3,167 matches
-
de labirint prin care gândurile mele s-or afunda neștiutoare și-adesea n-or găsi ieșire, din bezna umedă, la soare... Cu două guri ca de fântână, din care ultimul meu vis, scafandru mic, privind cu spaimă spre fundul negrului abis, va încerca, zadarnic poate, s-adune înșirate-n salbe recolta de mărgăritare a viitoarelor nopți albe... Cuvinte șterse peste-o clipă; un madrigal, o amintire a unei clipe viitoare, sau o poemă de iubire pe care voi citi-o, poate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1483_a_2781]
-
Se încărca de energie și însăși ființa ei se umplea de o nouă strălucire. Apoi își îmbrăca paltonul și privirea dintotdeauna. Ne întorceam când era deja întuneric, când afară nu se vedea nimic. De la stație până acasă fugea, terorizată de abisul care o înconjura. Chipul mamei mi-a trecut prin fața ochilor, multe chipuri de ale ei unul după altul, până la ultimul, chipul pecetluit de moarte, când le-am cerut groparilor încă o clipă să-l pot privi. Am scuturat capul cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
reușești să-l vezi, de parcă a fost înghițit de gardul viu de publicații academice și serii de reviste, subțiindu-se, ca să se poată strecura prin interstițiile lacome de praf, înghițit poate de destinul anulant, ce amenința obiectul studiilor sale, de abisul întreruperii bruște a romanului. Ai vrea să te proptești pe marginea acestui abis, susținând-o pe Ludmila, sau agățându-te de ea; mâinile tale încearcă să-i apuce mâinile... Nu mă întrebați unde e urmarea acestei cărți! Un strigăt acut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1925_a_3250]
-
academice și serii de reviste, subțiindu-se, ca să se poată strecura prin interstițiile lacome de praf, înghițit poate de destinul anulant, ce amenința obiectul studiilor sale, de abisul întreruperii bruște a romanului. Ai vrea să te proptești pe marginea acestui abis, susținând-o pe Ludmila, sau agățându-te de ea; mâinile tale încearcă să-i apuce mâinile... Nu mă întrebați unde e urmarea acestei cărți! Un strigăt acut pornește dintr-un punct nedeterminat dintre biblioteci. - Toate cărțile continuă dincolo... Vocea profesorului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1925_a_3250]
-
pornește dintr-un punct nedeterminat dintre biblioteci. - Toate cărțile continuă dincolo... Vocea profesorului urcă și coboară; unde s-a băgat? Poate se rostogolește sub birou, poate e gata să se agate de plafonieră. — Continuă unde? întrebați voi, pironiți pe marginea abisului. Dincolo de ce...? — Cărțile sunt treptele pragului... Toți autorii cimerieni l-au trecut... Apoi începe limba fără cuvinte a morților, care spune lucruri pe care numai limba morților le poate spune. Cimeriana e ultima limbă a celor vii... e limba pragului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1925_a_3250]
-
să citesc cu-adevărat... Ludmila e cea care vorbește astfel, cu convingere și căldură. E așezată în fața profesorului, îmbrăcată simplu și elegant, în culori deschise. Felul ei de a fi, plin de interes pentru ceea ce-i poate oferi lumea, îndepărtează abisul egocentric al romanului sinucigaș, care sfârșește prin a se scufunda în sine însuși. În vocea ei cauți confirmarea nevoii tale de a te agăța de lucrurile existente, de a citi ceea ce e scris și gata, alungând fantasmele ce scapă printre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1925_a_3250]
-
bucăți de gheață, ca niște nori albi. Într-o spaimă de-o clipă, mi se pare că aud ce aude ea: fiecare gol continuă în gol, fiecare ieșind, chiar cel mai mic, dă într-altul, fiece văgăună se termină în abisul infinit. O iau pe după umeri; încerc să rezist îmbrânciturilor celor ce vor să coboare și ne apostrofează: - Ei, lăsați-ne să trecem! Duceți-vă să vă îmbrățișați în altă parte, nerușinaților! Unicul mod de a ne sustrage avalanșei de oameni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1925_a_3250]
-
ceremonie a unui cult secret și sacrificial, oficiat de Irina, care e în același timp divinitatea, profanatoarea și victima cultului. Povestirea reia firul întrerupt; spațiul pe care trebuie să-l parcurgă acum e extrem de încărcat, dens, nepătruns de teama de abis; între perdelele cu desene geometrice, pernele, atmosfera impregnată de mirosul trupurilor noastre goale, sânii Irinei, abia înălțați deasupra toracelui slab, sfârcurile brune, mai potrivite pe un sân mai plin, pubisul strâmt și ascuțit, în formă de triunghi isoscel (cuvântul „isoscel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1925_a_3250]
-
de Franziska văd deschizându-se fisuri, brazde, crăpături; dintr-o clipă într-alta picioarele mele sunt pe punctul de a fi înghițite într-o crăpătură: interstițiile se lărgesc, în curând, între mine și Franziska se va interpune o prăpastie, un abis! Sar de pe un mal pe altul, iar în jos nu se vede fundul, ci doar neantul care continuă la infinit; alerg pe bucăți de lume risipite în gol; lumea se fărâmițează... Cei din Secția D mă cheamă, fac gesturi disperate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1925_a_3250]
-
degajată a mișcărilor îngerilor, ale căror chipuri par îndurătoare cu păcătoșii pe care încearcă să-i ajute în ascensiunea lor, precum și atitudinea de satisfacție a diavolilor, care-i privesc pe cei prăbușiți, dar și spaima și deznădejdea celor aruncați în abis. Dozajul culorilor, închis la chipurile celor aruncați în abus și al diavolilor, luminos la figurile și nimburile îngerilor, care zboară, a sufletului ajuns pe ultima treaptă a scării și a lui Iisus Hristos, dau compoziției, în ansamblul ei, un aer
etăţuia lui Gheorghe Duca Istorie, cultură şi spiritualitate ortodoxă by Daniel Jitaru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/503_a_738]
-
ca azi. Uită-te, Orfeule, uită-te la cenușa pe care a lăsat-o tata în scrumiera aia... Asta e revelația eternității, Orfeule, a teribilei eternități. Când omul rămâne singur și închide ochii la viitor, la reverie, i se revelează abisul înspăimântător al eternității. Eternitatea nu este viitor. Când murim, moartea ne silește să ne-ntoarcem cu o sută optzeci de grade pe orbita noastră și să o pornim îndărăt, spre trecut, spre ceea ce a fost. Și așa, la nesfârșit, depănându
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
larra, pășune -, ar peria cu privirea verdele odihnitor al câmpiei natale îndesate de o tăcută tradiție milenară și care aduce uitarea istoriei amăgitoare; ar trece pe lângă acele vechi cătune ce se privesc în undele unui râu liniștit; ar auzi liniștea abisurilor omenești. L-aș face să ajungă până la San Juan Pie de Puerto , de unde este acel singular doctor Huarte de San Juan, cel cu Examen de ingenios, la San Juan Pied de Puerto, de unde râul Nivelle coboară la San Juan de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
orice poet: să trăiască în istoria durabilă și permanentă, să nu moară. Zilele astea l-am citit pe Proust, prototip al scriitorilor și-al solitarilor, și ce tragedie cea a singurătății sale! Ceea ce îl zbuciumă, ceea ce-i permite să sondeze abisurile tragediei umane îi e sentimentul morții, dar al morții de fiece clipă, e faptul că se simte murind în fiece clipă, că-și disecă leșul propriului suflet, și cu câtă minuțiozitate! În căutarea timpului pierdut! Mereu pierdem timpul. Ceea ce se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
amară Îmi sugerează că piramidele n-au servit, probabil, numai faraonilor. Un popor Întreg și-a Închipuit că ar putea să umple neantul cu blocuri de granit. Nici Oedip n-a suferit doar pentru sine. El a vrut să umple abisul cu ceva mult mai durabil: adevărul și inima unui om. Acolo unde alții ar găsi o mie de alibiuri, el spune: nu!... (...Nu, nu despre nenorocirile mele e vorba, ci despre memorie și despre destin. Pentru că mi-am pus toată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
mie de alibiuri, el spune: nu!... (...Nu, nu despre nenorocirile mele e vorba, ci despre memorie și despre destin. Pentru că mi-am pus toată viața În cumpănă cu răspunsul dat sfinxului. Stăteam În fața monstrului uitîndu-mă la el ca Într-un abis și nu-mi era frică. Pe buzele lui zvîcnea un sînge ca al nostru. L-am privit atent cînd a rostit Întrebarea și am Înțeles. Îi era teamă să nu pronunț singurul cuvînt care-i tulbură pe zei. Și atunci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
acest Zeus disprețuit care nu poate să-i ierte titanului orgoliul, dar n-are Îndrăzneala să-l omoare. Un Dumnezeu ce se teme, În locul unuia indiferent, este opera lui Prometeu care, legat de stîncă, se uită neînduplecat spre cer, umplînd abisul cu disprețul său și obișnuindu-ne cu ideea că avem dreptul la mai multă mîndrie. O toropeală Îl cotropește uneori pe titan, din pricina luminii care inundă muntele. Toate suferințele sale s-ar rezolva dacă ar uita povestea focului. Nu, n-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
hotărîrea să moară, În ochii săi triști strălucește din nou, obosit, un licăr de dragoste. A gustat din nefericirea de a descoperi neantul În propria-i ființă. Aplecat deasupra imaginii sale din apă, s-a trezit deodată aplecat deasupra unui abis care este el Însuși. După aceasta nici un compromis nu mai e posibil. Și totuși de ce aș căuta În aceste valuri Însorite chipul lui Narcis? Cerurile limpezi din picturile Renașterii n-ar fi fost cu putință, desigur, fără ca În Evul mediu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
a se odihni. (Inscripție pe un suvenir din San Marino.) Nu plouă Încă, dar cerul s-a Înnorat și bate vîntul măturînd sibaritismul mării de ieri. Dacă Închid ochii, zgomotul valurilor se aude ca o cascadă. Timpul curgînd dintr-un abis În altul. Și Între ele, această zi căreia acum Îi cunosc bine prețul. Mă gîndesc că, probabil, după multe zile ploioase și confuze marinarii lui Columb au strigat: Pămînt! Cum ar fi strigat corăbierii antici În golful Tarent (amăgindu-se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
copleșește și Îi atîrnă ca un imens mormînt de picioare, trăgîndu-l Înapoi, ci gîndul că amintirile sale nu sînt adevărate. Orfeu se teme că ceea ce „a fost” „n-a fost niciodată” și că, de fapt, În spatele său se cască un abis și nimic altceva; are groaza neantului nu În fața pașilor săi, ci În urma sa; iar destinul său e să transforme Într-adevăr orice amintire Într-un abis În clipa cînd se Întoarce spre ea. Sfinxul merge pe urmele lui și Îi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
fost” „n-a fost niciodată” și că, de fapt, În spatele său se cască un abis și nimic altceva; are groaza neantului nu În fața pașilor săi, ci În urma sa; iar destinul său e să transforme Într-adevăr orice amintire Într-un abis În clipa cînd se Întoarce spre ea. Sfinxul merge pe urmele lui și Îi pune Întrebările În șoaptă dar nu se lasă văzut... Pe mormîntul Euridicei nu mai crește nimic decît revolta Împotriva acestui mormînt unde a coborît toată tinerețea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
am Întors capul clocoteam de revoltă Împotriva destinului meu. Auzeam pașii Euridicei și mă gîndeam că destinul rîde de mine urmărindu-mă. M-am Îndîrjit și m-am Întors ca să-mi dovedesc că nu mi-e frică să privesc În abis. Doar am avut curajul să cobor și În Infern și am cîntat umbrelor. Numai că singurătatea e mult mai rea decît moartea. Știam că nu voi vedea pe nimeni În spatele meu, știam că amăgirea se va risipi Într-o clipă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
grecești; deși, ajungînd la Napoli, și noi sîntem tentați sa urmăm exemplul lui Petrarca despre care se povestește că ar fi cutreierat adesea prin Împrejurimi, cu un manuscris al Eneidei În mînă, pentru a identifica locurile descrise de Vergiliu. În abisul În care a coborît, cerînd trecutului imposibilul, Orfeu n-a descoperit, poate, decît propria-i moarte. Ieșind spre lumina, vroia să uite frigul acestei descoperiri; ea Îi umplea ochii de Întuneric și urechile cu o liniște insuportabilă prăbușind Întreg timpul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
aer rămăsese o Îndîrjire monotonă care se scurgea și ea Încet... Ca această ploaie de noapte descătușată acum, parcă din oboseala mea. Tragediile antice Îmi sugerează o idee aparent bizară: vorbind despre destin, grecii au evitat să se uite În abis. Destinul a fost, poate, țărmul zărit de omul disperat de hazard. Și, poate, prima piramidă cu care cei vechi au Încercat să umple prăpastia goală deasupra căreia și zeii căpătau amețeli. Din repulsia față de inform s-au născut limitele, iar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
doua natură, idee reluată după două milenii de Schiller. Das Ding an sich "lucrul în sine" din Critica rațiunii pure kantiene își are originea în ideea lui Democrit: "În realitate noi nu știm nimic, pentru că adevărul se află în adâncul abisului"... "Căci naturii îi place să se ferească de ochii noștri", afirmase mai înainte Heraclit. Or, toate aceste adevăruri prime, originare, au fost văzute cu un al treilea ochi de gânditori-poeți, căci presocraticii și-au scris operele în versuri, iar stilul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
excepție ale căror studii eminesciene se disting prin revelații făcute cu ochiul transcendental al unor vizionari: Dumitru Caracostea Arta cuvântului la Eminescu (1938) și Creativitatea eminesciană (1943), Rosa del Conte Eminescu o del' Assoluto (1961), Svetlana Paleologu Matta Eminescu și abisul ontologic (1988). După o lungă istorie de filozofie "sistematică", Nietzsche face "filozofie cu ciocanul", spărgând formulele și gândind aforistic și poetic, supremele idei ale ochiului său revelator fiind Supraomul și Eterna Întoarcere menită celor care au crezut în viață și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]