3,066 matches
-
drama, ci comediile și momentele, devenite un depozit inepuizabil de citate reprezentative. Tocmai amfibologiile, expresiile absurdiste, sau într-un cuvânt „enormitățile” debitate de personajul caragialian au trecut bariera timpului, fiind vehiculate în registrul cult ca mărci de recunoaștere, ca mărci identitare. Cei care le vehiculează le acordă tocmai această supremă valoare de întrebuințare, ele fixează în ceea ce o situație are abnorm, absurd, hilar, grotesc o marcă identitară pentru că nu doar expresia unui stil particular este invocată, ci aceea a unui stil
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
trecut bariera timpului, fiind vehiculate în registrul cult ca mărci de recunoaștere, ca mărci identitare. Cei care le vehiculează le acordă tocmai această supremă valoare de întrebuințare, ele fixează în ceea ce o situație are abnorm, absurd, hilar, grotesc o marcă identitară pentru că nu doar expresia unui stil particular este invocată, ci aceea a unui stil de viață pe care Caragiale l-a fixat memorabil, „monumental”. Scrii- torul a reușit să-și impună numele ca atribut definitoriu, termenul de „caragialesc”, „caragialian” impunând
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
monumental”. Scrii- torul a reușit să-și impună numele ca atribut definitoriu, termenul de „caragialesc”, „caragialian” impunând un anu- mit de tipar mental, o anumită morfologie, un anumit limbaj, o anumită stilistică, și în cele din urmă un anumit profil identitar, Horia-Roman Patapievici aducând în dis- cuție chiar „o identitate de tip Caragiale”. Marca absurdului nu este aici una kafkiană, ci caragia- liană, însă cele două atribute merită privite prin comparație, deși sunt atâtea lucruri care separă cadrul de referință al
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
cel al linșării unui câine de către măturătorii nocturni și cel al brutalizării unei femei de către oamenii de ordine. Toate aceste episoade trasează nu doar perimetrul unei expe- riențe dezagreabile de o noapte, ci și pe cel al recuperării unui profil identitar. Miza acestei proze este recuperabilă din cea de-a doua zonă de semnificații care pun în discuție legitimitatea unor extrapolări ale anecdoticului. Fără nicio explicație, naratorul înregistrează atenția exacerbată, în niciun fel disimulată prin politețe, de care beneficiază apariția sa
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
o realizează cu maximă acribie Alexandru Dragomir în eseul pe care-l consacră Scrisorii pierdute. Citit cu atenție acest dublu limbaj definește mai bine un stil în politică, o serie de reflexe mentalitare, și în cele din urmă un complex identitar. O parte din enunțurile catalogate drept inepte sunt formele sublimate în paradox a unor judecăți pertinente în microsocietățile convulsionate de delirul politic sau de pasiuni mai mult sau mai puțin avuabile. „Ori toți să muriți, ori toți să scăpăm !”, celebra
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
conservă supraviețuirea indiferent de reu- șită sau de catastrofă. În cazul reușitei, toți supraviețuiesc, în cazul eșecului unul singur scapă. În cele din urmă, aceste deformări spun mai mult și într-un fel memorabil despre reflexul mentalitar care configurează complexele identitare românești decât apoftegmele sofisticate. Noua Republică, Fiesta și Boborul B în loc de V, B în loc de P, comerțul simbolic al excesului este reprezentat și fonetic la Caragiale. Exploziva ăoclusivaă bilabială B înlocuiește consoana din aceeași categorie P, mai puțin agresivă sau pe
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
până la indistincție prin relațiile familiale, afective, administrative și onomastice. Însă onomastica este cea care consfințește rudenia cea mai intimă la Caragiale. Degeminarea conține de fapt un principiu de multiplicare, de inflație a coincidențelor, menită să golească de sens orice articulare identitară. Cel de-al doilea fapt bizar scapă iar ușor la lectură : cei doi împart nu doar același birou, ci aproape urmuzian și aceeași umbrelă. Accentul nu cade pe valoarea de întrebuințare a obiectului, pe utilitatea sa, - naratorul nu ne spune
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
doar un localism, amprenta sa estetică nereprezentând decât relieful lumii românești și doar atât : o psihologie, o provincie. Nu va deveni nici- odată clasic pentru că nu posedă „marile dimensiuni ale moralului, - tragicului - sublimului - religiosului - misti- cului” . Explicația cuprinde un profil identitar al sufletului românesc și al culturii române „[...] căci sufletul nostru e astfel alcătuit că știm trăi numai pe o singură coardă, cea estetică, dar occidentalul european (de altfel, ca și rusul) nu rezistă decât la valoarea estetică conjugată cu altele
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
mai virulentă, decăderea morală etc. Pintilie își invita acest spectator să se vadă prin intermediul unei intențio- nate deformări a operei lui Caragiale pe care o instrumenta analitic și ludic, și din care extrăgea substanța unei puneri în abis a complexelor identitare românești. În interviul pe care Constantin Coroiu i-l ia lui Mircea Muthu pentru ziarul Adevărul literar și artistic, interviu publicat cu titlul „Nu mă recunosc în personajele lui Caragiale”, ambii cad de acord asupra faptului că în afara a numeroase
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
este o denaturare, o trădare a lui Caragiale înainte de toate... - Evident, evident !” Mircea Muthu confirmă intenția regizorului, nu despre opera lui Caragiale este vorba în primul rând, ci despre felul în care se constituie ca intepretant configurând astfel un complex identitar și livrând o viziune (de coșmar) a României profunde. Și Nicolae Manolescu face referire la filmul lui Lucian Pintilie ca interpretant deformator al sensului operei caragia- liene într-un context care a încurajat excesul lecturii, perioada de dictatură comunistă. Exagerările
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
fel, la rândul ei un interpretant, o lentilă prin care criticul literar privește timpului său sesizându-i sumbra nebu- lozitate, grotescul imund, întunecimile abisale. Pintilie realizează o „anamenză”, - termenul este între- buințat de către Horia-Roman Patapievici în contextul configurării unui profil identitar - sondând psihismul abi- sal al României profunde prin intermediul operei scrii- torului I.L. Caragiale. Scrisoarea lui Pintilie care conține o trecere în revistă a strategiilor de eliminare a unei opere valabile se încheie caragialesc cu propoziția : „Restul sunt mofturi”, afirmație prin
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Bășcălie, să-i răspundem ne - tulburați : - Dă frânghie, Monșer.” Interpretarea pe care Pintilie o dă operei lui Caragiale se constituie într-o antimetafizică fondată pe un principiu de exorbitare și deriziune. Fragmentul de mai sus relevă însă sensul unui complex identitar prin care unei întrebări grave, cu sens metafizic, existențial i se răspunde prin zeflemea. Contextul redactării acestui text este unul grav, cel al Revoluției din 1989 cu victimele ei. În acest context care reclamă sobrietatea, seriozitatea, reflecția îndurerată, răspunsul la
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
abîme-urilor : hiperbolă a simulacrului (...)” În opinia lui Alex. Leo Șerban, multiplicarea vertiginoasă a ramelor conduce la dispariția reprezentării, la efectul de hiperrealitate care configurează universul propriu al distopiei. Tratând despre efectele spe- culare și relația lor cu configurarea unui profil identitar, Mircea Cărtărescu realizează un paradox al deformării momentul apogetic când ea devine perfect superpozabilă realului. „Este o oglindă netedă în țara unde ne face plă- cere să ne privim în oglinzi strâmbe.”<footnote id=”1”> 1. Ibidem, p. 338 (în
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
1”> 1. Ibidem, p. 338 (în Contrapunct, 19 octombrie 1990). Eugenia Vodă vine să confirme actualitatea deformării, capacitatea unei viziuni deformatoare de a se substitui realității românești generice, dincolo de contextul istoric, evidențiindu-i astfel caracterul ucronic, dar și caracterul arhetipal, identitar : „Departe de a fi «datat», De ce trag clopotele, Mitică ? e de o actualitate miraculoasă. El ar putea fi făcut, la fel de bine, azi, sau mâine”<footnote id=”2”> 2. Ibidem, p. 343 (în România literară, 1990). Nota bene, nu mai este
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
observa complexitatea întrebuințării clișeului și ponderea substanțială pe care o are acesta în opera lui Caragiale. Prozatorul întreprinde o operațiune de bricolaj ludic și speculativ unde deformarea limbajului atinge acele articulații care leagă textul de fap- tul mentalitar și codurile identitare. Practica ludică a clișeu- lui se însoțește cu referințele intertextuale în operațiunile de clișaj, „la tentative de reproduire un modèle figé” . Caragiale apelează nu odată la parodie și pastișă, clișeul vizând unități întregi de discurs, iar în nuvelele naturaliste mergând
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
bun revelator al prezenței clișeului scos în evidență și prin intermediul deformărilor plastice ale lim- bajului, însă este esențial de observat că practica clișeului la Caragiale are un caracter sistemic și în ceea ce are mai profund răspunde unor reglaje ale mecanismelor identitare. Unde îl plasăm însă pe Caragiale ? Realismul pare să fie categoria estetică potrivită, schița de moravuri, atenția acordată cadrului social și evenimentului căruia îi este contemporan, exploatarea informației de ziar, gradul zero al cotidianității, revendică acest plasament estetic. Însă realismul
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
incapa- citatea de a gestiona un instrumentar estetic, ci și ca refuz al unui anumit abuz discursiv sesizabil la nivelul unei anumite retorici. Stilul lui Caragiale este strâns legat de această retorică deformată. Ceea ce este conservat cu titlul de marcă identitară o constituie, cum am văzut, enormitatea lingvistică, defor- marea, excesul pe care limbajul îl înregistrează. De fapt, este vorba de două dimensiuni ale excesului. Într-o primă instanță avem chiar excesul de cuvinte, incontinența ver- bală, verbigerația. Personajul caragialian se
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
al reconstrucției formulei societale cu o sensi- bilitate particulară care s-a imprimat în literatură, în artele plastice etc. Este un fapt tulburător că aceste deformări de limbaj ale unei epoci care a apus demult vehiculează o serie de mărci identitare cu care fiecare generație ope- rează propriile identificări plasând în contemporaneitate opera și autorul ei. Pe lângă aceste decupaje absurdist- hilare sunt revendicate și situațiile care configurează contextul lor, adesea situații politice, dar nu numai. Ceea ce produce însă identificarea nu este
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
care configurează contextul lor, adesea situații politice, dar nu numai. Ceea ce produce însă identificarea nu este atât situația, cât expresia lingvis- tică care o consacră, deformarea. Unul dintre cei care a adus în discuție acest fapt încercând să precizeze marca identitară a acestei deformări, să-i dea un nume este Horia- Roman Patapievici. Numele pe care l-a primit acest deictic identitar este cel de „bășcălie”, iar titlul eseului care deschide semnificativ volumul intitulat Cerul văzut prin lentilă este „Despre bășcălie
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
tică care o consacră, deformarea. Unul dintre cei care a adus în discuție acest fapt încercând să precizeze marca identitară a acestei deformări, să-i dea un nume este Horia- Roman Patapievici. Numele pe care l-a primit acest deictic identitar este cel de „bășcălie”, iar titlul eseului care deschide semnificativ volumul intitulat Cerul văzut prin lentilă este „Despre bășcălie”. Trebuie spus că întregul volum constituie pentru autor spațiul de reflecție asupra unei societăți care, departe de a-și regăsi echilibrul
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
revoluții sângeroase, în contextul configurat de asasinarea lui Ioan Petru Culianu ? Sunt două afirmații esențiale în fragmentul pe care îl voi reda mai jos. Prima îi aparține lui Petru Culianu care califică violența ca ele- ment constitutiv al profilului nostru identitar, configurat de o sintagmă îndelung uzată și abuzată, cea a „specificu- lui național”. Întrebuințarea cu iz ironic nu exclude aici registrul tragic asociat contextului în care Ioan Petru Culianu îi răspunde Gabrielei Adameșteanu. Cea de-a doua afirmație esențială îi
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
doua afirmație esențială îi aparține autorului eseului care identifică elementul de legătură al violenței cu opera lui Caragiale și anume dispozitivul relevabil prin fraza-cheie „simț enorm și văz monstruos”. Mai mult, Horia-Roman Patapievici face legătura prin această frază între complexul identitar românesc, premisele unei stilistici identitare, violență și opera lui I.L. Caragiale. „«Una dintre virtuțile echilibrului clasic este litota. Noi nu o cunoaștem.» Întrebat de Gabriela Adameșteanu de ce la noi totul a trebuit făcut cu atâta sânge, Ioan Petru Culianu a
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
autorului eseului care identifică elementul de legătură al violenței cu opera lui Caragiale și anume dispozitivul relevabil prin fraza-cheie „simț enorm și văz monstruos”. Mai mult, Horia-Roman Patapievici face legătura prin această frază între complexul identitar românesc, premisele unei stilistici identitare, violență și opera lui I.L. Caragiale. „«Una dintre virtuțile echilibrului clasic este litota. Noi nu o cunoaștem.» Întrebat de Gabriela Adameșteanu de ce la noi totul a trebuit făcut cu atâta sânge, Ioan Petru Culianu a răspuns sec : «Nu știu. O
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
lui Caragiale, dar mai ales în defor- marea unei lecturi orientate, cea pe care o realizează Lucian Pintilie și pe care am discutat-o anterior. Invocarea litotei ca expresie stilistică a echilibrului clasic relevă tocmai acest aspect stilistic al complexului identitar. Nimic neo- bișnuit, din moment ce filozoful Lucian Blaga a căutat să edifice în contextul morfologiei culturii o stilistică identitară plasată în raport cu spațiul. Litota, termen intrat în limba româna ca neologism din limba franceză, ălitoteă, care posedă virtuțile echilibrului clasic, este, după
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
și pe care am discutat-o anterior. Invocarea litotei ca expresie stilistică a echilibrului clasic relevă tocmai acest aspect stilistic al complexului identitar. Nimic neo- bișnuit, din moment ce filozoful Lucian Blaga a căutat să edifice în contextul morfologiei culturii o stilistică identitară plasată în raport cu spațiul. Litota, termen intrat în limba româna ca neologism din limba franceză, ălitoteă, care posedă virtuțile echilibrului clasic, este, după definiția de dicționar, acea „figură de stil care constă în a spune cât mai puțin și a face
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]