. Am simțit brusc, și cu o fericire intensă, că ar trebui să vorbesc și despre balconul Charlottei, despre serile noastre din stepă, despre cele trei cochete într-o dimineață de toamnă pe Champs-Élysées... Chipul i s-a crispat într-o expresie totodată disprețuitoare și neliniștită. Buzele i-au fremătat. - Ești bolnav sau ce-i cu tine? a spus ea tăindu-mi vorba

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
ieșire. M-au zărit. „Franțuzul! Franțuzul...”, șoapta aceea m-a însoțit un moment, apoi a pierit în primul val de muzică. A doua zi, fără să anunț pe nimeni, plecam la Saranza. 3 Mergeam prin orășelul acela somnoros, pierdut în mijlocul stepei, ca să distrug Franța. Trebuia să termin odată cu Franța Charlottei, care făcuse din mine un mutant ciudat, incapabil să trăiască în lumea reală. În mintea mea, această distrugere trebuia să semene cu un țipăt prelung, cu un răcnet de mânie, care

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
limbă străină, necunoscută - o limbă care nu îmi spunea nimic. După un minut, recunoșteam franceza... Charlotte îngâna un cântec foarte încet, suspinând din când în când, lăsând să se strecoare între două strofe din recitarea ei liniștea de nepătruns a stepei. Era cântecul căruia, încă de mic copil, îi descoperisem farmecul și care, acum, concentra asupra lui toată ranchiuna mea. Aux quatre coins du lit, Un bouquet de pervenches...1 „Da, tocmai, miorlăiala asta franțuzească care nu mă lasă să trăiesc

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
pasăre”, nici alte bunătăți din copilăria noastră. Cu stupoare, îmi dădeam seama că feliile acelea de pâine neagră, ceaiul acela chior erau hrana obișnuită a Charlottei. După ce am mâncat, o așteptam pe balcon. Aceleași ghirlande de flori, aceeași nemărginire a stepei încețoșate de căldură. Între două tufe de trandafiri - chipul bacantei de piatră. Brusc mi-a venit să arunc capul acela peste balustradă, să smulg florile, să sfarm nemișcarea câmpiei cu strigătul meu. Da, Charlotte avea să vină să se așeze

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
patul, mi-a spus ea în cele din urmă, plecând de pe balcon. M-am îndreptat, am aruncat o privire mirată în jurul meu. Scăunelul Charlottei, lampa cu abajur turcoaz, bacanta de piatră, cu surâsul ei melancolic, balconul acela îngust atârnat deasupra stepei nocturne - totul mi-a părut dintr-o dată atât de fragil! Năucit, îmi aminteam de dorința mea de a distruge cadrul acela efemer... Balconul devenea minuscul - ca și cum l-aș fi privit de la o distanță foarte mare -, da, minuscul și fără apărare

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
liniștea revenea brusc și se auzea scrâșnetul nisipului lovindu-se de geamuri și bâzâitul febril al unei muște. Era prima zi de manevre, care aveau loc la câțiva kilometri de Saranza. Am mers mult. Mai întâi traversând orașul, apoi în stepă. Charlotte vorbea cu aceeași voce calmă și detașată ca în ajun, seara, pe balcon. Istorisirea ei se pierdea în vacarmul vesel al orchestrei, apoi, când înceta brusc vântul, vorbele ei sunau cu o stranie claritate în golul acela cu soare

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-l ca pe un copil pe bărbatul schilodit. Charlotte a încercat să vadă dacă ciungul ei era tot acolo. Unul dintre milițieni a împins-o deoparte... Mergeam drept înainte, îndepărtându-ne de Saranza. Vacarmul orchestrei militare se stinsese în liniștea stepei. Nu mai auzeam decât foșnetul ierburilor în bătaia vântului. Și, în nemărginirea aceea luminoasă și caldă, a răsunat din nou vocea Charlottei. - Nu, nu se băteau pentru banii aceia furați, nu! Toată lumea înțelegea. Se băteau... ca să se răzbune pe viață

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
mai de deasupra capetelor lor... Să băteau ca și cum ar fi vrut să sfideze pe cineva. Pe cel care a amestecat într-o singură viață cerul acela de primăvară și trupurile lor schilodite... „Stalin? Dumnezeu?”, era să întreb, dar aerul de stepă făcea cuvintele aspre, greu de rostit. Nu mai fusesem niciodată atât de departe. Saranza se înecase demult în adierea cețoasă de la orizont. Escapada aceea fără țel ne era indispensabilă. În spatele meu, simțeam aproape fizic umbra unei mici piețe moscovite... Am

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
gigantice cu interiorul nisipos, apoi să coborâm într-o vale. Brusc, prin hățișul sălciilor a strălucit o apă. Ne-am zâmbit, am exclamat într-un singur glas: - Sumra! Era un afluent al Volgăi, unul dintre râurile discrete, pierdute în imensitatea stepei, și cărora li se cunoaște existența numai pentru că se varsă în marele fluviu. Am rămas la umbra sălciilor până seara... Abia pe drumul de întoarcere și-a terminat Charlotte povestea. - Autoritățile s-au săturat în cele din urmă de toți

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
de la o mare înălțime, am văzut o femeie cu părul alb, îmbrăcată cu o rochie foarte simplă de saten deschis la culoare, o femeie așezată pe jos în inima necuprinsului care se întinde de la Marea Neagră până în Mongolia și se numește „stepă”. Bunica mea... O vedeam de la distanța inexplicabilă pe care o luasem în ajun drept un fel de iluzie optică datorată tensiunii mele nervoase. Ghiceam parcă amețitoarea dezrădăcinare pe care trebuia să o simtă adesea Charlotte: o dezrădăcinare aproape cosmică. Ea

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
malul Sumrei. Plecam dis-de-dimineață, ducând cu noi o ploscă mare cu apă, pâine, brânză. Seara, profitând de prima adiere răcoroasă, ne întorceam acasă. O dată ce drumul ne era cunoscut, nu ni se mai părea așa de lung. În monotonia însorită a stepei descopeream o mie de repere, jaloane care ne-au devenit repede familiare. Un bloc de granit, în care fragmente de mică scânteiau de departe în soare. O fâșie de nisip care semăna cu un deșert minuscul. Un loc plin de

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
plin de mărăcini, care trebuia evitat. Când Saranza dispărea din fața ochilor noștri, știam că, în curând, linia terasamentului avea să se desprindă de orizont, iar șinele să lucească. Și, o dată trecut acest hotar, aproape că sosisem - dincolo de văgăunile care brăzdau stepa cu tranșeele lor abrupte, presimțeam deja prezența râului. Parcă ne aștepta... Charlotte se instala cu o carte la umbra sălciilor, la un pas de curentul apei. Eu, până la epuizare, înotam, mă scufundam, traversând de mai multe ori râul îngust și

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
malurilor lui se aliniau o puzderie de insule acoperite cu iarbă deasă, unde aveai exact atâta loc cât să te așezi și să te crezi pe o insulă pustie, în mijlocul oceanului... Apoi, întins pe nisip, ascultam liniștea de nepătruns a stepei... Conversațiile noastre luau naștere fără pretext și păreau să decurgă din șiroirea însorită a Sumrei, din foșnetul frunzelor lunguiețe ale sălciilor. Charlotte, cu mâânile puse pe cartea deschisă, privea dincoolo de râu, spre câmpia arsă de soare, și începea să

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
cu mâânile puse pe cartea deschisă, privea dincoolo de râu, spre câmpia arsă de soare, și începea să vorbească, ba răspunzând întrebărilor mele, ba luându-le-o înainte intuitiv cu istorisirea ei. În timpul acelor lungi după-amieze de vară în inima stepei, unde fiecare fir de iarbă răsuna de uscăciune și de căldură, am aflat eu ceea ce mi se ascundea altădată din viața Charlottei. Și ceea ce înțelegerea mea de copil nu reușea să cuprindă. Am aflat că soldatul din primul război mondial

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
iubea pe Fiodor, m-am gândit eu firesc. El a făcut ca țara asta, în care ea a suferit atât de mult, să poată deveni a ei. Și îl iubește încă. După toți anii aceștia fără el. Îl iubește în stepa asta nocturnă, în imensitatea asta rusească. Îl iubește...” Dragostea mi-a apărut din nou în toată dureroasa ei simplitate. Inexplicabilă. Inexprimabilă. Ca și constelația care se oglindea în ochiul unui animal rănit, în mijlocul unui deșert acoperit de gheață. Hazardul unui

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
fie „esteților”? Literatura se dovedea a fi o permanentă uluire în fața șuvoiului verbal în care se topea lumea. Franceza, limba mea „strămaternă”, era, vedeam acum, prin excelență limba uimirii. ... Da, din ziua îndepărtată petrecută pe malul unui râuleț pierdut în mijlocul stepei, mi se întâmplă, în plină conversație franțuzească, să-mi amintesc de surpriza mea de altădată: o doamnă cu părul cărunt, cu ochi mari, liniștiți, și nepotul ei stau așezați în inima câmpiei pustii, arse de soare și foarte rusești prin

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
ei, întorcând paginile, se țesea în unduirea ramurilor lungi ale sălciilor... Așadar, contopirea aceea ascundea taina frumuseții sale! Da, chipul, trupul ei nu se crispau, speriate de sosirea bătrâneții, ci se lăsau pătrunse de vântul însorit, de miresmele amare ale stepei, de răcoarea crângului de sălcii. Iar prezența ei conferea o uimitoare armonie acelei întinderi pustii. Charlotte era acolo și, în monotonia câmpiei arse de căldură, se înfiripa o consonanță insesizabilă: foșnetul melodios al curentului, mirosul aspru al lutului umed și

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
golașă...” Și totuși, franceza Charlottei păstrase o extraordinară vigoare, densă și pură, transparența de ambră pe care o capătă vinul vechi. Limba aceea supraviețuise viscolelor siberiene, arsurii nisipurilor din deșertul Asiei Centrale. Și răsună încă pe malul acestui râu, în mijlocul stepei nesfârșite... Abia atunci i s-a înfățișat privirii mele singurătatea acestei femei în toată simplitatea ei sfâșietoare și cotidiană. „Ea nu are pe nimeni cu care să vorbească, mi-am spus eu cu stupefacție. Nimeni cu care să vorbească franțuzește

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
am aruncat o privire Charlottei, ridicând din sprâncene cu o strâmbătură batjocoritoare. Ea a ghicit fără efort ce voia să spună zâmbetul meu. Dar marele furnicar trezit nu a părut să o intereseze. A vorbit numai când am ajuns în stepă: - Iarna trecută, mi-a spus ea în franceză, i-am dus medicamente Frosiei, băbuța aceea cumsecade, știi, care fuge întotdeauna prima de îndată ce apare Gavrilici... Era tare frig în ziua aceea. Am deschis cu multă greutate ușa izbei lor... Charlotte și-

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
florilor de gheață care acopereau geamul. Da, ca și cum trăsăturile ei ar fi fost desprinse dintre podoabele de promoroacă. N-am mai văzut o frumusețe atât de fragilă. Da, ca o icoană desenată pe gheață... Am mers multă vreme în tăcere. Stepa se întindea încet înaintea noastră în țârâitul răsunător al greierilor. Dar zgomotul acela sec, căldura aceea nu mă împiedicau să păstrez în plămâni aerul înghețat din izba mare și neagră. Vedeam fereastra acoperită cu promoroacă, scânteierea albastră a cristalelor, femeia

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
espadrilele și, cu rochia suflecată până la genunchi, se plimba prin apă. Cocoțat pe una dintre insulițe, o priveam mergând de-a lungul râului. Din nou mi s-a părut că o văd, pe ea și malul cu nisip alb și stepa - ca de la o mare distanță. Da, ca și cum aș fi fost suspendat în nacela unui balon. Așa sunt observate (aveam să aflu mult mai târziu) locurile și chipurile pe care, inconștient, le situăm deja în trecut. Da, o priveam de la o

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]