3,897 matches
-
cel Mare, / Să fii viteaz la război, / S-aperi țara de nevoi. / Nani, nani, puiul meu, / Tare drag te mai am eu, / Să fii `nalt, să fii frumos, / Ca un soare luminos!"149 Repetiția paralelistică pune în evidență înveșnicirea trăirilor lăuntrice, planul exterior ipostaziind transfigurările interioare ale umanului: "Lung e drumul la Rarău, / Dar mai lung e dorul meu; Drumul suie și coboară, / Al dorului mă omoară. Mare-i muntele Rarău, / Dar mai mare-i dorul meu; Dorul meu îi cântărit
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
doruri prea multe; / Da trăiesc ca plopu-n coastă, / Mi-i dor de dragostea noastră."172 Microtextul narativ pune în valoare, de cele mai multe ori, relația om cosmos, elementul arhetipal fiind integrat în cotidian, ca remediu al uitării, înstrăinării sau al destrămării lăuntrice: "Acolo-n vale, la pârâu, / Spală mândra dorul meu; / Tot îl spală și-l albește / Și-n izvor îl limpezește, / Tot pe mine mă iubește. "173; Auzi cum răsună valea / Și mândra cântându-și jalea; Auzi cum sună izvoru / Și
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
subțire: Tu te sui, ea nu te ține. / Când te-ai suit c-un picior, / Ea se rupe rotunjor; / Când te-ai lăsat cu-amândouă, / Ea se rupe drept în două."176 Comuniunea elementelor arhetipale creează paliativul ontologic al zbuciumului lăuntric, pus în evidență de repetiția paralelistică ("câne"; "am vrut"; "o scăpat", "scap"), iar anadiploza " Și tot la mine-o venit / Și-o venit și mai greu..." accentuează imposibila descătușare din înlănțuirile trăirilor: "Frunză verde trei căline, / Doru meu îi mare
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
viața cosmosului, trăind aceeași soartă: "Trage boii și ghicește / Codrul de ce-ngălbenește, / Omul de ce-mbătrânește? Codrul de zăpadă grea, / Omul de inimă rea; Codrul de zăpadă multă, / Omul de inimă ruptă."203 Tânjind la veșnicia naturii, omul percepe antitetic pulsațiile lăuntrice ale universului: "Fost-am tinerel ca mlada / Dar amu-s bătrân ca tata; Fost-am tânăr ca un brad / Dar amu îs om uitat. Pe drum merg, pe drum mă duc, / Bătrânețele m-ajung."204; "Pământ negru mă hrănește, / Urâtul
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
De la fete și flăcăi, / De la stratul cu hamei, / De la fetele de joc, / De la strat cu busuioc; Unde-au șezut florile, / Or să steie grijile!"210 "Petrecerea" din lumea aceasta înstrăinează și frânge destinul celor rămași, natura însăși devenind potrivnică. Sciziunea lăuntrică este dezvăluită de repetițiile și de concesivele care prezintă gradat părăsirea, înstrăinarea în fața destinului implacabil: "Strugurel bătut de brumă, / Rău îi, Doamne, fără mumă, / Strugurel bătut de piatră, / Rău e, Doamne, fără tată. / De-i călca din urmă-n urmă
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
Numai ca să fiu ce-am fost."238 Interogația retorică transformă confesiunea lirică într-o meditație existențială. Repetiția inițială a vocativului definește firul vieții din perspectiva metaforei binare lume albă / lume neagră. Succesiunea enunțurilor constatative, evocatoare, sugerează cadrajul narativ al exteriorizării lăuntricului: "Lume, lume, lume albă, / Ce te treci așa degrabă, / De ce n-ai îngăduit / Să mă satur de trăit? C-am trecut, lume, prin tine / De nu mai țin minte bine. Am îmblat din vale-n deal / Ș-am trăit viața
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
ca o închidere într-un orizont ce se deschide spre a se reînchide".22 În general, timpul și spațiul au fost înțelese ca forme de manifestare ale realității exterioare; temporalitatea și spațialitatea au interiorizat obiectualul, transformând realitatea exterioară în pulsație lăuntrică: "Temporalitatea este o neîncetată închidere în prezent, ce reprezintă totodată o deschidere ca prezent, relevarea de sine a unei închideri ce se deschide ca pulsația ei (...). Amândouă înseamnă "măsură"; dar pe când timpul aduce măsura exterioară, așadar măsurătoarea (...), temporalitatea înseamnă măsură
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
De m-a da, de nu m-a da, / Eu pe laiță m-oi culca, / Pe fereastră mi-i fura, / La lună ne-om cununa, / Soarele ne-a judeca!"206 Luna tăinuiește trăirile sufletești ale omului și participă la zbuciumul lăuntric: "Frunză verde măr domnesc, / Of, împărate ceresc, / Mai dă-mi zile să trăiesc; / Cu puica să mă-ntâlnesc. Două vorbe să-i vorbesc / Ș-apoi să mă săvârșesc. / Nu știu luna-i luminoasă, / Ori puicuța-i preafrumoasă. Nu știu luna
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
n-are dor pe vale / Nu știe luna când răsare / Și noaptea cât îi de mare, / Cine n-are dor pe luncă / Nu știe luna când se culcă, / Și noaptea cât e de lungă."207 Uneori, pentru a ilustra zbuciumul lăuntric, luna devine termen de comparație, sugerând, astfel, co-participația teluricului cu cosmicul: "Eu de-aici mă duc cu dor / Cum merge luna prin nor, / Eu de-aici mă duc cu jele / Cum merge luna prin stele."208 Absența lunii induce panică
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
făcut. / Num-am stat și m-am gândit / Și rău am îmbătrânit; / M-am uscat de n-am rămas / Și-s ca cioara pe obraz."295 Ipostaza cucului mesager este ilustrată de versul-replică, vers construit oximoronic ce exteriorizează și prezentifică frământarea lăuntrică: " Cucule, de unde vii? / De prin munți și de prin vii. De-a mea mândră ce mai știi? Știu bine că-i sănătoasă, / Șade la gherghef și coasă. Nu știu: coasă ori descoasă, / Ori strică niște mătasă / Lăcrămioare știu că varsă
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
Nu știu: coasă ori descoasă, / Ori strică niște mătasă / Lăcrămioare știu că varsă. Lacrimi mici ca și bobu / Și ușoare ca plumbu; Unde cad, / Pământul ard, / Pentru tine, puiuț drag."296 Invocarea cântecului cucului anulează trăirile antitetice și vindecă destrămarea lăuntrică: "Cântă-mi, cuculeț, și mie, / Pân` la vară nu se știe, / Ori că mor, ori că trăiesc, / Ori cu badea mă-ntâlnesc; / De m-oi mai întâlni o dată, / Nu l-oi uita viața toată."297 Uneori, plânsul inimii este preluat
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
posibilă prin invocarea șarpelui arhetipal, în descântece, care primenește timpul și spațiul, reînnoind legăturile primordiale: "Șărpe, / șărpe, / cupugnărpe, / te-am apucat / și te-am adăpat. / Haști, / maști, / să nu rămâie nică. / Ptiu."366 Șarpele roșu, ca stare manifestă a dihotomiilor lăuntrice, este invocat în descântece "de spăriet", pentru a dezlega farmecele, prin utilizarea repetitivă a numerelor magice: "Șarpe roșu-proroșu, / în țarină fătat, / în țarină crăpat; / să crape diochitura, / dipocitura, / spărietul de la Maria, / să meargă unde cucoș negru nu cântă / și fata
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
este surprins în ipostaza luptei dintre viață și moarte, indiferent dacă gesticulația liniilor de acțiune cuprinde universul, ca în "Surâsul Hiroșimei" sau coboară în interiorul eului luptând cu deznădejde teribilă și solemnă ca în "Elegia pentru floarea secerată" 1 Din dialogul lăuntric proiectat pe cele două coordonate, cel general al umanității și cel biografic, se desprinde "Surâsul peste noapte", care poartă în el mesajul de lumină, în numele căruia poetul întreține cultul renașterii din propria-i cenușă, în sensul descoperirii unor resurse tonice care
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
permanentă a lumii materiale și a sufletului" (Heraclit). Într-adevăr, Ion Horea este dominat de modele: Horațiu, Ovidiu, Esenin, Pillat, dar în poeme ca "Târziu", "Alb", " Se mai aud", efectul liric devine efect pictural, declanșând o atmosferă de mare sonoritate lăuntrică într-un grai simplu, clar, armonios în care a pus meșteșug și pasiune. Ion Horea scrie meditații sau eminescianizează când vorbește despre iubire. "I se lovesc de pântec luceferii și sună zvâcnindu-i parcă-n uger tot laptele din lună
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
s-a mai spus, Ion Barbu, T. Arghezi au influențat mai mult stratul imagistic, forma poeziei; Lucian Blaga, Bacovia, Macedonski și Eminescu sunt asimilați nu numai în tehnica poetică, ci și în unitatea pe care aceștia o realizează între "viața lăuntrică și cea exterioară"3. Sentimentul pustiului și al însingurării nu se opune lumii reale, idealului civic în contextul societății, acesta este legat de neputința în fața actului poetic. Am putea, dimpotrivă, să subliniem că poezia exprimă esența timpului care a creat
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
și mi-a venit vremea zilelor numărate". Versurile continuă într-o lungă meditație asupra actelor vitale și asupra trecerii, ce-l va integra treptat în moarte. Volumul "Etica", într-o suită de poeme, unele mai clare, altele obscure, amplifică lumea lăuntrică, enigmatică, prin chemarea umbrelor celor care au fost cândva prezențe grave în existența poetului. Priveliștea este stranie, cu țărmuri depărtate și fragmente de peisaj urban în care pilonii se prăbușesc, în care zilele se închid și în care poetul ajuns
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
au scris pe vânt, miresele de zăpadă au vălul stelar, răsăritul lor este sonor și ele iradiază în gong, aripile nălucite se sparg în soare. În sonetele și pastelurile marine, muzica este barbiană: dionisiacă, înflăcărată, solară, dar și cu fierberi lăuntrice. Când cele două laturi ale poeziei se întâlnesc într-un poem, poezia devine profundă și sentimentul este discret. Nostalgic, poetul regretă că nu s-a născut și nu a murit pe mare. "Exaltă-mă, frenetică Veneră,/ al mării pântec lin
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
voci muzicale, frânte din când în când de resemnarea dură a singurătății: "Bătrânii mor și noi le ținem locul/ ca într-un basm uitat de frații Grimm/ dar trece timpul frunzele pe ochi/ psalmodind ad interim, ad interim." Un ochi lăuntric al artistului proiectează lumea în esența ei, pentru că tot ce este în jur: gesturi, cuvinte, nisip, pustiu, prietenul bun, copacul, filmul sunt false aparențe și dincolo de ele se află adevărul, esența. Universul acestui volum, ca al celor următoare 1, se
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
adio/ ochiul albastru mă vede/ dincolo zbor monocrom/ iată infernul la Nisa, la Nisa/ aripile albe iată-mă/ eu sunt nadirul eu sunt delirul." Imaginile cizelate, curățate, în care se leagă și se dezleagă sentimentul nebuniei, neurastenizarea, spaimele și încleștările lăuntrice, ne trimit la poemul "Vânt" al lui Al. Philippide: "hau, hau! cunoaște-te pe tine însuți ce câine/ albastru scânteind în coroana mea sfântă/ se bucură și face salturi mortale pe plaje celebre/ că nu e scăpare de-acum pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
toate literaturile lumii, perioada anilor 1950-1975 include o largă aderare la poezia militantă. Faptul este o expresie a dezamăgirii și revoltei împotriva războiului care a generat o artă minată de spaime și coșmaruri, de pierdere a lucidității, pe un fond lăuntric zguduit de o întreagă tragedie morală. Poezia capătă valențe militante la cei solidari cu o lume ce construiește noi structuri sociale și la cei care rămân să aspire la acest viitor, în cadrul vechilor structuri; gesturile și mesajele lor profetice închizând
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
căutări, ajung în cele din urmă sa-i fixeze condiția de creator în raport cu lumea de cuvinte: când neputincioase, când esențe supreme, când forme perfecte, când embrionare, informe. Formula estetică variază de la volum la volum, în ele simțim jocul arghezian, sfâșierea lăuntrică din psalmul lui Blaga într-o meditație sobră, fără ostentație, chemări avangardiste și totuși, dincolo de ele, rămâne Nichita Stănescu care a continuat procesul de modernizare al limbajului poetic, într-un fel propriu. Îndoirea luminii (setea de cunoaștere) Cu cele "Unsprezece
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Ursachi, Nina Cassian, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu. 2 Se cuprind în această direcție: Leonid Dimov, Mircea Ivănescu, Emil Brumaru ,Cezar Ivănescu, Tudor George. 3 Dan Grigorescu, op. citate, pag. 35: "Rilke voia să exprime în poezie acea unitate dintre viața lăuntrică și cea exterioară." 4 Al. Piru, op. cit., 1950-1975, Editura Eminescu, pag .172. 5 Al. Piru, Poezia românească contemporană", 1950-1975, Editura Eminescu, p. 143; Lovită e inima mea și s-a uscat ca floarea." 6 Într-un spațiu și timp simbolic
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
UN MODEL DIDACTIC Coperta: Florentina Vrăbiuță (c) MIRELA MUREȘAN (c) EDITURA JUNIMEA, IAȘI ROMÂNIA Mirela Mureșan coordonator TRANSDISCIPLINARITATEA DE LA UN EXPERIMENT SPRE UN MODEL DIDACTIC EDITURA JUNIMEA Iași 2010 "Natura este , prin natura sa , transdisciplinară." "Există alt Învățător decât învățătorul lăuntric?" Basarab Nicolescu DISCIPLINELE CA MĂȘTI ALE TRANSDISCIPLINARITĂȚII Suntem în fața unei cărți eveniment. O carte deschizătoare de drumuri. O piatră de hotar care va marca istoria învățământului în România. Acum un an, printrun articol găsit pe Internet, am aflat de experimentul
[Corola-publishinghouse/Science/1510_a_2808]
-
individualul, socialul și cosmicul nu sunt decât dimensiuni diferite de existență ale individului (individul trăiește deodată în cele trei; nu există o ruptură "reală", o izolare totală, ontologic vorbind, a individului în raport cu dimensiunea socială sau cea cosmică). Numai prin asumarea lăuntrică a terțului, "celălalt" reprezintă pentru mine altceva decât un obiect. Actualizarea în ființa noastră a terțului ne ajută să conștientizăm că, în plan social, celălalt și cu mine clădim împreună Subiectul legat de Obiect (B.N.,1999, p.160). Numai cel
[Corola-publishinghouse/Science/1510_a_2808]
-
Ce cred eu că mi-a reușit să asigur continuitate demersurilor anterioare (Vezi cele patru întâlniri!) să trezesc un minim de interes la dezbatere pentru unii a fost o noutate că și oamenii de știință, creatori fiind, au nenumărate fațete lăuntrice, pe care nu le dezvăluie întotdeauna, rămânând cu o mască toată viața sau adoptând una nouă și jucând un alt rol, tocmai pentru a nu fi băgat în seamă sau a nu fi luat în serios plăcerea deosebită a elevilor
[Corola-publishinghouse/Science/1510_a_2808]