5,048 matches
-
textul de comunicat comun prezentat de ambasadorul român și comunicatul a fost dat publicității la 29 iunie 1972, referitor la stabilirea relațiilor diplomatice între România și Bangladesh la nivel de ambasadă, România recunoscând Republica Populară Bangladesh ca stat independent și suveran (Pakistanul nu a văzut cu ochi buni această recunoaștere de către România). Primul contact între instituții din cele două țări a avut loc la nivelul Ministerelor Afacerilor Externe, prin vizita la București a ministrului de externe al Bangladesh, Abdul Azad, la
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1528_a_2826]
-
mongoli, Regatul Angkor s-a destrămat în secolul XIII, părți ale statului revenind Siamului și Regatului vietnamez. Veniți printre primii europeni, în secolul XVII, francezii au instaurat în secolului XIX dominația colonială asupra Cambodgiei ("protectoratul", în 1863), desființarea ultimelor drepturi suverane în anul 1884 și au inclus țara în anul 1887 în Uniunea Indochineză. Trupe japoneze au ocupat Cambodgia în anii 1941-1945. Regele Norodom Sihanouk a proclamat, la 12 martie 1945, independența, dar intervenția militară franceză a reinstaurat vechea dominație. În urma
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1528_a_2826]
-
să ramburseze creditul prin livrări în România de sinter de nichel. Protocolul semnat în anul 1973 (5 martie) prevedea o creștere de 63% față de cifrele din anul precedent, afirmându-se ca un nou gen de colaborare între state libere și suverane, fiind un exemplu de raporturi pe deplin echitabile. În primăvara anului 1973, au avut loc la București lucrările celei de a III-a sesiuni a Comisiei mixte de colaborare economică și tehnico-științifică; a fost subliniată hotărârea de a face totul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1528_a_2826]
-
printr-o lucrare geografică din secolul al XVIII-lea. După proclamarea independenței de stat a României, au fost întreprinse legături oficiale cu state din America Latină, printre primele aflându-se și Peru, care a recunoscut actul intrării României în rândul statelor suverane și independente. La 8 aprilie 1880, guvernul român a notificat părții peruane proclamarea independenței de stat a României "exprimându-și speranța în stabilirea de relații de bună și cordială prietenie între cele două țări"112. La 17 septembrie 1880, președintele
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1528_a_2826]
-
României "exprimându-și speranța în stabilirea de relații de bună și cordială prietenie între cele două țări"112. La 17 septembrie 1880, președintele Republicii Peru, Nicolas de Pierola, sublinia satisfacția față de "proclamarea solemnă a independenței României ca stat liber și suveran și dorința fierbinte ca relațiile de bună și cordială prietenie dintre cele două state să se dezvolte"113. "La 12 august 1894, noul președinte al Republicii Peru, Andres A. Caceres, notifica preluarea conducerii supreme a Națiunii, exprimându-și, la rândul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1528_a_2826]
-
expulzare a evreilor din regatul spaniol. Ședința inaugurală a avut loc chiar în Sala Tronului unde a fost semnat actul, iar prezența noastră aici ne-a trezit emoții puternice și nu puține sentimente de orgoliu ca reprezentanți ai statului evreiesc suveran, reîntorși în calitate de cetățeni liberi în cetatea de unde a pornit una din cele mai cumplite campanii de prigonire a poporului evreu martirizat. Simpozionul care și-a propus să dezbată tema despre configurația dorită a păcii israeliano-palestiniene a fost, ca eveniment, o
Confesiunile unui diplomat by Eliezer Palmor [Corola-publishinghouse/Memoirs/927_a_2435]
-
ochii lor sculptați în marmură, mi-am șoptit: "Ei bine, Maiestățile Voastre, ați crezut că alungându-ne pe drumul pribegiilor veți pune capăt existenței poporului evreu! Dar uite că socoteala voastră a fost greșită, căci noi, demnitari ai statului evreiesc suveran, ne aflăm acum în fața rămășițelor voastre și nu pot să nu vă spun că până și numai gândul la persoana voastră mizerabilă stârnește în mine un dispreț fără sfârșit!". * * * În încheierea acestui capitol de amintiri, aș dori să evoc întâlnirea
Confesiunile unui diplomat by Eliezer Palmor [Corola-publishinghouse/Memoirs/927_a_2435]
-
în 1948, și până la prăbușirea Imperiului Sovietic în 1989, confirmă teza că aceste relații au fost conduse, din partea partenerilor Statului Israel, în majoritatea anilor cuprinși în aceste patru decenii, într-un mod care contrazice normele acceptate de comportament între state suverane și care dăunează intereselor țărilor respective. Prezentarea în continuare a relatării istorico-diplomatice a desfășurării acestor relații va dovedi temeinicia tezei enunțate. Victoria forțelor aliate, ale Uniunii Sovietice printre ele, în cel de-al Doilea Război Mondial, a dus, la scurt
Confesiunile unui diplomat by Eliezer Palmor [Corola-publishinghouse/Memoirs/927_a_2435]
-
că au găsit în ele o înclinare spre moderație în ceea ce privește definirea dreptului refugiaților la întoarcere; în schimb însă, Arafat nu s-a simțit tentat să spună și nu a spus nimic în legătură cu teme majore precum cea legată de legimitatea prezenței suverane evreiești în Eretz Israel și cea legată de Convenția Palestiniană. Acesta a fost, probabil, motivul care l-a determinat pe Roland Dumas să exercite presiuni masive asupra lui Arafat determinându-l să folosească termenul de caduc atunci când, în interviul programat
Confesiunile unui diplomat by Eliezer Palmor [Corola-publishinghouse/Memoirs/927_a_2435]
-
a interpretat cu fidelitate riguroasă semnificațiile evenimentului. Căci, deși Arafat a recunoscut existența Statului Israel ca un fapt împlinit (de facto), el nu a recunoscut existența acestuia de drept (de jure) și, cu atât mai puțin legitimitatea dreptului existenței evreiești suverane în Eretz Israel. Pe de altă parte, Dumas a mers cam departe, exagerând sensul noțiunii de caduc atunci când a susținut că "acesta este cât se poate de evident, ba având chiar și o semnificație juridică, ceea ce ne scutește de necesitatea
Confesiunile unui diplomat by Eliezer Palmor [Corola-publishinghouse/Memoirs/927_a_2435]
-
de foarte sus. Îți arată, la o adică, fața lui „umană“, subteranele lui de „băiat de comitet“. Uneori are veleități culturale: îți trântește câte un citat fin, invocă, vag plictisit, câte o carte la modă. De fapt, are un dispreț suveran pentru intelectuali: îi manevrează, îi momește, îi cumpără. Noii îmbogățiți cred, de asemenea, că banii sunt o justificare suficientă pentru orice tip de licență. Cred, așadar, că își pot permite ceea ce alții, mai peticiți, nu își pot permite. Au, de
Despre frumuseţea uitată a vieţii by Andrei Pleşu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/578_a_1239]
-
alte satisfacții decât zdrelirea portretului prezidențial, pornind de la orice. Cum arată viața lor de familie? Iubirile lor? Ficatul lor? Ce visează? Ce le face plăcere? Ce citesc? Dar încerc să mă pun și în pielea președintelui. Care nesocotește frecvent prestigiul suveran al pozi ției sale, pentru a se răfui, nervos, cu unii ziariști și doi-trei „moguli“. Îl văd irosindu-se în atac, distribuind, în toate direcțiile, epitete joase, supărat pe popor (după ce l-a idolatrizat) și păstrându-și îngăduința numai pentru
Despre frumuseţea uitată a vieţii by Andrei Pleşu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/578_a_1239]
-
nivelul idolului său. La fel, idolul nu-și pune problema să coboare la nivelul celui care îi oficiază cultul. Idolul nu se întrupează. Nu stă la masă cu vameșii și cu păcătoșii, nu se lasă ucis de netrebnicii lumii. E suveran, rece, invulnerabil. Într-un cuplu de îndrăgostiți, nu există, în mod normal, relații de subordonare. Când unul din parteneri devine dominator, când apare ideea unei ierarhii a calităților, cuplul e în pericol. Iubirea impune amândurora un comportament slujitor. Fiecare se
Despre frumuseţea uitată a vieţii by Andrei Pleşu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/578_a_1239]
-
Mofturi!“ și mă întorc, destins, la deliciile înveselitoare care îmi ies în întâmpinare pagină de pagină. Cititorul contemporan are o șansă aparte: poate ajunge la nimbul - insuficient frecventat - al deplinătății caragialiene, al veseliei lui incoruptibile, ca și al gravității lui suverane, datorită unui mare cunos cător: vesel, ca și Caragiale, voluptuos, lacom de realitate, neobosit consumator - dar și mare fur nizor - de miresme și cuvinte, dinamic până la risipă, trândav, când senzualitatea o cere, ca un turc, bun de gură, bun de
Despre frumuseţea uitată a vieţii by Andrei Pleşu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/578_a_1239]
-
un patron bine plătitor și de un CNA anemic decât de o întreagă structură de partid. Sau de gura rea a altor jurnaliști. Jurnalistul, spuneam, vrea să se simtă „liber“. În spa țiul său de ziar, sau de emisie, e suveran. Face tot ce-i dă prin cap și prin gură. E la el acasă, la el în baie și, uneori, la el în closet. Poate da de pământ cu oricine, poate vorbi ca la birt, ca într-un dormitor de
Despre frumuseţea uitată a vieţii by Andrei Pleşu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/578_a_1239]
-
în măsura în care este o gândire politică"121 -, practica absolutismului iosefinist, facilitând dialogul cu puterea centrală, cultivă în rândul stărilor locale încrederea în posibilitatea transformărilor modernizatoare a societății civile. În acest context, reprezentantul elitei politice românești din Bucovina, în dialogul cu puterea suverană, apelează la modalitatea petiționară, specifică iluminismului, redactând o serie de memorii politice, între anii 1780-1781, pe care le adresează Curții din Viena. În calitatea sa de deputat al Bucovinei, reprezentând interesele tuturor stărilor provinciale, Balș s-a deplasat în toamna
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1474_a_2772]
-
aveau aceleași aspirații, discutând de la egal la egal, În termenii suveranității naționale. Ăsta era progresul, negentropia menită a compensa entropia fragmentării, mai bine zis a multiplicării imperiale sub masca națiunii. Pentru o vreme Însă, căci: Entropizarea continuă, rozând principiul națiunii suverane. Fragmentând statul național În favoarea altui principiu: suveranitatea etnică, prin care apar noi state În ONU: din Cehoslovacia două, din Jugoslavia cinci până la Daton. Iar uneori se sare și calul: cică moldovenii, adică basarabenii, sunt un popor, o etnie, aparte de
Gânduri în undă by Cristinel Zănoagă () [Corola-publishinghouse/Journalistic/1186_a_2365]
-
și vom mai vedea care altul, cu stat cu tot. Căci entropia uzează de multe trucuri: dă-i cu drepturile minorităților, cu ale omului, și astfel s’ar tinde până la divizarea la nivelul vreunei comunități locale, chiar a individului, desigur suveran... care, pentru a se Însura ar trebui să Încheie un tratat... Menținerea unui echilibru conservator, căci nimic nu se poate pierde, compensează pulverizarea, entropizarea, din planul fizic al existenței biologice, iar când e vorba de societatea umană, a statalității, prin
Gânduri în undă by Cristinel Zănoagă () [Corola-publishinghouse/Journalistic/1186_a_2365]
-
în brațe și o mângâiam pe pieptul meu pe nebunateca copilă 169. Mai târziu, scârbit peste măsură de iubiri comune, înotânde în mocirla vieții obișnuite și desfășurate mai toate în umbra interesului, Eminescu va izbucni în interogații de un dispreț suveran: Ca toți să fiu? ca dânșii să fiu viclean fățarnic?/ Să cumpăr cu un zâmbet, un zâmbet iar zădarnic;/ Viața adoratei și gingașei copile/ Să o pătez cu umbra plăcerei unei zile/ Și să iubesc ca dânșii... când partea cea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
mănăstirea Văratec." Repede (urgență națională!) a fost convocată o comisie de specialiști autentici, căreia i s-au prezentat dovezile că Valeria Sturdza a fost Valeria Sturdza... și atât. În rest, folclor local, fabulații și fantezie cât cuprinde. Dar și ignoranță suverană! Oricum, s-a admis botezarea școlii cu numele Valeriei întrucât este vorba de un personaj cultural aparținând istoriei locului, care a scris și poezie. Măruntă și epigonică, cum se poate vedea și din strofa publicată (de această dată, de "Evenimentul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1578_a_2876]
-
de generoase și entuziaste. Cine să mai știe, acum, câtă emoție va fi "ars" pe scândura scenei Naționalului ieșean vreme de peste patru decenii, rămânând cel mult o scânteie ici-colo, în sertărașul ignifugat al amintirilor dragi; în rest, uitare deplină și suverană. Un singur om poate depune mărturie credibilă și avizată: N. Barbu. Vreme de 42 de ani (1942-1984) a urmărit cu creionul în mână, cronicărește, spectacol după spectacol, închegând fără să-și propună cea mai completă și exactă istorie a unei
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1578_a_2876]
-
relatare întemeiată pe probe din arhive, mai ales ale Securității, prefer cartea-document. Prea multe nu știm despre "vremea aceea" și, până la plusul de cunoaștere nuanțată și rafinată, apanaj al ficțiunii, rămâne să astupăm găurile-hău din care se înfiripă ignoranța noastră suverană. S-au împăunat destui viteji după război, s-au publicat jurnale trucate, s-au confecționat și eroi din carton presat, avizi de privilegii și recompense dar toate astea n-au cum să disloce, din raftul prim al interesului, suferința autentică
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1578_a_2876]
-
o fi fost Maican chiar îngeraș, dar... "Și la urmă, vai, bârfitul / E ca mort nenorocitul / Sub opinia mulțimii / E pe veci înmormântat". "Locul de veci" i l-a oferit imediat Teatrul Național din București, unde Maican s-a impus suveran încă de la prima montare. La Iași, târâșenia a ajuns și în fața Tribunalului. Maican se adresează patetic judecătorilor: "Îmi iubesc cu atâta pasiune profesia mea, căreia m-am dedicat 22 de ani, încât am legat-o inseparabil de însăși viața mea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1578_a_2876]
-
clădirea în care Mihail Kogălniceanu a ținut întâiul curs de istorie a românilor, fostă reședință domnească, apoi sediu al Academiei Mihăilene. Pe alte meleaguri, astfel de zidiri sunt proteguite cu clopote de sticlă; la noi, a doborât-o târnăcopul inculturii suverane. Apoi, fiindcă prin demolare nu s-a obținut mare lucru, strada rămânând la fel de îngustă (câtă vreme arcul de zidărie ce lega clădirea de aceea a Liceului Național și îngusta trecerea, dispăruse de mult), iar în respectivul perimetru nu s-a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1578_a_2876]
-
și se uită pierduți la apă. Rămân acolo, muți, să privească cum se închide la culoare albastrul acela vinețiu și urmăresc delfinii țâșnind printre valuri, îmbătați și ei de culorile sângerii ale asfințitului. Izbutesc să-mi dau seama de fericirea suverană ce domnește pe chipurile lor: e ca și cum între ei și mare ar exista o comunicare agonică de care eu rămân complet străin. Metamorfoze Norii dau contur pe cer metamorfozelor din cartea mea... Observ fantasticele lor transformări ce mă intrigă enorm
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2342_a_3667]