KorAP: Find »[drukola/base=dacic & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...108 109 110 ...118 >

2,937 matches

Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753

dacilor și romanilor. Însă până la avântul romanticilor, moștenirea dacică trece ca o teză-paria în mentalul istoric al literaților români, provocând reacții vituperante dintre cele mai furibunde în special, dar nu numai, în rândul cărturarilor ardeleni. Această denunțare intransigentă a filiației dacice, în paralel cu îmbrățișarea frenetică a celui mai pur latinism, este explicabilă prin diferența de funcție politică a celor două idei. Latinismul apărat cu sagacitate de Școala Ardeleană a fost o doctrină defensiv-emancipatoare, apologeții săi urmărind să dobândească pe spinarea

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
politice. Primul manual de istorie care tratează în același cadru unitar istoria tuturor românilor îi aparține tot lui Laurian, apărând în circuitul cărților școlare chiar în 1859. Evenimentele istorice sunt prezentate intercalate în cadrul aceleași matrici unice definită pe coordonatele teritoriului dacic. Astfel, istoria românilor este divizată într-o succesiune de "stări ale Daciei". Laurian urmărește, sincronic, desfășurarea evenimentelor într-un triplu registru teritorial-politic (Țara Românească, Moldova și Transilvania), țesând astfel o împletitură narativă a istoriei românilor. Principiul unității este cu atât

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
istoric inclus în constituția sa. Deși s-au depus eforturi hermeneutice considerabile în vederea portretizării unei serii de domnitori moldoveni și munteni în unificatori avant la lettre ai neamului românesc, proiectul politic dezvoltat de Sigismund Bathory de a cuprinde întregul spațiu dacic sub autoritatea sa politică este cu totul ignorat. În 1595, Sigismund Bathory realiza prima unire politică a celor trei principate, devenind astfel "Restitutor Daciae" înainte ca titlul acesta să îi fi fost confiscat și atribuit definitiv lui Mihai Viteazul (Rezachevici

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
reorganizare națională a memoriei colective în jurul ideii de unitate primordială. În secțiunea de față vom urmări mutațiile paralele în memoria colectivă aflată în curs de coagulare în cadrul unitar național ocazionate de dobândirea independenței. Ideea unei independențe primordiale legată de pământul dacic exista deja în conștiința istorică încă din generația anterioară a manualelor școlare, care au evidențiat existența unui genius loci exprimat prin spiritul de neatârnare al dacilor (Albineț, 1845; Moldovan, 1866). Pozitivarea caracterului războinic al dacilor, prin glorificarea patimei dacice pentru

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
pământul dacic exista deja în conștiința istorică încă din generația anterioară a manualelor școlare, care au evidențiat existența unui genius loci exprimat prin spiritul de neatârnare al dacilor (Albineț, 1845; Moldovan, 1866). Pozitivarea caracterului războinic al dacilor, prin glorificarea patimei dacice pentru slobozenie, va atinge o nouă culme în manualul lui Heliade Rădulescu (deși acesta nu îi asimilează în patrimoniul genetic al românilor). Dacă până acum, Decebal era blamat, printre rânduri sau de-a dreptul explicit, și portretizat ca lipsit de

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
al instituțiunilor Patriei salle, al Națiunii salle, un apperător al aquestora" (ibidem). Este evidentă în această portretizare existența unui "efect de oglindă", întrucât descrierea se potrivește mai degrabă lui Heliade însuși decât conducătorului dac. Această independență primordială, exprimată de spiritul dacic de neatârnare, își găsește împlinirea supremă în actualizarea sa în contemporaneitate, fapt ce se petrece prin Războiul de Independență prin care principatul România își dobândea autonomia în fața Imperiului otoman. Ideea de libertate națională, strâns înșurubată cu cea de unificare, devine

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
în perioada formării memoriei naționale (1859-1918) componenta dominantă a fost considerată a fi factorul latin (Laurian, 1862 [1859]; Heliade Rădulescu 1861; Melidon, 1867; Tocilescu, 1894, 1889; Xenopol, 1890, 1897; Iorga, 1910), în faza de consolidare a acesteia (1918-1947) elementul autohton, dacic, va dobândi centralitate identitară. Până ca elementul autohton să se impună ca decisiv în configurația etnogenetică a românilor, fapt ce se împlini către sfârșitul intervalului pe care îl avem vedere (1918-1947), începutul interbelicului continuă să stea sub semnul latinismului. Un

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
prin această "nuanță aparte", conferită de înrâurirea slavică, poporul român prezintă "o posibilitate de civilizație și cultură unică în mijlocul marei familii romanice" (Giurescu, 1942, p. 75). Unicitatea identitară românească, până acum conceptualizată ca rezultat al conjuncției dintre latinitate și teritorialitate dacică, va fi singularizată suplimentar, prin evidențierea unei triple conjuncții: i) latinitate; ii) teritorialitate dacică; iii) slavonism. Latinitatea ortodoxă în spațiul dacic devine astfel formula unicității românești: "Latini răsăriteni suntem numai noi" (Patrașcanu, 1937, p. 10). Influența slavică a penetrat multidirecțional

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
civilizație și cultură unică în mijlocul marei familii romanice" (Giurescu, 1942, p. 75). Unicitatea identitară românească, până acum conceptualizată ca rezultat al conjuncției dintre latinitate și teritorialitate dacică, va fi singularizată suplimentar, prin evidențierea unei triple conjuncții: i) latinitate; ii) teritorialitate dacică; iii) slavonism. Latinitatea ortodoxă în spațiul dacic devine astfel formula unicității românești: "Latini răsăriteni suntem numai noi" (Patrașcanu, 1937, p. 10). Influența slavică a penetrat multidirecțional, pecetluind formarea neamului românesc: "Slavii ne-au influențat sub raportul rasei, al limbii, al

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
romanice" (Giurescu, 1942, p. 75). Unicitatea identitară românească, până acum conceptualizată ca rezultat al conjuncției dintre latinitate și teritorialitate dacică, va fi singularizată suplimentar, prin evidențierea unei triple conjuncții: i) latinitate; ii) teritorialitate dacică; iii) slavonism. Latinitatea ortodoxă în spațiul dacic devine astfel formula unicității românești: "Latini răsăriteni suntem numai noi" (Patrașcanu, 1937, p. 10). Influența slavică a penetrat multidirecțional, pecetluind formarea neamului românesc: "Slavii ne-au influențat sub raportul rasei, al limbii, al organizării sociale și de stat, sub raportul

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
că "nu avem de a face cu părți egale, nici cantitativ, nici calitativ" (p. 76), Giurescu stabilește apoi ponderea fiecăruia: Dacă ar fi să seriem elementele etnice componente ale poporului român, după importanța lor, am avea deci: întâi, elementul autohton, dacic, apoi în al doilea rând, elementul roman, iar în al treilea rând, la urmă, cel slavic" (p. 76). După lungi și ezitante legănări, balanța ajunge, în sfârșit, să încline în favoarea autohtonului, formula etnică românească găsindu-și punctul de greutate în

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
în al doilea rând, elementul roman, iar în al treilea rând, la urmă, cel slavic" (p. 76). După lungi și ezitante legănări, balanța ajunge, în sfârșit, să încline în favoarea autohtonului, formula etnică românească găsindu-și punctul de greutate în componenta dacică. Două concluzii se impun în ceea ce privește chestiunea originii în perioada României Mari: i) afirmarea tot mai pregnantă a slavilor în formula etnogeniei românești; aceasta este corelată cu înrădăcinarea paradigmei sintezei triale substrat-strat-adstrat; ii) afirmarea din ce în ce mai în forță a elementului autohton, pe măsură ce

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
concepții converg înspre configurarea ideii de "dinastie națională" românească. Prima cărămidă a construcției dinastice a fost așezată de B.P. Hasdeu. În fruntea avangardei gândirii romantice, Hașdeu elaborează un "splendid edificiu imaginar" (Boia, 1997, p. 139) a cărui concluzie probează rădăcinile dacice ale basarabilor, precum și continuitatea milenară a dinastiei. Monumentalul Etymologicum Magnum Romaniae. Dicționarul limbei istorice și poporane a Românilor, proiectat ca dicționar exhaustiv al limbii române, scris însă doar până la litera B, cuprinde faimosul articol "Basarabă" (Hasdeu, 1887-1898, pp. 2540-2594), publicat

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
1887-1898, pp. 2540-2594), publicat ulterior ca eseu de sine stătător sub titlul Basarabii - Cine? - De unde? - De când? (1894). Prin mijloacele analizei lingvistice, Hasdeu ajunge la concluzia că Basarab I Întemeietorul, și dinastia instituită de el, își au rădăcinile istorice în casta dacică a nobililor numiți "Sarabĭ", "organizată de regele dacic Berebista" (Hasdeu, 1887-1898, p. 2591). O linie dinastică neîntreruptă îi unește pe Decebal, Basarab I, Mircea cel Bătrân și Vlad Țepeș. Tot din casta nobiliară a Sarabilor se trag, pe lângă "ceĭ maĭ

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
sine stătător sub titlul Basarabii - Cine? - De unde? - De când? (1894). Prin mijloacele analizei lingvistice, Hasdeu ajunge la concluzia că Basarab I Întemeietorul, și dinastia instituită de el, își au rădăcinile istorice în casta dacică a nobililor numiți "Sarabĭ", "organizată de regele dacic Berebista" (Hasdeu, 1887-1898, p. 2591). O linie dinastică neîntreruptă îi unește pe Decebal, Basarab I, Mircea cel Bătrân și Vlad Țepeș. Tot din casta nobiliară a Sarabilor se trag, pe lângă "ceĭ maĭ marĭ regĭ cu Decebal în frunte" și cinci

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
ceĭ maĭ marĭ regĭ cu Decebal în frunte" și cinci împărați romani. Prin trasarea acestei linii care conectează figurile eroice ale neamului, istoria românilor este vertebrată dinastic. O singură dinastie autohtonă, cea a basarabilor, ridicată din rândurile unei "caste nobilitare" dacice, a condus destinele neamului din cele mai vechi timpuri până în modernitate. Iată cum, prin ideea dinastică, a fost soluționată problema spinoasă a continuității politice românești de-a lungul mileniului negru (de la retragerea aureliană până la întemeierea Țării Românești). Hasdeu a împletit

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
iute și degrabă" pe Români dela vechile lor datini" (Lupaș. 1931, pp. 8, 12). Același I. Lupaș (1931) este autorul matricei identității istorice românești, potrivit căreia identitatea românilor este rezultatul interacțiunii a șapte factori: 1. Factorul geografic reprezentat de pământul dacic; 2. Factorul etnografic, "adecă rasa sau sămânța de oameni, din care s'a format poporul" - Lupaș acceptă teoria tristadială a etnogenezei, a substratului dacic, stratului latin și adstratului slav, cu un accent pe primele două; 3. Factorul religios reprezentat în

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
potrivit căreia identitatea românilor este rezultatul interacțiunii a șapte factori: 1. Factorul geografic reprezentat de pământul dacic; 2. Factorul etnografic, "adecă rasa sau sămânța de oameni, din care s'a format poporul" - Lupaș acceptă teoria tristadială a etnogenezei, a substratului dacic, stratului latin și adstratului slav, cu un accent pe primele două; 3. Factorul religios reprezentat în istoria românilor de ortodoxie și Biserica răsăritului ca "razim și pavăză a naționalității române" din toate timpurile (p. 8); 4. Factorul rațional reprezentat de

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
Constantinescu, care trăia și scria istoria utopiei românești devenită între timp realitate. Profeția națională s-a împlinit întocmai, cu o singură excepție însă: în locul fundației latiniste, năzuită de Russo, România Mare s-a întemeiat mai curând pe elementul autohton, teluric, dacic, și pe cel spiritual răsăritean. În total acord cu soteriologia românismului și profetismul național, aripa naționalistă a interbelicului a elaborat o miracologie a neamului. Citind "istoria, cartea suferințelor și bucuriilor poporului român", aflăm "că nașterea poporului român s-a întâmplat

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
mitologia națională sub semnul căreia s-a construit până acum memoria românească. În privința originii, reflexiile istoriografiei critice pot fi depistate în tezele impurității etnice, a provenienței non-italice și a deficitului de romanitate al coloniștilor cu care a fost populată provincia dacică. Pe linia deja trasată de criticismul interbelic, se afirmă fără rețineri că Dacia a fost colonizată "cu elemente aduse ex toto Orbe Romano", cu oameni veniți din "Tracia, Pannonia, Gallia, Asia Mică, Nordul Africei etc.", "fie romanizați, fie neromanizați". Distrugând

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
occidentală, trecând prin faza intermediară a afirmării elementului autohton, până la orientalitatea slavă. Continuitatea. Invariabilă a memoriei naționale românești, teza continuității rămâne centrală în modul românesc de raportare la trecut. Devenită o adevărată axiomă a memoriei naționale, permanența românească pe teritoriul dacic este afirmată în formula sa apodictică: "la retragerea legiunilor și a păturii stăpânitoare din timpul domniei lui Aurelian, populația a rămas pe loc, atât la orașe cât și mai ales la sat" (Roller, 1952, p. 50). Centrul de greutate al

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
rezistența activă a "luptători pentru libertate sub numele de latrones", care, retrași în munți și păduri s-au organizat militar și îi atacau regulat pe cotropitorii romani; iii) prin răscoalele populare împotriva stăpânirii romane, care, împreună cu rezistența generală a populației dacice asuprite va determina în cele din urmă evacuarea Daciei. Este construită astfel o adevărată tipologie a luptei de eliberare dacică, expresie a tensiunilor inerente sistemului sclavagist instaurat de romani. Tranziția de la sensul politic către o semantică exclusiv economică a noțiunii

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
și îi atacau regulat pe cotropitorii romani; iii) prin răscoalele populare împotriva stăpânirii romane, care, împreună cu rezistența generală a populației dacice asuprite va determina în cele din urmă evacuarea Daciei. Este construită astfel o adevărată tipologie a luptei de eliberare dacică, expresie a tensiunilor inerente sistemului sclavagist instaurat de romani. Tranziția de la sensul politic către o semantică exclusiv economică a noțiunii de independență este elocvent ilustrată de cazul luptei de la Posada din 1330 a lui Barasab I împotriva regelui Ungariei Robert

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
memoria românești care va fi transpusă și dezvoltată plenar în literatura didactică în general și în manualele de istorie națională în special. Din ea pot fi degajate o serie de topoi mitoistorice: originea daco-romană, ponderea majoră având-o elementul traco- dacic; continuitatea neîntreruptă a poporului român și mai ales a statalității (fie ea și sub forma "statului neorganizat"); suflul naționalist ce străbate întreaga istorie alături de lupta pentru dreptate socială; voința de unire a românilor, a cărei producere stă sub semnul legilor

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
românești, teza continuității poporului român pe teritoriul actual al României este consolidată ca pilon de susținere al memoriei naționale și în perioada 1964-1989. Înainte de a demonstra continuitatea daco-romană la nord de Dunăre, agenda autohtonistă a național- comunismului solicita probarea continuității dacice, deci invalidarea tezei exterministe elaborate de cărturarii Școlii Ardelene. Turnura indigenistă spre traco- dacism făcea necesară această demonstrație. Prin identificarea cu elementul autohton, supraviețuirea fondului dacic certifica vechimea bimilenară a poporului român și continuitatea neîntreruptă a statalității românești. Aceste calități

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]