KorAP: Find »[drukola/base=antichitate & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...108 109 110 ...349 >

8,708 matches

Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856

istoria literaturii: cel privitor la Antichitatea greco-latină și cel privitor la secolul al XVII-lea francez. O sintetizare a numeroaselor opinii critice ar duce la evidențierea a trei mari direcții, în funcție de perspectiva diferențiată în ceea ce privește axul fundamental al clasicismului. Astfel, considerarea Antichității, mai ales a celei eline, drept lăcașul clasicismului ideal, al clasicismului-model, reprezintă o primă viziune ce tinde să marginalizeze în acest fel chiar și mișcarea din Franța Regelui Soare, care, fiind numită, în acest context, neoclasicism, a fost asimilată unei

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
etc. în care s-a născut acesta au dus la o coagulare unică a principiilor care au corespuns mai ales fibrei interioare a poporului francez. În acest sens, se accentuează faptul că nu numai manifestările ulterioare, ci și cele din Antichitatea greco-latină au fost doar forme exterioare, insuficient maturizate și omogenizate, cărora le-a lipsit mai ales coordonata ontologică de profunzime. Francezii, în schimb, ar fi găsit în clasicism expresia perfectă a trăsăturilor celor mai reprezentative ale spiritului lor: gustul pentru

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
menționa caracterul accidental, complexitatea realității pe care ar trebui să o redea sau vechimea termenului, care presupune, totodată, și existența unor schimbări de semnificație. Acesta este cazul și în ceea ce privește noțiunea de clasic, ale cărui începuturi etimologice se pot trasa până în Antichitatea romană, unde ca substantiv classis avea, pe de o parte, sensul de clasă, iar pe de altă parte, prin raportare socială, se referea la categoria cetățenilor de frunte, cu drept de vot, iar ca adjectiv classicus viza apartenența la prima

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
stabilitate semantică, mai ales din cauza divergențelor în ceea ce privește epoca la care se face raportarea. Așa cum am mai sugerat într-o manieră mai dezvoltată în Preliminarii, opiniile critice diferă cu privire la identificarea adevăratului clasicism, clasicismul model, reperul absolut, plasându-l fie exclusiv în Antichitatea greacă, fie în cea greco-latină, fie în secolul lui Ludovic cel Mare. În funcție de modificarea acestor puncte de sprijin, neoclasicismul capătă o altă dimensiune literară. Astfel, dacă raportarea se face doar la epoca lui Pericle, atunci toate celelalte manifestări clasice vor

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
apropie de miracol, invidiat și copiat în afară, dar niciodată pe deplin reluat în alt spațiu și timp. Având în vedere cele prezentate mai sus, nu mai poate fi considerat un accident faptul că regenerarea spirituală a principiilor clasice ale Antichității s-a realizat cu atâta forță doctrinară și cu rezultate atât de valoroase în planul operei, tocmai în Franța secolului al XVII-lea. I.2.2. Principii Consolidarea doctrinei clasicismului francez s-a produs într-o manieră gradată, în mai

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
rezultate atât de valoroase în planul operei, tocmai în Franța secolului al XVII-lea. I.2.2. Principii Consolidarea doctrinei clasicismului francez s-a produs într-o manieră gradată, în mai multe etape, ce au presupus mai întâi preluarea principiilor Antichității prin filiera teoreticienilor italieni, apoi prelucrarea acestora în variantă proprie și, în final, realizarea unui corpus de legi estetice, uimitor prin omogenitatea și forța lor, după cum sugera și Philippe van Tieghem: "De la un ansamblu adeseori confuz și totdeauna complex, ei

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
și anume imitarea anticilor. Este o coordonată esențială a curentului secolului al XVII-lea deoarece concretizează de fapt punctul de pornire al acestuia, baza sa ideologică, preluată și prelucrată, după cum am mai afirmat, din poeticile greco-latine. Relația clasicismului francez cu Antichitatea nu este însă una lipsită de complexitate, iar o subordonare a acesteia ideii de epigonism sau reproducere servilă, ar reprezenta o simplificare neconformă cu realitățile timpului și, mai ales, cu modul în care scriitorii și teoreticienii veacului al XVII-lea

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
au rezistat scurgerii necruțătoare a timpului, anticii au dovedit justețea ideologiei lor estetice. Ca urmare, pentru a putea crea în aceleași linii ale valorii supreme, este necesară o reactualizare a acestui model viabil, reactualizare care se produce prin revalorificarea regulilor Antichității. " Totul s-a spus" afirma La Bruyère în incipitul la Caracterele "și noi ne-am ivit prea târziu, după mai bine de șapte mii de ani de când există oameni pe lume și de când cugetă. Pe tărâmul moravurilor, ce-a fost

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
nici îndelung în propriul lor timp și spațiu, fără să evadeze în alte perioade. [...] Ori că urmau calea creștină, ori pe cea a clasicismului, aici și acum trebuiau să lase locul unui altundeva infinit mai demn de atenție."19 Fascinația Antichității, deși codificată estetic, nu a fost însă niciodată subsumată unei atitudini servile, după cum o demonstrează și afirmația unuia dintre scriitorii începutului de secol al XVII-lea, Théophile de Viau "trebuie să scriem cum a scris Homer, nu ce a scris

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
dispută a avut doar la un nivel superficial efectul desprinderii de antici, căci această raportare la trecut a fost redimensionată în neoclasicisme în respectul pentru tradiție și recunoașterea nevoii unui model. Legat indisolubil de aspectele discutate anterior privind relaționarea la Antichitate este și principiul imitației naturii, pe care l-am menționat pe scurt în rândurile de mai sus, făcând precizarea că elementul vizat este, de fapt, natura umană mai ales în resorturile sale interioare, de aceea s-a afirmat în mai

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
scrisul corect și izvor și principiu"32 Cu alte cuvinte, se poate considera că scrierile lui Descartes nu au făcut decât să întărească, să coaguleze, o aspirație deja existentă, care s-a împletit într-un mod extrem de fericit cu admirația Antichității: "Clasicismul rămâne, nu produsul exclusiv al unei rațiuni definitiv victorioase, ci produsul acelei subtile ecuații dintre rațiune și cultul frumosului antic."33 Consecința primordială a raționalismului estetic va fi credința în existența unor reguli universale și imuabile care să ordoneze

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
a fost imposibil de ignorat, un reper estetic de prim ordin în cursul dezvoltării literaturii. În această ordine de idei, clasicismul francez nu mai poate fi considerat o simplă copie a modelului greco-latin. Cu toate că ideile directoare sunt preluate din poeticile Antichității, curentul literar coagulat în Franța secolului al XVII-lea a reușit să le reformuleze într-o manieră extrem de convingătoare, de puternică, încât nu se poate vorbi de un epigonism steril. S-a afirmat, chiar, că prin mișcarea franceză s-a

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
Franța secolului al XVII-lea a reușit să le reformuleze într-o manieră extrem de convingătoare, de puternică, încât nu se poate vorbi de un epigonism steril. S-a afirmat, chiar, că prin mișcarea franceză s-a produs o modernizare a Antichității.44 O dovadă în plus a acestui aspect este că redimensionarea principiilor antice nu a fost una artificială, searbădă, ci a generat o serie impresionantă de capodopere. Fedra, Avarul, Fabulele lui La Fontaine etc. stau mărturie pentru fertilitatea deplină a

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
deși se subsumează unor repere spațiale și temporale concrete Franța, a doua jumătate a secolului al XVII-lea proiectează, în fapt, prin problematica abordată, eterna polemică dintre tradiție și inovație. In nuce, disputa a vizat, în primul rând, raportarea la Antichitate și repunerea în discuție a principiului imitației. "Cei vechi" susțineau ideea de model, luând drept etalon absolut scrierile greco-latinilor, pe când "cei moderni" respingeau acest tip de aservire mimetică, susținând individualitatea și valoarea scriitorilor contemporani. Astfel, dincolo de nuanțările particularizante pe care

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
1687 și 1697. Generatorul inițial a fost Charles Perrault care a citit în cadrul ședinței din 27 ianuarie 1687 a Academiei franceze poemul Secolul lui Ludovic cel Mare în care se făcea apologia epocii contemporane și se proclama superioritatea acesteia în fața Antichității, toate în numele progresului ce presupune invariabil o evoluție, o dezvoltare ascendentă. Poemul a fost văzut de către admiratorii anticilor drept suprema blasfemie, sesizându-se pericolul, real, de altfel, de a duce la o prăbușire a sistemului unitar și dogmatic al clasicismului

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
era justificată de admirația pentru perfecțiunea artistică a operelor acestora, o imitație supusă astfel principiului rațiunii. Scopul scriitorului clasic este de a crea opere atemporale, ferite de un succes trecător și iluzoriu, opere care să dăinuie. Or, lecția oferită de Antichitatea greco-latină vizează tocmai eternizarea actului artistic. Așadar, anticii trebuiau venerați și urmați întru totul. Pe de altă parte, principiul imitației anticilor este legat de principiul imitației naturii. În măsura în care natura umană nu s-a modificat în timp, în coordonatele ei esențiale

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
întârzie prin Caracterele lui La Bruyère (1688) și Reflecții asupra lui Longinus (1694) de Boileau. În final, într-o scrisoare către Perrault publicată în 1700, Boileau se arată mai conciliant, sugerând că secolul lui Ludovic al XIV-lea e superior Antichității, mai puțin în ceea ce privește epopeea și elocința.53 S-ar putea afirma, astfel, că avantajul este de partea Modernilor. Este însă o victorie incertă, care nu va duce la calmarea definitivă a spiritelor. Problematica Disputei vizează, în fapt, o percepție diferită

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
nu va duce la calmarea definitivă a spiritelor. Problematica Disputei vizează, în fapt, o percepție diferită a timpului și a evoluției istorice. Fiecare dintre tabere își asumă dimensiunea cronologică, însă interpretată în maniere diferite. Astfel, pentru Moderni distanțarea temporală de Antichitate este percepută sub semnul progresului continuu, ceea ce presupune că orice generație nouă aduce cunoștințe noi, beneficiind totodată de experiența trecutului și fiind capabilă să evite greșelile anterioare. "Două mii de ani de istorie produc în mod inevitabil tot mai multă lumină

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
și fiind capabilă să evite greșelile anterioare. "Două mii de ani de istorie produc în mod inevitabil tot mai multă lumină" sugera Malebranche 54 Ca urmare, secolul lui Ludovic al XIV-lea trebuie în ordinea logică a lucrurilor să fie superior Antichității. A rămâne ancorat într-un trecut inferior, din această perspectivă, însemna o gravă greșeală ce ar îngreuna procesul evolutiv normal. Viziunea modernă echivalează vechimea anticilor cu ideea de vetust și decrepit. Aceeași vechime, însă, devine argument principal pentru apărătorii anticilor

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
însă sugerată de abatele François de Salignac de la Motte-Fénelon prin Scrisoare asupra ocupațiilor Academiei, concepută în 1714, dar publicată postum în 1716. Este un ultim text care marchează sfârșitul conflictului prin găsirea unei tonalități conciliante, a unei punți de echilibru Antichitatea nu trebuie privită sub semnul perfecțiunii, nu trebuie idolatrizată, dar nici nu trebuie disprețuită căci reprezintă în continuare o sursă importantă de învățăminte. În acest sens, repercusiunile directe ale Disputei vizează crearea unui nou tip de estetică raționalistă și naționalistă

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
dar nici nu trebuie disprețuită căci reprezintă în continuare o sursă importantă de învățăminte. În acest sens, repercusiunile directe ale Disputei vizează crearea unui nou tip de estetică raționalistă și naționalistă, care a stabilit situarea la locul potrivit al valorilor Antichității și anume drept una din numeroasele etape ale dezvoltării literare. Pe de altă parte însă, bogăția ideologică pe care a produs-o acest conflict, se cuvine aprofundată prin surprinderea esențialului în ceea ce privește cele mai reprezentative opere create în acest context literar

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
Fontenelle, un "Antic" La Fontaine și o viziune de mijloc cea a lui Fénelon. De asemenea, pentru final, vom lua în considerație o scriere a irlandezului Jonathan Swift care concluzionează în mod satiric polemica literară. II.2. Charles Perrault "Frumoasa Antichitate a fost mereu venerabilă / Dar eu n-am crezut-o niciodată a fi și adorabilă / Îi privesc pe antici fără a-mi îndoi genunchii / Sunt mari, într-adevăr, dar tot oameni ca noi / Și se poate compara, fără teama unei

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
August."57aceste versuri reprezintă începutul poemului Secolul lui Ludovic cel Mare, citit în cadrul Academiei franceze pentru a marca însănătoșirea regelui după o intervenție chirurgicală destul de periculoasă. Este, așadar, un poem menit să elogieze gloria suveranului, dar printr-o raportare la Antichitate. Reperul ales de Perrault nu este unul nicidecum întâmplător, cultura și societatea greco-latinilor fiind considerate drept etalon absolut. Prin această comparație, elogiul său își atinge punctul suprem, dar totodată impietează imaginea celor vechi. A pune pe talerele aceleiași balanțe trecutul

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
așezarea pe același plan a secolului lui Ludovic al XIV-lea cu cel al lui Augustus. Esența vizează, de fapt, o ruptură de mirajul trecutului și, mai ales, coborârea de pe soclu a marilor antici. Refuzul de mai face reverențe în fața Antichității "Îi privesc pe antici, fără a-mi îndoi genunchii"este sinonim cu dorința descătușării de povara valorii lor, considerată absolută, descătușare ce este motivată direct de aspirația către individualitate și autodefinire. Pentru o afirmare totală, trebuia, mai întâi, demolat mitul

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
privesc pe antici, fără a-mi îndoi genunchii"este sinonim cu dorința descătușării de povara valorii lor, considerată absolută, descătușare ce este motivată direct de aspirația către individualitate și autodefinire. Pentru o afirmare totală, trebuia, mai întâi, demolat mitul perfecțiunii Antichității, demolare ce s-a produs, într-o primă etapă, prin umanizarea anticilor "Sunt mari, într-adevăr, dar tot oameni ca noi." Așezarea în sfera umanului presupune implicit o așezare în sfera erorii. Ideea nu este nouă. Horațiu însuși o conturase

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]